Polirom

Reading…Feast

Adică un festin cu cărți, poate și pentru că nu sunt fana top-urilor, a cărților literalmente repovestite în pseudo-cronici reducționiste sau a lecturilor fashionable, cam ca poza de iarnă la Mița Biciclista. Mi s-a părut însă util să povestesc, eventual în serial, cam ce am citit frumos în ultima vreme, ce vreau să citesc, ce e pe longlist, ce stă pe noptieră. Totul cu o secțiune specială de cărți pentru copii, dat fiind că au apărut niște bijuterii de cărți care mă decupează și pe mine, adultul, din task-urile mele și mă redirecționează spre un spațiu de joacă. Interior 🙂

Impostorul, de Zadie Smith, Editura Litera, e una dintre cărțile care chiar m-au entuziasmat în ultimul timp – pentru că e curajoasă, fără a fi tezistă, pentru că se joacă inteligent cu fresca socială în raport cu ideologia, pentru că dă jos autorii de pe rafturi și-i transformă în personaje – Dickens e nesuferit, Thackeray oubliabil, Byron electric inclusiv in absentia. Ce face Smith în acest nou roman, cred că singurul tradus, la ora actuală, de pe lista celor mai bune zece romane din 2023, conform The New York Times, e un exercițiu al privirii contemporane, amprentate de gen, clasă socială, consum mediatic și biografie seismic întreruptă de hazard, adulter, boală, tragedie. Eroina lui Zadie, doamna Touchet, e locuită de literatură, iubește conversația, e prinsă într-un triunghi amoros, interesată de discriminările rasiale și religioase și fascinată de un proces care a acaparat imaginația britanicilor din toate straturile sociale: procesul Tichborne, în care un moștenitor aparent dispărut își face o intrare spectaculoasă în lumea monden-legislativă cerând, evident, acces financiar la o origine nobiliară. De la qui pro quo la intarsii de metaroman, Zadie Smith jonglează nu doar cu istoria, ci și cu canoane și motive literare pe care le deconstruiește și le reorchestrează în cheie perpetuu ironică. Impostura ajunge să fie, în cele din urmă, o dimensiune care-i poate fi atribuită și lui Arthur Orton, „Pretendentul” din procesul Tichborne, și lui William Ainsworth, autor prolific, dar mediocru, și Elizei Touchet, verișoara lui pe-jumătate-iubită-și-niciodată-scriitoare. Despre toate am avut șansa să vorbesc puțin și la Gaudeamus, cu admirabilii scriitori Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu – s-a râs, s-a explorat, s-a stabilit că romanul e un deliciu intelectual.

2. O odisee, de Daniel Mendelsohn, Polirom, e o carte la care am ajuns târziu. Prea târziu. Probabil una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit anul acesta (e umăr la umăr, pentru mine, cu Yanagihara și Către paradis). Știam, intuitiv, că va fi așa. Subiectul îmi trecuse pe la ureche: călătoria fiului și a tatălui octogenar în meandrele textului homeric și într-o croazieră contemporană, pe urmele lui Ulise. Textul însă conține un al treilea nivel, o călătorie complet dezbrăcată de patetism în interiorul tulburatei relații dintre cei doi. E un antiBildungsroman, o examinare lucid duioasă a apropierii umane, a texturii unei deveniri în care constantă e doar călătoria. Tatăl și fiul sunt enigme unul pentru celălalt. Faptul că iubirea trece de rațional și căutarea celuilalt se țese în continuare și mult după ce firul vieții se destramă e, într-adevăr, de domeniul mitologiei. Zeii lui Mendelsohn sunt adesea figuri academice, ritualul și mitul se confundă într-o contemporaneitate presărată cu iPAD-uri, bilete de tren, mâncare italienească și anticoagulante, dar iubirea se sustrage analizei, rămâne zăvorâtă în obiecte (cum e patul pe care Jay Mendelsohn îl imaginează pentru fiul lui, dintr-o ușă de dulap, oglindă a patului pe care Odiseu îl rânduiește pentru Penelopa și pentru el din trunchiul unui măslin) sau în cuvinte lipsă. O poveste cum e aceasta trăiește prin spațiile pe care le generează – în tramă, dar și în cititori: spații de frustrare, de angoasă, de tandrețe, de eroism care se confundă, blând, cu cotidianul. În sfârșit, e o poveste despre doliu și pierdere, despre memorie și despre scrierea celuilalt, despre învățare ca formă absolută de rafinare a ființei interioare. Despre generații disjuncte, care nu reușesc să construiască un teritoriu comun, dar care au mereu la îndemână o plută pe care să navigheze cot la cot. Pluta aceasta este ficțiunea.

Conversație între Daniel Mendelsohn și mama lui, Marlene, despre Jay Mendelsohn, eroul absent al poveștii lor

3. Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, Anansi. Am așteptat mult cartea aceasta, cam de când am citit Hamnet, despre care am mai scris aici. Romanul, care ar trebui să fie povestea unui uxoricid, e, cam cum a fost și Hamnet, o depănare a straturilor ființei, a sălbăticiei care ne locuiește, a subtilităților neîmblânzite prin care devenim reverb al naturii. Lucrezia de Medici, căsătorită împotriva voinței la numai treisprezece ani cu Alfonso, duce de Ferrarra, la 3 iulie 1558, amintește de o altă Lucrezie, Borgia de această dată, căsătorită cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, la 1502 (m-am tot gândit, citind, că Ferrara e iadul Lucreziilor). Lucrezia din carte e un copil neiubit care îi servește autoarei drept metonimie a femeii de condiție foarte bună din secolul XVI: o monedă de schimb, de troc politic, în multe situații, a cărei fertilitate e subiect public la curțile unde nimerește și unde moare, tot metonimic, cu o frecvență amețitoare. Altfel spus, dacă nu o ucid nașterile succesive, devine, cel mai adesea, victima unui soț fie plictisit, fie gelos, fie pur și simplu captiv într-un impuls de moment. O’Farrell notează, de altfel, la final, că sora Lucreziei, Isabella și verișoara ei, Dianora, sfârșesc în același fel, fără ca acest lucru să șocheze prea tare familiile acestor fete care pleacă adesea direct din camera copiilor în alcovuri maritale periculoase. În toate sensurile posibile. Substanța cărții, inspirată mai mult de poemul lui Browning, My Last Duchess, decât de portretul de căsătorie al Lucreziei, e tocmai poezia prin care se construiește ființa ei dincolo de rigorile politice și matrimoniale, de rochiile care o strâng și de intrigile care o interesează prea puțin. Citind-o, traversezi o galerie de artă în care narațiunea recuperează (adesea sonor sau tactil) tablouri interioare, trăirea intimă, cea sugrumată social, care funcționează însă ca un marker identitar. Și, dacă ficțiunea lui O’Farrell scapă din chingile strânse ale istoriei, viața aceasta, de curte văzută din spatele vălurilor sau prin gaura cheii, e un amestec de apăsare și superbitate, de meditație niciodată rostită cu privire la felul în care oamenii dispun de alți oameni. Tumultul lăuntric rămâne o specialitate a autoarei, care excelează în arheologia emoțională care-i transformă personajele în ființe spectaculoase, premonitorii, extrem de înzestrate, pentru care libertatea stă într-un fuior de vânt sau într-o rază solitară de lumină, rătăcită în draperii de catifea.

Acum citesc Shakespeare. The Man Who Pays the Rent, Penguin Random House, o serie de conversații fascinante ale lui Judi Dench cu Martin O’Hea, care oferă nu numai o lectură acaparatoare a personajelor shakespeariene, ci și spectacolul splendid al vieții care, deși aproape sinonimă cu artă, își păstrează fațetele ludice și rămâne străină de morgă. Kenneth Branagh a spus despre această carte că e o scrisoare magică de dragoste adresată lui Shakespeare. Este, într-un fel. E și despre plăcerea cititorului de a descoperi profunzimi într-un text care nu pare niciodată să-și epuizeze surprizele, e și despre arta actorului de a da aceste descoperiri mai departe. O citesc târziu, când sunt deja prea obosită ca să rezist mai mult de câteva pagini, dar mă bucur de fiecare rând.

Ce vreau să citesc. Ei, aici intră multe lucruri și mă îndoiesc că am suficiente zile libere de Sărbători, dar, în linii mari, sper să încapă în ele ceva din următoarele titluri: Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Anansi (am citit celălalt Pulitzer pe 2023, Încredere, de Hernan Diaz, Litera, și sunt curioasă cum arată ex aequo-ul), Lecturi olfactive ale pielii, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Junimea (tot ce scrie Claudiu e scăpărător și cartea asta chiar m-a făcut foarte curioasă), A opta viață, de Nino Haratischwili, Trei (e intimidant de groasă, dar e un început de saga despre care am auzit numai de bine, așa că m-aș apropia), Să tai în piatră vie, de Abraham Verghese, Litera (tot o saga, dar una care începe cu gemeni, în Etiopia anilor ’70 – am răsfoit-o puțin, pour la bonne bouche, într-o seară și pare magistral scrisă).

P.S. Franzen e de mult timp pe listă, dar soarta ne e potrivnică 🙂 Sper să se inventeze a opta zi a săptămânii pentru el.

Deocamdată aici se termină festinul. Mi-aș dori să revin curând, cum spuneam mai sus, cu o secțiune numai de cărți pentru copii – au apărut niște cărți ATÂT de frumoase că mai au puțin și-mi provoacă o regresie în copilăria aceea îndepărtată, de dinainte de teme și de cititul cu lumină suplimentară :-).

Dacă aveți idei, sugestii sau impresii, mai ales pentru listele de cărți de Sărbători, feel free :-). Pe curând!

Trei cărți de la…

Episodul 3: Adina Rosetti, Horia Ghibuțiu, Ana Maria Sandu

Într-un fel, e ca la coadă la supermarket, când privirile răscolesc prin coșul vecin. Vinovat, poate, dar tot răscolesc 🙂 Numai că aici e despre cărți și despre oameni grozavi, care metabolizează povești și emană prin toți porii intelectuali imagini făcute din cuvinte. Mă bucur pentru fiecare răspuns cald și prompt și pentru fiecare mini listă de lectură la care a(ve)m acces. Așa că și astăzi vă propun 3 nume, 9 cărți, intersecții și posibilități nebănuite (no spoilers, just saying 😉

P.S. Un pic mă sperie faptul că cel puțin un invitat per episod își face curat în bibliotecă. Eu sunt marea maestră a haosului livresc la noi acasă. Viitorul sună bine, dar se vede praf :-).

Adina Rosetti, scriitoare și jurnalistă, îmblânzitoare de balauri, timp și kendame

1 Ultimul interviu, de Eshkol Nevo, Ed Humanitas

Cartea asta are o poveste specială pentru mine. Eram în vacanță cu partenerul meu, iar reacțiile lui în timp ce citea această carte (de la mirare la amuzament, de la vibrație la tristețe și încă multe altele) ar fi făcut pe oricine să-și dorească s-o aibă pe loc. Pentru că „Ultimul interviu” se trăiește, pur și simplu! Cum pe loc nu era posibil să-mi cumpăr și eu un exemplar, am făcut o nefăcută: am rupt cartea-n două și am citit fiecare câte o jumătate până la finalul vacanței! De fapt, aș recomanda orice volum de Eshkol Nevo (la noi sunt traduse doar trei), pentru căldura și empatia extraordinare cu care sondează adâncimi și emoții, pentru umorul dulce-amărui și stilul aparent simplu cu care reușește să atingă niște profunzimi uimitoare. Problema cu „Ultimul interviu” este că după ce-o termini de citit, multă vreme nu te mai poți apuca de nimic altceva, atât de mult rămâne cu tine! Dar merită fiecare pagină. Și, pe cât posibil, nu faceți c mine: nu rupeți cărțile, la Gaudeamus sunt destule exemplare 🙂

2 Un roman natural, de Gheorghi Gospodinov, Anansi Fiction

O nouă jucărie a celui mai tradus autor bulgar – dacă ați citit monumentalul său volum „Fizica tristeții”, o să regăsiți aceeași bucurie de a jongla cu ficțiune, eseu, memorii și referințe culturale de tot felul, rezultatul fiind un hibrid literar încântător, plin de umor și, pe alocuri, neliniștitor. Dacă nu l-ați mai citit până acum pe Gospodinov, mi se pare cartea perfectă pentru a vă deschide apetitul, mai ales că „Un roman natural” este romanul său de debut.

3 Orice de la OMGPoetry

O sa trișez un pic și la numărul trei o să recomand o colecție întreagă, cea de poezie contemporană de la OMG Publishing. Eu am împrumutat mai multe volume, pentru că simțeam ca am cam pierdut trenul poeziei și eram curioasă ce mai scriu tinerii mileniali furioși… și, OMG, cât de bine scriu! Poezia contemporană e puternică, proaspătă, sexy și ludică! Big like pentru Cătălina Stanislav („Nu mă întrerupe”), Florentin Popa („Dezintegrare”) și Valeriu A. Cuc („Poeme”). Căutați-i!

Horia Ghibuțiu, jurnalist &magic maker în print, online și FM

„Cetatea cucului din nori” de Anthony Doerr (Humanitas Fiction 2022) e noua splendoare a câștigătorului de Pulitzer care ne-a fermecat cu bestsellerul „Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Voi avea șansa de a vorbi despre acest roman uluitor sâmbătă, 10 decembrie, la ora 13.00, la standul editurii, cu ocazia lansării acestei cărți bulversante, așa că, până atunci, vă spun doar că autorul american își pune cititorul într-un scrânciob și-l face să plonjeze din genune în înaltul norilor pe o axă temporală în care trecutul, prezentul și viitorul glisează și se întrepătrund. Cartea dedicată bibliotecarilor de ieri, de azi și din anii ce vor veni ne răsfață cu palpitante aventuri ale minții. O bucurie de roman!

„Cartea caselor” de Andrea Bajani (Humanitas Fiction, 2022). Romanul e un diamant cu șaptezeci și opt de fațete, realizat de un artizan al scrierii creative. Mircea Cărtărescu recomandă această carte cu totul deosebită în termenii următori: „Una dintre cele mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme”. Abia aștept să-l cunosc pe scriitorul italian care e scriitor în rezidență la Rice University din Houston, unde studiază și nepoata mea din America.

„Orgasmul muzei” de Dănuț Ungureanu (Tritonic, 2022), cu un titlu și cu o copertă-capcană, e un roman amețitor, din partea unui autor care scrutează viața și îi surprinde remarcabila abilitate de a imita ficțiunea. Am avut privilegiul de a fi coleg cu Dănuț la un ziar renăscut la Revoluție și faptul că e jurnalist sadea cred că e relevant în modul în care observă și redă excepționalul banal de lângă noi. Maestru al genului SF și al prozei scurte, Dănuț Ungureanu e și un romancier hărăzit, cronicar satiric al lumescului din spațiul urban. Să exemplific: „Greul, truda, ceea ce făcea diferența între opera marelui om și cărțile de bucate ale contemporanilor săi, era munca de documentare, alimentarea de la sursa de autentic, contactul nemijlocit cu omenescul, acela care aduce muza la orgasm, acolo unde juisează meteoriți de platină incandescentă și diamante. Acest miracol se petrecea la „Teu”. Pe terasa din buza Oborului, prielnică alchimiei, micile detalii, fleacurile, minuscule situații, scame de vieți și altele se prefăceau în gânduri. Iar mișcarea browniană a gândurilor, generând reacții în lanț, dădea naștere ideilor cuvintelor. Pe urmă, gândurile, ideile și cuvintele formau fraze, frazele pagini, capitole, volume…”.

Ana Maria Sandu, scriitoare, jurnalistă, dilematică și minunat de fină arheoloagă a memoriei

Ziele trecute mi-am făcut ordine în bibliotecă. Am renunțat la toate CD-urile și am păstrat foarte puține DVD-uri. De cărți m-am despărțit mereu greu. Rafturile cele mai dragi sînt cele ale autorilor contemporani români și străini, pentru cărțile lor am un atașament ca pentru niște oameni vii. Nu aș putea să trăiesc într-o casă fără cărți și știu că mi-aș face o bibliotecă mică și dacă ar fi să locuiesc într-o cameră de hotel. Tîrgurile de carte pot fi uneori puțin intimidante, pentru că ai ceva în minte cînd pleci de acasă, dar ispitele apar la fiecare pas.

Anul ăsta la Gaudeamus m-a bucurat mult vestea că Teodosie cel Mic, romanul lui Răzvan Rădulescu, a fost reeditat la Arthur. Pisicîinele, Somnul protector, bufnița care cultivă căpșuni, Minotaurul Samoil, care cultivă ciuperci, fantoma Otilia au atîta farmec că n-au cum să nu le placă și celor mici și celor mari. Au trecut deja 17 an de la apariția ei și era timpul să se întoarcă. Le-am citit și am vorbit la ateliere cu copiii despre ea, acum pot s-o ia acasă și s-o citească. Pentru că nimic nu e mai frustrant decît să-ți placă ceva, să fii curios și să nu găsești cartea nicăieri pe piață. În sfîrșit, nu mai e cazul.

Sînt curioasă cum sună Proust în traducerea lui Cristian Fulaș, publicat la Cartier. Mi se pare greu să traduci clasici, iar aici nu e vorba de orice clasic, ci de marele estet, de rafinatul absolut. În căutarea timpului pierdut are o cadență hipnotică, o poezie interioară, așa că munca unui traducător e cu atît mai grea și mai importantă, pentru că generații întregi îl or cunoaște pe Proust prin muzicalitatea pe care i-a dat-o el în limba română.

Am vorbit într-o seară acum vreo patru ani, la Timișoara, cu Adriana Babeți despre acest proiect impresionant, aproape imposibil, care se numește Dicționarul romanului central-european din secolul XX. Atunci ea, care e coordonatoarea cărții, nu-i vedea încă capătul. Acum a apărut la Editura Polirom și pune laolaltă pe o hartă cărți și autori dintr-un spațiu geografic și cultural apropiat.

Trei cărți de la…

Episodul 2: Dia Radu, Mihai Dinu, Ioana Maria Stăncescu

A doua zi de Gaudeamus și al doilea calup de cărți alese de oameni care-mi plac pentru că sunt voci distincte și elegante, fiecare în peisajul său. Provocarea pe care o trimit spre ei e să aleagă trei cărți, dar îmi place la nebunie faptul că mulți evadează din chinga de altfel deloc strânsă a ceea ce e mai degrabă o sugestie cumințică decât o cerere cu deadline și număr de semne. Poate că și asta e, într-un fel, frumusețea unui spațiu editorial de libertate – că poți să fii cine ești, să citești cât și ce vrei fără să te tragă nimeni de urechi 🙂

Vă las acum cu invitații mei care aleg volume cu sens, cu panaș, cu frumusețe difuză sau, dimpotrivă, concentrată în și printre rânduri, nu înainte de a vă reaminti că seara ne revedem/recitim pe Instagram și pe Facebook la #jurnaldeGaudeamus, un exercițiu solitar pe care-l fac în zilele de târg. Nu știu exact de ce – probabil ca să dau mai departe, într-un fel, din preaplinul zilei, dar și, la modul egoist și… personal, cumva, ca să țin minte.

Dia Radu, **fondatoare a platformei Divanul Imaginar, editor cultural Formula As**

Mihai Radu, Repetiție pentru o lume mai bună, Polirom 2022 – pentru toți cei care simt că nu pot înghiți realitatea asta așa cum e fără o doză de umor negru, apocaliptic. Aș fi vrut să pot să plâng la finalul ei, fiindcă mi-a dat tristeți pe care numai Hrabal și Răzvan Petrescu mi le-au mai dat, dar n-am reușit. Unde te duce Mihai Radu cu proza lui e doar sarcasm și amărăciune. E dark, inteligentă, bine scrisă, cu formulări care or să vă bântuie mult.

Ruxandra Novac, Alwarda, Pandora M, 2020 – pentru cei care încă n-au descoperit că poezia de azi poate da frisoane sau tripuri crude și fosforescente. Mi-ar plăcea să pot să scriu proză cum scrie Ruxi Novac poezie. Asta pentru că nici n-aș putea visa să scriu poezie cum scrie Ruxi Novac poezie. Dintre volumele de versuri pe care le-am citit în ultimii doi ani, ăsta mi s-a părut cel mai tulburător. E și incredibil de emoționant, chiar dacă asfaltul, gudronul și autostrăzile lui par decupate dintr-o lume SF.

Ioana Nicolaie, Miezul inimii, Humanitas, 2022 – pentru că nu e roman și nici jurnal, ci mai degrabă o călătorie. E mărturia cuiva care, după o vreme, a văzut, a înțeles, a traversat de partea cealaltă. A ajuns nu la inimă, ci în miezul ei, în miezul fierbinte al unei vieți. E splendid scrisă și sinceritatea paginilor ei te cutremură. Și nu, nu-i tristă. Peste întunericul și amarul întâmplărilor ei, se aprind la final licuricii.

NICK HORNBY – High Fidelity

Îmi plac foarte mult ecranizări după cărți. Mai ales dacă am citit cartea înainte. Nick Hornby este un autor britanic ce a cunoscut succesul cu o carte autobiografică, “Febra stadioanelor”, în care explica iubirea sa pentru formația de fotbal Arsenal Londra. Însă Hornby este și un foarte bun critic muzical cu înclinații către clasicii rock. Dacă luați cartea lui “31 de cântece”, veți vedea cât de frumos explică muzica și ce povestitor desăvârșit este.

Să ne întoarcem la ale noastre. Una dintre cele mai bune cărți ale sale, “High Fidelity”, a fost ecranizată. John Cusak joacă rolul principal, este proprietarul unui record shop, este părăsit de iubită, are doi angajați care se întrec în top cinci piese despre orice, unul depresiv, altul exuberant. E o poveste foarte frumoasă unde muzica, din nou, face legătura. “High Fidelity” este un produs cultural ce oferă o triplă bucurie… Citirea cărții, vizionarea filmului și, nu în ultimul rând, ascultarea coloanei sonore. Și este foarte frumos pentru că ele aduc bucurie independent, o poți alege pe oricare dintre cele trei și cu siguranță vor urma și celelalte două.

RUDYARD KIPLING – Cartea Junglei

“Cartea Junglei” este o satiră. Nu am înțeles asta la prima lectură, era și destul de aproape de vizionarea filmului de desen animat. Am asimilat-o cu o poveste. Dar ea este mai mult de atât.

Poveștile lui Mowgly arată societatea umană. Kipling cred că a apelat la animale pentru a hiperboliza anumite trăsături umane. Pentru că în tot amestecul acesta de animale sălbatice avem reprezentată toată tipologia umană.

Avem tiparul de șef agresiv și feroce, tigrul Shere Khan, iar alături de el este lingușitorul, reprezenat de Tabaqui, șacalul.

Akela, lupul șef al haiticului, liderul, conducătorul, cu puțină forțare ar fi putut fi un lider sindical.

Personajul ursului Baloo poate fi modelul învățătorului trăznit, pe alocuri combinat cu un măscărici cu inima mare, dar la fel de bine poate fi și un personaj de stand up comedy.

Si datorită acestor asocieri, “Cartea Junglei” nu este doar o poveste a copilăriei, este o poveste de viață, ce își schimbă fundamental sensul în funcție de vârsta la care este citită.

MIHAIL BULGAKOV – Maestrul și Margareta

Cartea, una dintre cele mai bune ale literaturii universale, a fost scrisă în Uniunea Sovietică, între 1928 și 1940, în timpul regimului stalinist, și spune povestea Diavolului, a Maestrului care ajunge în Moscova și dezlănțuie un șir de crime. În misiunea sa este inspirat de Margareta, muza lui. “Maestrul și Margareta“ combină aproape perfect fantezia cu satira socială.

Și pentru a mări suspansul, “Maestrul și Margareta” a inspirat una dintre cele mai controversate piese din muzica rock “Sympathy For The Devil”. Este piesa al cărei refren conține celebrele versuri:

“Pleased to meet you

Hope you guess my name”

The Rolling Stones, autorii cântecului, au fost considerați multă vreme sataniști. Și totul a plecat de la această carte pe care Mick Jagger a primit-o de la prietena sa de atunci, Marianne Faithfull. Ea a avut o influență foarte bună asupra lui Jagger, venea dintr-un mediu intelectual și a reușit să-l expună la foarte multe idei noi.

Jagger s-a regăsit în Maestru, iar în piesa care a devenit hit s-a pus în locul Diavolului, recunoscând toate atrocitățile comise în istorie.

Ioana Maria Stăncescu, jurnalistă și scriitoare

Pentru că eu îmi trăiesc viața cu valiza la picior, m-am oprit la niște cărți care, într-un fel sau altul, rămân legate de călătoriile mele din ultima vreme.

Fată de Camille Laurens. Am ales-o întâmplător astă vară, când, în trecere prin Arles, am intrat la Actes Sud, în librărie. A fost, cum zic francezii, un coup de foudre. Apărută în 2020, la Gallimard, cartea tocmai ce a fost publicată în română, la Editura Univers, în traducerea Sînzianei Manta. Lansarea va avea loc la Gaudeamus, sâmbătă, de la ora 17:00, la standul 126, în prezența autoarei, a traducătoarei, a editoarei Diana Crupenschi și a subsemnatei pe post de moderatoare. Această carte cu puternice accente autobiografice povestește despre ce însemna să te naști fată în Franța anilor 1960. Ce face însă Camille Laurens (membră a Academiei Goncourt), cu adevărat spectaculos în povestea ei este să ne vorbească despre condiția femeii prin prisma limbajului, insistând asupra felului în care cuvintele ne modelează și ne structurează încă de la naștere, contribuind în felul lor la ideea că femeia este, din start, inferioară bărbatului.

Bărbatul fără cap de Lavinica Mitu. Apărută anul ăsta, la Polirom, este o carte de debut cu care am ajuns să am o relație specială, după ce am călătorit șase ore, cu autoarea, în același vagon, pe drumul de întoarcere de la FILIT. Chiar dacă fiecare capitol din carte este o poveste în sine, împreună formează un tot care vorbește despre același lucru: trauma de a crește într-o familie cu un tată alcoolic și, mai pe urmă, absent. Ce reușește autoarea foarte bine este să-și adapteze vocea la vârsta eului narativ (în cele mai multe dintre povestiri, naratorul este o fetiță) și să-l facă pe cititor să trăiască „pe viu” experiențele de viață ale personajului. Este o carte a iertării, a împăcării cu sine, în care cuvintele, deși tăioase de cele mai multe ori, provoacă valuri de tandrețe.

O să rămân la literatura feminină contemporană (fiică-mea ar fi mândră de mine!) și voi menționa o carte scrisă de o altă autoare cu care am călătorit în același tren, de data asta către Iași. E vorba de Oameni fără piele de Suzănica Tănase, apărută la CDPL, în 2022. Cartea este un poem în proză, cu accente autobiografice, care se construiește în jurul morții unei mame. Dar ce construcție frumoasă! Cred că talentul acestei scriitoare este să se apropie de traumă cu blândețe, aproape cu gingășie, și să aleagă cuvântul bun care să declanșeze emoția.

Trei ai zis, nu? Eu o să-ntind un pic coarda și o să mai las un titlu. Unu la mână pentru că este o carte care merită tot ce-i mai bun și despre care nu s-a vorbit prea mult și, doi la mână, pentru că autoarea este ea însăși o poveste de om (am avut bucuria să o cunosc în toamna asta, la Bruxelles, în timpul unei călătorii). Sunt oare un călău? de Lilia Calancea, apărută tot în 2022, la Polirom. O scriitură răscolitoare, despre un subiect extrem de dur: lagărul de la Treblinka. Nu știu, zău, cu ce licori fermecate or fi hrăniți scriitorii ăștia basarabeni de le crește atâta poezie în cuvinte, dar avem de-a face cu o scriitură aparte, aproape hipnotică.

Trei cărți de la…

Episodul 1: Oana Boca Stănescu, Doru Căstăian, Iulia Iordan

Azi începe Gaudeamus și tot astăzi încep și eu un nou serial, și anume Trei cărți de la… E un instrument și nu numai, sper eu, pentru cititorii plecați în căutare de răsfăț livresc. Invitații mei sunt nume cunoscute și, deloc în ultimul rând, bibliofili autentici, la listele cărora merită să tragi cu ochiul când te pregătești să garnisești biblioteca proprie cu ceva nou. Unii au ales mai mult de trei cărți, alții au fost mai riguroși. Pe toți îi admir și îi țin pe raftul meu cel mai drag. Pe locuri, fiți gata, PLAY! 🙂

Oana Boca Stănescu, om de comunicare &imagine dichisită a cărților bune

Tora și Haftarot, noua ediție a Torei în limba română, în ediție bilingvă ebraică-română, cu transliterare și adnotări după surse iudaice de rabin Șlomo Sorin Rosen. Un volum monumental, rodul unui efort de șapte ani, adresat deopotrivă evreilor și neevreilor, începătorilor și erudiților, un izvor de inspirație morală, intelectuală și spirituală.

Cartea poate fi comandată online, pe siteul jewishbooks.ro.

Infinitul într-o trestie de Irene Vallejo, o carte-fenomen, cu un succes fenomenal de public: atît în Spania, cît și în cele 30 de țări în care a fost tradusă. O călătorie liberă, digresivă și plină de înțelepciune prin lumea cărții, un eseu despre istorie prin intermediul istoriei cărților, despre cucerirea lumii, despre cucerirea cunoașterii, despre creatorii și apărătorii ei, dar și despre distrugătorii ei. O fabuloasă aventură colectivă în care, de-a lungul timpului, mii de persoane au făcut posibilă existența cărților și le-au protejat: povestitori, scribi, luminați, traducători, vânzători ambulanți, maeștri, înțelepți, spioni, rebeli, călugări, sclavi, aventurieri…

Traducere de Silvia-Alexandra Ștefan, carte publicată în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Pandora M.

Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu. Obiectiv vorbind – unul dintre cele mai de succes romane publicate anul acesta; subiectiv – una dintre cărțile la scrierea căreia am tras cu ochiul timp de cinci ani. Nu, n-am avut ocazia să citesc manuscrisul decît foarte aproape de trimiterea spre publicare. Am avut însă în fața ochilor arhitectura romanului sub forma unor post-it-uri care se mișcau adesea, lipite pe un panou de plută. Cinci ani în care m-am mai întrebat din cînd în cînd la întersecția căror post-it-uri de acolo trăiesc eu. Iar în septembrie 2021 am aflat.

Cartea a fost publicată în cadrul colecției „Fiction LTD”, Editura Polirom.

Mircea Cărtărescu, Theodoros, Humanitas

Pentru că orice nou roman al lui Mircea Cărtărescu este în sine un eveniment. Dar şi pentru că “Theodoros” realizează o notabilă distanţare de spiritul “Solenoidului”, fiind întrucâtva o scriere mai ludică, mai relaxată, o sărbătoare a limbii şi un imn dedicat forţei literaturii.

Sonya Orfalian, Mărturii ale copiilor armeni. 1915-1922, Polirom

Un document şocant despre genocidul armean, o traumă istorică despre care ştim, totuşi, destul de puţin. Mărturiile supravieţuitorilor, copii la momentul cumplitului eveniment, recreează, într-o atmosferă de autenticitate atroce, câteva pagini indelebile din istoria cruzimii umane.

James Joyce, Ulise, Polirom

Este de neratat prima traducere integrală a capodoperei lui Joyce după varianta lui Mircea Ivănescu, versiune căreia i s-au adus destule reproşuri.

Bogdan Suceavă, Adâncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen şi poetica Jocului second, Polirom.

O contribuţie esenţială şi inedită la exegeza “Jocului secund”, venind din partea unui matematician care este şi literat. De neratat pentru profesorii de limba română, dar şi pentru iubitorii de literatură şi interdisciplinaritate.

Olga Ştefan, Resursa, Editura Max Blecher

Nu sunt un specialist în poezie, dar sunt un iubitor de poezie, iar volumul Olgăi Ştefan îmi pare a avea o forţă remarcabilă, în special forţa de a stoarce frumuseţe din miezul atroce al lucrurilor. Versuri impecabile, pătrunzătoare, cu irizări de laser.

Brian Greene, Până la sfârşitul timpului, Humanitas

Greene este un popularizator elegant şi elocvent, iar acest volum, generos în intenţiile lui, nu poate fi decât o bucurie pentru amatorii de ştiinţă şi nu numai.

Cornel Florin Moraru, Turnura ştiinţifică a esteticii contemporane. Cercetări de avangardă în domeniile neuroştiinţelor şi inteligenţei artificiale, Eikon

Pentru că avem de-a face realmente cu cercetări de avangardă care nu pot fi decât spectaculoase intelectual pentru cei interesaţi, iar Cornel Moraru are darul de a scrie limpede şi provocator

Dana Jalobeanu, Spectacolul filosofiei. Cum citim Scrisorile lui Seneca, Humanitas

Probabil că nici o altă şcoală filosofică din vechime nu exercită o facinaţie mai accentuată asupra lumii de azi ca stoicismul. Cercetarea Danei Jalobeanu este binevenită şi incitantă, fiind, din câte ştiu, prima cercetare de acest fel propusă de un autor român. Ca ins pasionat de stoicism, o aştept cu mare interes.

Iulia Iordan, autoare, curatoare și educatoare muzeală

În ciuda faptului că biblioteca mea este aproape haotică, am totuși un raft perfect organizat. Acolo îmi țin cărțile pe care nu le citesc niciodată doar într-un singur sens, până la capăt sau o singură dată. Sunt cărți pe care le citesc în toate sensurile, în toate stările și le pot reciti la nesfârșit. Nu am scos niciodată nicio carte de pe acest raft, doar am adăugat. De aceea, poate l-aș putea numi și raftul permanenței pentru că este miezul neclintit în marea de efemeritate din jur.

Pe lângă scrisorile lui Rilke pentru poetul mai tânăr, albumele de artă ale artiștilor Ștefan Câlția și Roman Tolici, „Împotriva interpretării„ de Susan Sontag, „Uzina flora” de Tudor Opriș sau cărți de Simion Florea Marian, stau două autobiografii fabuloase, „Confesiunile unei dependente de artă”, de Peggy Guggenheim și „Încălcând toate granițele” de Marina Ambramovic. Mai sunt acolo și câteva cărți românești pe care eu le prețuiesc în mod special și pe care, prin intermediul Ioanei, vi le recomand.

Sînt alta de Svetlana Cârstean

Închide ochii și vei vedea orașul de Iordan Chimet

Vacanța lui Nor de Ileana și Maria Surducan

Pe această cale îi transmit lui Moș Crăciun una dintre dorințele mele: să-i ajute pe librari să vadă oportunitatea (nu doar pe cea financiară) de a promova literatura autohtonă. Ar putea să le așeze sub brad, de exemplu, o opțiune de căutare online nou nouță care să se cheme „autori români”. Fără mici, dar eficiente forme de responsabilizare și responsabilitate, vom rămâne doar o cultură a traducerilor. Case împodobite cu cărți de toate felurile vă doresc!

Citite, Răsfoite, IUBITE, curtATe, NiGHT STAND DARLINGS

Până și eu m-am obișnuit cu faptul că listele mele sunt eclectice, nestructurate pe sezoane (am o ușoară alergie la sintagma ”cărți de vară/vacanță/weekend” etc.), dependente exclusiv de gust, de ritmul în care descopăr și integrez ficțiuni noi în varianta mea personală de paradis borgesian. Acestea fiind zise, a venit momentul pentru un nou raft subiectiv de umplut ore cu sens, cu imagine tradusă în verb, cu pagini prin care m-am plimbat, pagini în care am locuit și pagini în care abia aștept să ajung.

Citite

Aici aș bifa, în primul rând, Istoria Insulei, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, o carte care se hrănește din aceeași răscolire a graniței dintre timp și veșnicie deja explorată de autor în Laur și în Aviatorul. E o geografie a sufletului omenesc, neprinsă în cuie pe vreo hartă, cu zone de mlaștină și înseninări de luminiș. O miniatură a lumii, cu toate zbaterile și dezbaterile ei despre natura progresului, a păcatului, a iubirii, a pedepsei, a conceptului de vină. Calofilă? Da. Tezistă? Destul de. Uneori greoaie prin autocitare. Frumoasă, totuși, pentru îngerii ei căzuți printre pagini, forfotind într-o poveste care-și devorează cititorul până la ultima vocabulă, pentru medievismul declarat, dar nu declamatoriu și senzația atât de tipică marelui scriitor care este Evgheni Vodolazkin de ireal, de atemporal, de frumusețe imposibil de cuprins cu mintea. În sfârșit, pentru Ksenia și Parfeni, cei aflați de-o parte și de alta a timpului și a glasului lui Dumnezeu. Citind-o, mi s-a făcut, brusc, foarte dor de Arseni, din a cărui poveste las o firmitură aici.

O reverență mare doamnei Adriana Liciu, în a cărei traducere superbă au apărut toate cărțile lui Evgheni Vodolazkin în limba română.

Tocmai am terminat Anomalia lui Le Tellier, PandoraM. E impresionantă, aș spune, în primul rând prin arhitectura ei, prin schelăria narațiunii și jocul continuu al autorului cu o oglindă în care surprinde cele două chipuri/vârste/identități ale personajelor sale. De aplaudat pentru felul în care inserează elemente distopice într-o utopie, pentru cum manevrează anomalia, accidentul, ceasul nefast ca bază a unor destine. Goncourt 2020, la urma urmei. E adevărat, însă, că se simte constant opinteala autorului de a-și complica trama, ceea ce, din păcate, îl face previzibil exact când ar trebui să-și ia cititorul pe sus și să-l năucească prin acrobațiile lui tehnice. Surpriza se epuizează destul de repede, ceea ce nu compromite versatilitatea frazei și anumite imagini de o frumusețe stranie, simbolică, liant suplu al unor episoade altfel împovărătoare. Vă las aici un fragment din La Grande Librairie (emisiune care apare, de altfel, în carte), cu Le Telier însuși explorându-și Anomalia.

În sfârșit, citesc Quichotte, de Rushdie, Polirom. Abia am trecut de câteva pagini și sunt înapoi în apele unei iubiri statornice. Nu știu unde mă duce povestea, dar știu să navighez prin ea. Pentru mine Rushdie e versiunea masculin contemporană a Șeherezadei (am mai scris despre asta, de altfel, semn că am, într-adevăr, idei puține și fixe). Saltimbanc, vrăjitor, creator prin excelență, dependent de ludic, de livresc, de propriul ego, strălucitor și conștient de strălucirea lui, sfidător, cosmopolit, erudit, scandalos, mizantrop, irezistibil. Cum să nu arunce ancora în opera cervantină? Atât că, după cum remarcă Johanna Thomas-Corr în The Guardian, ”nu mai suntem în La Mancha, ci în Trumpland”. Mai multe nu vă spun, nu de alta, dar mă țin departe de spoilere ca de foc, așa că vă las să-i căutăm împreună pe Sancho, pe Dulcinea, pe Rocinante… P.S. Apare și Oprah. 2.0. (Gata, am tăcut!).
Despre Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Editura Corint, v-am tot povestit, dar abia acum pot să vă las aici interviul pe care am avut privilegiul să i-l iau câștigătoarei Booker-ului pe 2019. Sper să vă placă și să vă ducă în paginile ei turbulente și tulburătoare, care scapără de inteligență și experiment literar rafinat până la stadiul de excelență. Fusion fiction. Versiunea pro.

Ce vreau să citesc

Cei dispăruți, de Daniel Mendelsohn, de la Polirom. Bestseller New York Times, National Jewish Book Award. O carte despre cei pierduți în Holocaust, dar niciodată amputați din prezentul familiilor lor. La momentul primei apariții, în 2006, cartea a fost recomandată, între alții, de Elie Wiesel în Washington Post Book World. Aștept cu emoție să citesc despre cei șase absenți care, pe măsură ce naratorul se încumetă să-i recupereze din amintiri, scrisori și gesturi lipsă, devin o lume întreagă.
Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück, Anansi. Nobelul pentru Literatură în 2020. Ok, recunosc, m-am uitat deja puțin pe ea :-). Minunată traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu, care fixează ”puncte de limpezime”, ca să reiau o expresie a lui Louise Glück, într-un continuum poetic care cred că suportă multiple paliere de lectură, vârste ale cititorului, stări care ne tranzitează. Glück nu e o persoană matinală 🙂 Am empatizat profund cu autorul acestui foarte scurt interviu, care a primit cu eleganță un ”your two minutes are over” de la o laureată ursuză înainte să-și fi băut cafeaua :-))

Klara și soarele, de Ishiguro, Polirom. Știu că e o distopie și că personajul central, Klara, e un android. După reverberații arturice și dragoane care se sting păzite de cavaleri, Ishiguro face un salt în viitor. Îmi aduc aminte cum el, cel atât de diferit de la o carte la alta, spunea într-un interviu, la un moment dat, că, de fapt, toate cărțile lui vorbesc despre același lucru, despre ce e iubirea, cum funcționează, cum se frânge, cum se naște, cum dispare, ce ascunde hibridizarea continuă a două suflete într-un ceva fără nume și formă fixă care ne ține în viață, care ne dă sens, care ne face să fim noi.

Familia Borgia, de Christopher Hibbert, Corint. Pentru că îmi e dor de o carte care explorează mitul și faptul istoric, asumându-și intersecțiile, dar și contrastele, care mizează pe opulența renascentistă și pe povestea unei familii care, să recunoaștem, bate orice serial de pe Netflix. În plus, e prefațată de Simona Preda, superb ilustrată, cu o bibliografie absolut impresionantă. Știu că am zis că nu suport sezonalitatea când vine vorba de cărți, dar pe asta am pus-o deja în bagajul meu de weekend :-))

Cofetăria cu miracole, de Christian Escribà și Sílvia Tarragó, Humanitas Fiction. Pentru că îmi e doooooor de Barcelona, pentru că ideea de desert e o tentație în sine pentru mine și, atunci când e explorată beletristic, mi se pare un rezervor de calorii ficționale desăvârșit. În sfârșit, pentru că m-a sedus iremediabil motto-ul acestei cărți: ”Gastronomia este una dintre formele cele mai civilizate ale senzualității.” Atât.

NIGHT STAND DARLINGS

…de fapt, coffee table darlings, dar în sfârșit.

Prima e Old World Italian. Recipes &Secrets from our Travels in Italy, de Mimi Thorisson, Random House. Am primit-o cadou. O iubesc. Mimi s-a născut la Hong Kong, a locuit la Paris și a scris cartea aceasta despre viața ei culinară în Italia. Pe mine m-a cucerit de la fiori di zucca ripieni, dar regalul continuă cu tortino della Valle Grana, caponata di melanzane, carciofi alla giudia, dimineți la Sorrento, o familie numeroasă în jurul unui bol mare de orecchiette, amintiri despre Villa Foscari, La Malcontenta, eleganța meselor venețiene, simplitatea savuroasă a celor din Sicilia și portocale sărutate de soare, peste tot.

Beekman 1802 Style. The Attraction of Opposites, de Brent Ridge și Josh Kilmer-Purcell, Rodale. E o carte despre fuziuni. De lifestyle, de veselă, de tipiri de locuire ale aceluiași spațiu, de alegeri extravagante și fotolii simple, de ratan, de proaspăt și de studiat. Old meets new. Și nu numai. Exercițiile astea de a te mișca imaginar prin interioare ale căror uși fotografice se deschid spre tine dintr-o carte-album sunt printre preocupările mele favorite. Cartea asta a venit cu mine la țară, unde a locuit câteva ceasuri pe unul din cele mai grozave covoare posibile, adică pe iarbă. Până la următoarea piruetă de colecționism literar și nu numai, vă las cu eclectismul girat de Brent și Josh și cu promisiunea că voi recidiva, cât de curând, cu o listă la fel de lipsită de cap și coadă. Cititul e plăcere. Pe curând!

ALAS, POOR YORICK…

World Book Day

De curând, zapând fără țintă, am dat peste Anonymous. Filmul lui Roland Emmerich din 2011. Mi-am amintit aproape nevralgic cum l-am văzut prima dată, cum din substanța lui au crescut conversații despre De Vere, și Oxford, și Marlowe, și conspirații, și Ben Jonson, și Stephen Greenblatt, și Deborah Shaw și toată enigma aceasta fantastică, halucinantă care e opera lui Shakespeare.

In faith, I do not love thee with mine eyes, spune Shakespeare în sonetul 141, favoritul meu dintotdeauna, poate pentru că descrie cel mai bine relația voluptuos intuitivă a cititorului cu literatura care-l bântuie, îl recalibrează, îi testează plasticitatea neuronală, îi pune simțurile pe talgerele imaginației și-l leagă, justițiar, la ochi, până când cuvântul devine materie, esență, muzică.

În fiecare an, pe 23 aprilie, infama lună crudă, scriu despre cărți, despre literatură, un pic și despre sărbătoritul zilei, despre adicții beletristice și flirturi narative, despre ce și cum citesc, despre cât de adânc mă pierd în pagină și despre cine (re)devin când locuiesc în mintea altcuiva. Cum am mai spus de atâtea ori, cheers, Master Shakespeare, always a pleasure!

Pentru azi am ales, așadar, oarecum festiv. Nu că nu aș face asta mereu, dar, de data aceasta, sunt volume pe care așa le percep – ca pe un răsfăț dus la extrem într-o epocă austeră, ca pe un moment de nesperată extravaganță mentală într-un continuum eminamente searbăd.

O să încep cu Maggie O’Farrell. Știu că a mai fost pe lista mea. Acum, însă, am citit-o, într-un weekend pe care l-am perceput ca pe o vacanță. Am zăcut și am citit, am trăit un pic în lumea lui Agnes, care vede lumea cu un ochi interior, ca de Pythie, care simte ritmuri ale vieții ca pe o vâltoare a sângelui și ale cărei degete citesc hărțile sufletului în timp ce ele se scriu. E o carte ca o grădină sălbatică, năpădită de rogoz verde, zadă, scoruș și ochiul boului (da, e magistrală traducerea Mihaelei Buruiană! Chapeau bas!). Pentru personajul lui Agnes există un cuvânt în care încap mitologie și poezie celtică, spiritul jumătate magic, jumătate profund teluric al unei lumi de barzi, druizi și elfi ai pădurillor: eerie. O stranietate jucăușă, care farmecă și năucește deopotrivă. Din el izvorăște ființa aceasta care, în cartea lui Maggie OFarrell, se luptă cu ciuma, cu freamătul prea mare din sufletul iubitului ei, cu scena vizibilă și cu cea ascunsă privirii, cu forma unei case, cu aerul dintre ea și ai ei, cu fantome, cu fantasme. E o carte splendidă. Am iubit fiecare cuvânt. A sensual feast, cum ar spune autorul niciodată numit.

Foto: Marius Constantinescu. Hamnet, Maggie O’Farrell, Pandora M

O altă carte, extrem de diferită și de tulburătoare, într-un fel, e Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Corint Fiction. Am tot vorbit despre cartea asta, am moderat și un eveniment de lansare, cu Ioana Pelehatăi, Fatma Yilmaz și Ana Antonescu în postura unor cititoare avizate și extrem de atente la nuanțele care fac din această apariție editorială un eveniment. Nu e vorba, aici, doar de sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea literară (Evaristo a luat Booker în 2019 pentru cartea aceasta, premiu împărțit cu Margaret Atwood, pentru Testamentele), de statement politic sau de momentaneitate socială – e vorba de felul în care forma poetică a acestei proze în care se simt ecouri de Ginsberg, de Whitman, de Roxanne Gay, de Tracy Chapman reflectă diversitatea lumii, uneori chiar a lumii cuprinse într-o singură persoană a cărei identitate se schimbă, se modelează cu fiecare nouă etapă de viață. Douăsprezece femei văd lumea, se văd pe ele însele, aleargă prin povești care se intersectează uneori, se luminează reciproc, comunică, își desenează tăceri, spații goale și atingeri lipsă, așa cum și punctuația din frază lipsește. Viața însăși are arareori punctuație și mult prea puțină curtoazie sintactică, dacă stai să te gândești. Băltește, însă, lexical și te zăpăcește semantic. Mai mereu. E o carte experiență. Ca stil. Ca substanță. Ca probă de curaj. E minunat că există acum și în românește, într-o versiune pentru care Adina Ihora merită aplauze la scenă deschisă.

Una din cele mai surprinzătoare și frumoase întâlniri literare din primăvara aceasta

O altă carte pe care o așteptam și care, intelectual, s-a dovedit a fi un foc de artificii e volumul lui Robert Macfarlane, Lumea de sub noi, Polirom.

E o coborâre în Infern(uri) încărcată de o poezie densă ca un parfum greu, care lasă în urmă efluvii de scepticism cu privire la viitorul nostru, ca rasă. Călătoria, aventura, descoperirea, teama atavică de întuneric, tenebrele interioare, dimensiunea atotdistrugătoare a omului încap în paginile acestea care vorbesc despre toate lucrurile pe care le îngropăm: amintiri, secrete, dorințe. Suntem, noi înșine, lumi etajate, uneori complet necunoscute, dat fiind că omul vânează lumina și e prea puțin dispus să exploreze subteranul. Iată însă că subteranul, pivnița, tainița umbresc nu o dată soarele și întunecă speranța. Cartea lui Macfarlane e o istorie intelectuală a dedesubturilor, și greu, și delicios de digerat.

But my five wits nor my five senses can
Dissuade one foolish heart from serving thee,

… unde thee rămâne această foarte proaspătă apariție Woolf, cu Doamna Dalloway și Camera lui Iacob reunite în același volum. Ediția, în sine, e superbă, iar Woolf rămâne autoarea care a construit camere de libertate în imaginațiile atâtor autoare încât ea, cea atât de greu încadrabilă, e, cumva, canonizată de pionieratul ei. Aștept zilele libere ca să o parcurg pe îndelete și, deloc în ultimul rând, sper că acest volum va naște conversație, dezbatere și, de ce nu?, revizitări necesare.

Foto: Marius Constantinescu. Doamna Dalloway. Camera lui Iacob de Virginia Woolf, Corint Clasici ai Literaturii

O altă carte pe care Maria și cu mine o așteptăm de multă vreme vine de la J.K. Rowling. Da, e Ickabog. Și acum, că știm deja de apropiata deschidere la New York, pe 3 iunie, a unui fabulos magazin Harry Potter pe trei niveluri, parcă visăm și mai tare la lumea aceasta pe care Maria, căreia Iepurașul încă nu i-a adus cartea, dar… m-am întâlnit cu el la Cărturești și așa plănuia, sper să o exploreze, cândva, și la propriu. Ce să zic… Protego Maxima. Fianto Duri. Repello Inimicum. Să ne fie spre apărare tuturor. (O să las aici o bucățică de poveste, citită de J.K. herself. Știu. Magic 🙂

Foto: Marius Constantinescu. J.K. Rowling, Ickabog, Arthur

Pe lista mea de #wishful, adică în așteptare pe noptieră, stau și următoarele trei minuni, pe care visez să le citesc pe îndelete și despre care aș vrea să scriu curând mai pe larg. Prima ar fi această superbă apariție din colecția Orion, Nemira, coordonată de Laura Câlțea. Mie toate Istoriile Evului Mediu îmi fac cu ochiul (bestiarii, anluminuri, boare de miros de scriptorium, ooooo, da), dar cu aceasta, a lui Minois, a fost dragoste la prima vedere și ticăi pe lângă ea exact ca un copil în fața vitrinei cu ciocolată. O recomand, deja, așa, pe necititelea, oricărui spirit gourmet cu apucături medieviste. Splendoare, ticăloșie și un whippet pe copertă. Ce să-ți dorești mai mult?

A doua e cartea lui David Barclay Moore. În care un băiețel își construiește o lume nouă din piese de Lego disparate. E o carte despre bullying și despre cât de greu ne e să digerăm diferența. Despre centru și margine. Și tensiunea dintre ele. Și tot ce se naște din tensiunea asta. Pulsatilă. Violentă. E una din cele mai curajoase apariții în colecția Corint Junior și sper să vorbim mult timp despre panașul ei. E foarte multă nevoie de stele și de iubirea care le mișcă, în prezentul nostru țeapăn. Abia aștept să citesc cartea asta.

În sfârșit, În amintirea memoriei, de Maria Stepanova, Humanitas Fiction, e, la ora actuală, una din cărțile despre care toată lumea vorbește și cred că pe bună dreptate. Până ajung la proza aceasta cu tușe autobiografice, am citit-o pe Stepanova ca poetă – e profund intertextuală, cu abilități ludice remarcabile și un gust special pentru jonglerii culturale rafinate. O să las o mostră aici, pentru toți amatorii de artisticării.

Cam atât pentru azi, Master Shakespeare. E un an tare amestecat, cu un soi de ciumă și el, puzderie de îngeri și demoni pe fiecare umăr. Multe de citit, măcar.

Only my plague thus far I count my gain,
That she that makes me sin awards me pain.
William Shakespeare, Sonnet 141

READING LIST

Ce am mai citit, ce așteaptă pe noptieră, ce nu lipsește din bucătărie

Nu a fost o perioadă cu multe cărți, dar câteva rămân cu mine, unele accesorizate cu interviuri, cum e cea a lui David Grossman, De mine viața și-a tot râs, de la Polirom. Dincolo de întâlnirea aceasta incredibilă, pentru mine cartea este, fără discuție, cea mai puternică din câte am citit în ultimul timp. Povestea Ninei cea sfâșiată de viitorul care mușcă deja din memoria ei, a Verei, care nu lasă trecutul să o devoreze și a lui Ghili care, între mamă și bunică, descoperă fâșia de durere ce i se cuvine, e atât de tulburător scrisă încât îmi e greu să aleg o scenă, o imagine, o senzație, o spaimă, o bucurie intelectuală din toate cele care m-au traversat citind. Am să rămân cu momentul tentației primordiale, orchestrat într-o livadă de avocado, unde doi orfani descoperă păcatul și salvarea și pornesc în povestea lor, ruptă în unghiuri și paragrafe de generația următoare.

Cartea aceasta, de la Nemira, care ne plimbă prin Belle Epoque în traducerea magistrală a lui Radu Paraschivescu, e un regal, mai ales pentru fanii lui Barnes, între care mă număr. Dar nu numai pentru ei. O deschizi și dai de Pozzi, ”dezgustător de chipeș”, de ”mustăciosul Robert Proust”, fratele lui Marcel, de o lume care te soarbe ca pe o spumă de lapte tivită pe sufletul cafelei. Oscar Wilde, Jean Lorrain, Henry James, Sarah Bernhardt ies la rampă în scrierea aceasta cu alură de scenă mereu deschisă. Te consumă spectatorial, te implică beletristic. Începe, după cum ne avertizează autorul, cu haina, nu cu bărbatul. Cu un singur papuc de brocart. Cu un tablou de John Singer Sargent. Crește mitologic, scandalos, fără fisură narativă. Priceless.

Într-un cu totul alt registru, o conversație absolut savuroasă din ultimul timp a fost cea cu Ross. Ross Welford scrie pentru copii și adolescenți. Am citit cartea lui, Ce să nu faci dacă devii invizibil, de la Corint Junior, și am plonjat într-o discuție despre cum se amestecă, în proza aceasta, singurătatea, pericolele nesfârșitei lumi a net-ului, bullying-ul, cu tot ce presupune el. Mi-a plăcut metafora invizibilității. Cum nu ne vedem unii pe alții, cum deformăm ce vedem. Cum vedem altceva… Pe altcineva. Inclusiv în oglindă.

Ok, să trecem mai departe. E fabuloasa colecția cea nouă de la Pandora M, Anansi, coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu. Eclectică și puternică literar, ca o declarație identitară. Le-aș citi pe toate odată! Am devorat Bine ai venit în America!, de Linda Boström Knausgård, abia aștept să le bifez pe celelalte. Jurnalul unui librar, de Shaun Bythell, e următoarea pe lista mea. Din ce citesc despre ea, e exact ce îmi trebuie acum, când se mohorăște și vreme, și stare interioară, și cam atât. Sper.

O altă carte excesivă, dar, într-un fel, emblematică pentru îngrozitor de talentata Jeanette Winterson e Frankissstein, de la Humanitas Fiction. Are un sărut închis în titlu, are și mai multe planuri, dintre care, personal, îl prefer pe cel de pe malul Lacului Geneva, unde, în 1816, soții Shelley, Byron și medicul lui Shelley au petrecut o săptămână ploioasă, presărată de jocuri mai mult sau mai puțin ortodoxe. Mary cea de 19 ani a scris despre monstrul lui Frankenstein. Și lumea s-a schimbat. Între tușele foarte groase, stridente, Winterson strecoară incredibil de multă poezie, dialoghează cu Shakespeare, își dezvelește abilitatea de a crea, deopotrivă, replică scăpărătoare și angoasă pâcloasă, trenantă, extremă. E o carte definită de ironie amară și vulgaritate care drapează momente de reverie frisonant de frumoase. Pentru mine a fost, în primul rând, un roman despre singurătatea creatorului în lume. Am vorbit puțin desprea ea, cu Alina Purcaru.

O altă carte care m-a bucurat, în ultimul timp, e cea a lui Samin Nosrat, Sare, grăsime, acid, căldură, Editura Litera. Pe Samin am descoperit-o grație minunatei Andreea Chiriac Hentea. De atunci, o citesc aici, am văzut toată seria pe Netflix și uite că am ajuns să o am și în bucătărie.

Necazul ar fi că mi se face foame citind-o. Cam ca acum. Șansa mea ar fi că Marius face paste azi.

În sfârșit, m-am hotărât ca, dacă tot aleg, la finalul lunii, câteva cărți care îmi plac, care mă intrigă, pe care vreau să le citesc sau din care am păstrat o idee sau un moment, să o provoc pe Maria să facă o selecție și să propună și ea o carte. A ales… multe, dintre care, la insistențele mele de a păstra una, am rămas cu Prietenul meu imaginar, de Michelle Cuevas, apărută la Arthur. Zice că i s-a părut o poveste originală, cu suspans și că a impresionat-o mult Jacques Papier, personajul care călătorește și trece prin aventuri (așa mi-a zis să scriu! :-)), pentru a regăsi, în cele din urmă, un ”acasă” tandru și cald. (Ok, eu nu am citit cartea, dar expunerea ei a fost foarte entuziastă – mă gândesc chiar ca data viitoare să o las să scrie singură :-).

Ce rămâne pe listă: Colson Whitehead, neapărat, Maria Semple, Azi va fi altfel (am nevoie de ceva mai light, care să mă însenineze), Slavenka Drakulić (mi-a recomandat-o Oana Boca și ea mă intuiește foarte bine), Mary McAuliffe, pentru că perioada asta din an obișnuia să(-mi) fie sinonimă cu Parisul, Atwood, dar despre asta sper să vă povestesc mai pe larg, cât de curând :-). Mi-e foarte dor de Tartt. Și un pic de Faulkner.

Ah, și să nu uit! Last minute, ca la shopping. Joseph Campbell în dialog cu Bill Moyers. Puterea mitului, de la Editura Trei. Îți amintește ce înseamnă jurnalism cultural, conversație consistentă, versatilă, flexibilă, mitologie, cu toate frumusețile ei revărsate peste lumea asta cenușie în care trăim acum. M-a făcut să visez la mai multă culoare. La mâine. Un alt mâine. Cu alte povești.

AM SĂ-ȚI SPUN O POVESTE

Un interviu cu scriitorul David Grossman

Cred că arareori m-a bucurat mai mult un interviu cum a fost întâlnirea aceasta cu David Grossman, orchestrată de Dan Croitoru și Claudia Fitcoschi, de la Editura Polirom, cărora nu am cuvinte să le mulțumesc.

Am vorbit despre literatură, pornind de la ultima lui carte, despre bunul lui prieten, Amos Oz, și despre pierderi. Grossman, care și-a pierdut acum paisprezece ani fiul în războiul din Liban, știe despre suferință și răni sufletești cât nu ar trebui să știe nimeni pe lume.

A fost una din cele mai emoționante conversații din anul acesta urât, presărat cu cioburi de neînchipuită strălucire.