traducere

Trei cărți de la…

Oana Drăgulinescu, Oana Vasiliu și Diana Popescu

Supereroi. Pentru că știu să se miște între observația profundă și stratul ludic al existenței, pentru că nu se iau prea tare în serios, dar iau în serios cărțile care-i tranzitează, care îi urmăresc o vreme, pe care le dau mai departe. Eu cam așa îi văd pe cititorii care își scot biblioteca la vedere în acest mini-serial, legat și nu prea de Bookfest.

Supereoi deghizați în oameni obișnuiți. În fapt sunt niște visători care se încăpățânează să lanseze muzee virtuale și concrete, să se joace cu memoria orașului, să vorbească în cunoștință de cauză despre tumultul socio-politic și, deloc în ultimul rând, cultural al timpului nostru. Chapeau bas!

Oana Drăgulinescu, muzicolog, jurnalist, sufletul ecuației la Connect Media și Muzeul Abandonului, #prietenameabună

Pentru mine o vacanța adevărată înseamnă neapărat și ceva de citit. Dacă am câteva zile libere, deschid raftul cu lecturile care stau în așteptare și aleg mereu mai multe cărți decât aș putea citi sau căra în mereu prea puținele zile de vacanță.

Din cele trei cărți alese pentru Ioana, două au fost citite în vacanța de iarnă, care s-a întins pe ultimele zile de 2022 și primele din 2023.

Michael Cunninghan -“Crăiasa zăpezii” e o carte micuță, dar care s-a cerut citită cu pauze, pentru că era un subiect cam dens pentru o vacanță – relația cu moartea în diversele ei forme. Moartea ca trecere, ca renunțare, ca absență.

Mi-a plăcut enorm cartea, este foarte smart scrisă și ce m-a frapat este că nu te poartă în poveste, ci te aruncă în ea. Te teleportrează în diverse momente ale existenței personajelor, în care tu devii un martor mut, dându-ți seama pe parcurs ce s-a întâmplat cu personajele de la un salt temporal la altul. Cuningham nu te ține de mână, ci te împinge de pe marginea piscinei, pe principiul… o să te prinzi tu cum să înnoți prin povestea asta. E cumva într-un balans utopic între speranță și disperare, viață și moarte. Dar este una dintre cărțile care au rămas cu mine.

Următoarea mi-am dorit-o doar pentru că titlul mi se pare genial – Cei care cumpără stele, de Anca Mizumschi. Nu mai citisem nimic de Anca și nu aveam nicio așteptare. Se terminase aproape vacanța, adică eram deja în aeroport când am deschis-o. Era să pierd avionul din cauza ei, pentru că m-a absorbit cu totul. Spre deosebire de Cunningham, care a fost citit ca o mâncare complicată, de bucătărie moleculară, pe asta am hăpăit-o ca pe cea mai bună mâncare a bunicii, atunci când ți-e teribil de foame și de poftă. Așa mult am ajuns să o iubesc, încât am împrumutat-o prietenelor mele de surorat literar și fiecare și-a notat pe prima pagină când a citit-o și cum. La mine a fost ca o criză bulimică, nu mă puteam sătura de ea, practic a fost citită în aeroport, avion și după doar câteva ore de somn, printre bagaje nedesfăcute. Ioana și Carmen, surorile literare, au citit-o cu înghițituri mici, așa cum amâni finalul a ceva foarte bun, doar pentru că știi că nu vrei să te desparți de acea senzație. Pe pagina mea de carte am scris așa: Tocmai am citit…de fapt am hăpăit pe nerăsuflate, într-o zi, fără să-i pot da drumul, o carte pe care o așez imediat după “Toată lumina pe care nu o putem vedea” a lui Antony Doerr și Elif Shafak (pe care o iubesc necondiționat) – cu “Cele 40 de legi ale iubirii” și Narine Abgarian – Din cer au cazut trei mere. Se numește “Cei care cumpără stele” – de Anca Mizumschi. Este o carte de o frumusețe asemănătoare cu broderiile de piatră ale arhitecturii maure, cu străduțe labirintice în care să te pierzi, cu mâini fine care atârnă stele în țesături complicate, cu pietre prețioase ce se lasă închise în bijuterii construite mistic, brocarduri și mătăsuri prețioase, hărți meticuloase ce se transformă în tărămuri veșnice ale imaginației. Este atât de vie, atât de frumos și prețios scrisă…. o bucurie de carte!

Apoi au trecut câteva luni și cărți până când o lectură m-a făcut din nou să uit să respir. Am cumpărat Simon în ziua în care a apărut, am alergat efectiv seara la librărie, aproape de ora închiderii, pentru că iubisem așa tare “Din cer au căzut trei mere”, încât nu visam decât o altă carte semnată de Narine Abgarian. Simon este ca o expozitie a iubirii, iar capitolele sale vorbesc despre felurile atât de diverse în care poți să iubești și în câte feluri te poți metamorfoza tu în raport cu iubirea.

Este o carte fără pic de ostentație…aproape că nu te convinge la început, pentru că nu vrea să te convingă de nimic, dar te va face să nu te mai saturi de bucuria de a vedea lumea prin ochii lui Simon.

La conferința autoarei Narine Abgarian moderată cu atâta eleganță de Marius Constantinescu, ea a spus ceva ce mi se pare că definește cumva volumul Simon: “Viața e iubire, nașterea e iubire, până și moartea e iubire. Poate iubirea să anuleze moartea? Nu știu, dar dacă ceva va începe după moarte, acel ceva va fi animat de iubire.”

Cineva a comentat când am postat acest citat: ei, dar cum poate fi moartea despre iubire? Ei bine, volumul Simon decantează poveștile de iubire fix la priveghiul cuiva care a văzut toată lumea prin lentilele iubirii.

Oana Vasiliu, jurnalist, agitatoare urbană, roșcată sine qua non 🙂

După 15 ani, am simțit nevoia să mă întorc la școală, să studiez antropologia, hrănind astfel o pasiune care a tot crescut: istoria gastronomică și alte lucruri din sfera bonne bouche. Printre studii antropologice și limbaj academic greu de asimilat, un newsletter dedicat poveștilor gastronomice și restul de lucruri pe care le am de făcut din calitatea de adult, în ultimul an, mi-au rămas aproape de suflet următoarele lecturi:

„Orașul găsit în cutie.O cronică afectivă a Bucureștiului”, Gabriela Tabacu, ed. Humanitas (2022), o bijuterie literară pe care orice pasionat de București ar trebui să o citească. Pentru mine, poveștile din carte au mai temperat furia pe care o simt la fiecare blocaj de trafic sau nepăsare a șoferilor care pur și simplu parchează aiurea. Am călătorit într-o lume în care nimeni nu se grăbea, era greu, dar se cultiva răbdarea. Povestea curge cronologic, din anii 60, orașul se schimbă, la fel și generațiile, iar autoarea – fiind de profesie arhitect, aduce în discuție și schimbarea identității străzilor, clădirilor și cartierelor, dar și felul cum locuitorii, bucureștenii, se raportează la spațiul lor.

„Povestitorul. Istorisiri din viață și muzică”, Dave Grohl, traducere ed. Publica, colecția Victoria Books (2022), este o carte-confesiune despre omul din spatele mega fenomenului rock Foo Fighters, o autobiografie pe care o consider esențială de citit în special pentru tații de fete. Până să citesc cartea, nu mi-am imaginat cum arată relația perfectă tată-fiică, însă pare că Dave a reușit, fiind totodată un superstar pe care o lume întreagă îl așteaptă pe scenă. Este atât de uman și de frumos scrisă – iar cea mai impresionantă parte este felul în care a ales să vorbească despre moartea lui Kurt Cobain, colegul său de trupă. Am citit multe biografii, dar nicăieri nu cred că am văzut mai multă candoare pentru un subiect atât de dureros ca moartea unui prieten, înainte de impactul real al destrămării trupei Nirvana. Și este și cartea pe care am dăruit-o tuturor taților de fete pe care îi cunosc și știu că au o pasiune pentru muzica rock, fiind balsam pentru suflet și pentru ei.

Combo-ul gastronomic dintre celebrity chef Stanley Tucci, cu autobiografia cu multe referințe gastronomice „Taste” (apărut în traducere la ed. Publica, colecția Victoria Books), și cel mai cunoscut și premiat bucătar din lume, Rene Redzepi, cu povestea scrisă de Jeff Gordinier (jurnalist gastronomic, colaborator pentru NYT, The New Yorker, The Economist) despre drumurile prin lume ale acestuia, „Hungry” (netradus, disponibil la mai multe edituri, eu am citit varianta Penguin Random House). Realitatea este că încă îmi caut vocea de a povesti întâmplări și povești gurmande, iar capul, agendele și notițele de pe laptop sunt pline de idei, dar n-am făcut încă nimic în această direcție. Cu cât citesc mai mult și intru în „bucătăria” fiecărui chef, descopăr multă umanitate, energie și mai ales, capacitatea de a o lua de la capăt. Ambele cărți sunt fascinante prin prisma descrierilor – ești practic oaspete la masă, mergi cu ei la cumpărături, le descoperi felul în care își iau informațiile despre gastronomie. Iar ingredientul secret este familia – care în cazul lor, are două valențe – cea dobândită prin relații de rudenie, dar și cea descoperită ca echipă.

Diana Popescu, jurnalist, podcaster, ticluitoare de idei bune condimentate perfect 🙂

Lucrurile din viața ta dispar, rând pe rând. De parcă asta n-ar fi de ajuns, odată cu ele dispare și amintirea lor. Ți se pare cumplit? Află că se poate mai rău: în caz că te afli printre cei câțiva al căror ADN le permite să nu uite, vei fi vânat și pedepsit exemplar. O carte despre mai multe tipuri de pierdere decât ți-ai imaginat. O carte care te prostdispune cu premeditare, într-un mod încântător. Și te face să te-ntrebi: dintre toate cele care te-au făcut cine ești, ce-ai alege să păstrezi?
Yōko Ogawa – „Poliția memoriei” (Humanitas Fiction 2021), traducere Raluca Nicolae

La spectacolele lui Radu Afrim, biletele nu se cumpără. Se vânează. Inevitabil, așa stau lucrurile și cu cea mai recentă montare pe care și-a trecut-o în cont la Naționalul bucureștean. Dramatizarea unui roman cât se poate de românesc, cât se poate de luminos, relaxat, optimist. NOT. E un roman spre însingurare și spaime, despre decrepitudine emoțională și moarte în toate formele ei. Meniu complet, pentru amatorii de sporturi mentale extreme. Dacă vă era dor să scormoniți prin frici, dacă distracția voastră e să plonjați în angoase (măcar în ale altora), aveți fix ce vă trebuie. În caz că autoironia e ceva ce practicați în liga profesionistă, iată unealta perfectă.
Mihai Radu – „Repetiție pentru o lume mai bună” (Polirom, 2022)

Din când în când, se-ntâmplă să dai peste o carte de care te amorezezi până peste urechi. Am pățit-o, de pildă, cu „Toate numele”, a lui Saramago (e momentul să-mi mărturisesc dragostea pentru acest portughez magic). Dar asta s-a-ntâmplat cu mulți ani în urmă. Mai recent, cu această bi-ju-te-ri-e. O încântare dintr-o copertă în cealaltă. Un roman care, cu ironia lui rafinată, cu joaca irezistibilă pe bază de gramatici, cu „mineritul” voios în galeriile psihicului, cu filosofia livrată fără vreun gram de prețiozitate, te fericește la fiecare rând.Încă nu m-am decis să văd ecranizarea, de teamă că nu voi regăsi deliciile poveștii tipărite. Dar mă-ncurajează faptul că protagonistă e minunata Josiane Balasko.
Muriel Barbery, „Eleganța ariciului” (Nemira, 2016), traducere Ion Doru Brana

Trei cărți de la…

Carmen Lidia Vidu, Ștefania Oprina și Alina Purcaru

E greu. Să jonglezi cu evenimente, neprevăzutele de târg/salon :-), înregistrări și o rubrică zilnică, personală, presupune un efort… deloc neglijabil, să zicem. Dar îmi place. Îmi place să plonjez, #voyeuse, în textele acestea despre cărțile altora, să mă recunosc în unele alegeri, să combat mental cu altele. Sunt, toate, ca niște cadouri livrești. Faptul că le despachetez pe durata Bookfest-ului e un pretext, până la urmă. Conversația despre cărți, despre ce, cum și de ce citim, ar trebui să fie o permanență, o stare de fapt, de sine, o modalitate prietenoasă de a combate continua cenușăreală a cărților în cotidian. Poate că ne-am plânge mai puțin de analfabetism funcțional, piață mică, lipsa librăriilor și așa mai departe. Poate că pozele cu cărți le-ar face concurență celor cu cafele și pisici (sau poate că ar fuziona), poate că discuțiile din mica și atât de scindata noastră lume culturală ar fi mai puțin corozive.

Nu știu. E doar un gând. #împreună nu citim nici mai mult, nici mai bine, dar sigur citind „la vedere” normalizăm, poate chiar scuturăm puțin de praf una dintre cele mai frumoase piruete intelectuale: plimbarea prin imaginația altcuiva.

Carmen Lidia Vidu, regizoare, creativă până în unghii, colecționară de povești, inițiatoare de conversații care contează. Credit foto: Claudia Bucsai

1. Monica Lovinescu – „Jurnal esențial”, Humanitas
Marile nume coboară de pe soclu și devin oameni, prieteni, cunoscuți ai Monicăi Lovinescu. Stai la masă, la telefon, la o discuție privată, asculți conversații despre Eliade, Cioran, Noica, Goma, Liiceanu, Andrei Ursu, Pintilie și mulți alții.
„Jurnal esențial” e un fel de voyeurism cultural. Personalități despre care vorbeam pâna acum mai mult pe un ton plin de emfază, devin oameni din carne și oase cu frici, lașități, subtilități, fragilități. Cartea asta m-a repoziționat în relația mea cu normalitatea, cu firescul, cu umanismul, cu oamenii și gândirea lor.
Am fost crescută într-o cultură a „marilor personalități”, iar jurnalul Monicăi Lovinescu vine ca un tratament de însănătoșire și de curățare a felului în care mă raportez la cultură și la istorie.
Priveam rigid „valoarea” până la acest Jurnal al Monicăi Lovinescu. Poate că ăsta e marele atu al cărții: că tonul personal e tonul esențial.

2. Daniel David – „Psihologia poporului român”, Polirom
Cine suntem, cum ne credem? Pe de o parte, suntem mândri că sîntem români, pe de alta, ne autocriticăm. Ce ne definește ca nație?
Cartea asta e aproape terapie. Te face să te înțelegi la un alt nivel, e o discuție pe care eu nu am avut-o cu mine până la lectura acestei cărți.
Relația cu autoritatea și cu instituțiile sociale, abordarea riscului în cultura românească sunt explicate în carte din punct de vedere psihologic. În România, încrederea în semeni e foarte mică. Neavând încredere în ceilalții, cooperarea cu ei e una e scăzută și impreuna construim instituții slabe. Profilul general al țării noastre este un profil dominat de individul colectivist și de concentrarea puterii. Noi am ales spațiul vestic, dar refuzăm valorile lui. Românii încă văd schimbarea și viitorul ca pe un pericol. Identitatea națională influențează comportamentul meu personal. Citind cartea „Psihologia poporului român” înțeleg mai clar ce înseamnă „așa sunt românii”.

3. Lucia Berlin – „Manual pentru femei de serviciu”, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura ART
Cartea „Manual pentru femei de serviciu” a fost publicată abia la zece ani după moartea autoarei Lucia Berlin.
Cele 43 de povestirile împrumută mult din viața pe care a dus-o Lucia Berlin: copil abuzat, femeie dependentă de alcool, sărăcia, relațiile disfuncționale, dar și momente de bucurie și conexiune umană. Căsătorită cu trei artiști, divorțată de toți trei, mereu în alte țări, alte orașe, Lucia Berlin a avut fel de fel de slujbe: centralistă, femeie de serviciu, soră medicală, asistentă personală. S-a luptat cu propriile vicii, așa cum o fac și eu. E o carte despre intimitatea și apropierea dintre oameni.

Ștefania Oprina, zână bună, pasionată de cărți, incapabilă să nu zâmbească la Seneca Anticafe (și nu numai 🙂

Poate o să ai o zi proastă, poate o să ai nevoie să pari amuzant în fața unui copil care crede adulții plicticoși, poate, pur și simplu, te iei tu pe tine prea în serios, așa că dă-ți pantalonii în vine și râzi un pic de tine, cum recomandă Rimele pe Dos. Recomand orice carte de Carmen Tiderle, dacă într-adevăr nu ești un adult plicticos. Altfel nu o să înțelegi de ce recomandă un librar o carte de poezii pentru copii.

Într-o zi am descoperit un autor nou. Mai rar când ești librar de mai bine de 10 ani. L-am descoperit pe Terzani în engleză, el scrie în italiană, a locuit mare parte din viața lui în Asia și eu îl recomand în română. Scrie impecabil, a scris zilnic și asta se vede. Jurnalist timp de 30 de ani, Terzani își ia cititorul într-un carusel alături de el și descrie ce învață din jur cu ochii larg deschiși, în culori vii și cu ﬁne reflecții ﬁlozoﬁce. Și te plimba prin toată lumea.

Iar, la final, te va lăsa să asiști la emoționanta discuție cu fiul său când știe că nu mai are mult de trăit și decide să dăruiască din înțelepciunea sa tuturor celor care deschid Sfârșitul mi-e început. Un tată îi povestește fiului marea călătorie a vieții:

„ … ce-ar fi dacă eu și cu tine ne-am așeza o oră în fiecare zi și tu m-ai întreba despre lucrurile despre care ai vrut să mă întrebi întotdeauna și eu aș vorbi fără reținere despre tot ce-mi stă la inimă, de la istoria familiei mele la cea a marii călătorii a vieții? Un dialog între tată și fiu, atât de diferiți și atât de la fel, o carte testament pe care tu va trebui să o înjghebi. Grăbește-te, căci nu cred să mai am mult timp. Aranjează-ți programele și eu încerc să mai supraviețuiesc o vreme pentru acest proiect minunat, dacă ești de acord.

Te îmbrățișez, tata „

Sunt multe cărți pe care le-ar recomanda și numai pentru entuziasmul din spatele lor. Orice carte aleasă de Bianca Mereuta e deja o rețetă sigură că o să-ți îmbunătățească viața. Pentru noblețea și corectitudinea cu care echipa Baroque lucrează cărțile poți să alegi orice titlu îți sună bine, o să fie o carte frumoasă. La fel cum orice titlu a intrat în selecția Black Button Books e o alegere deșteaptă.

Mi-e mai ușor să recomand categorii. Le dau oamenilor multe opțiuni mari de tot din care sa aleagă. Recomand oricui să citească jurnale de români. De orice fel. Descoperi în ele toată istoria pe care trebuie să o știi. Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu, Lena Constante, Laura Ionescu, dacă nu se mai găsesc cu atât mai bine – încăpățânează-te, caută-le, cere-le, citește la bibliotecă. Și după ce citești suficient de mult, pune-le cap la cap și ai acolo toată psihologia și istoria pe care le-ai detestat sau ignorat la școală.

Alina Purcaru, poetă, activistă, jurnalistă și, în general, factotum literar 🙂

Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, Editura Pandora M (trad. Silvia-Alexandra Ștefan) expune un spectacol fabulos, al cărui subiect este istoria scrisului. Viața cărții, în special în Antichitatea greacă și romană, e subiectul unei adevărate expediții arheologice pe care autoarea spaniolă o derulează sub ochii noștri cu o pasiune molipsitoare și cu o onestitate intelectuală admirabilă. Vorbește despre manuscrise și suporturi de text pierdute pentru totdeauna, ca și despre scrieri care au supraviețuit prin adevărate miracole, ținînd cont de marea fragilitate pe care cuvântul scris a avut-o, de-a lungul mileniilor. Povestește despre marele dar al traducerilor, pe care Ptolemeii le-au ridicat la rang de primă necesitate, despre cum traducerile au omogenizat spațiul cultural în care au circulat și ne-au oferit, din umbră, o bază de cunoaștere comună. Scrie despre scribi și bibliotecari, despre scriitoare uitate, despre depozite de carte și coduri secrete, despre rarități, dar și despre practici pe care le împărtășim la mii de ani distanță. Scrie cu o vervă care face paginile să se topească, scrie simplu, atașant, cu emoție, dar mereu cu referințe și cu o bibliotecă de trimiteri, abil camuflată sub stilul suplu, nepretențios. Mie cartea mi s-a lipit de degete câteva zile și aș face-o cadou oricărui șoarece de bibliotecă, oricui iubește cărțile despre cărți, istoria și ascunzișurile ei aparent nespectaculoase, în care s-a produs, invizibilă pentru mulți, schimbarea.

Scrieri feministe de Laura Sandu, Editura frACTalia, este o carte-meteor, cum rar apar, una care sfidează încadrările standard și se folosește de toate formele de expresie pentru a vorbi despre devenirea feministă într-un mediu ostil. Scrierile înseamnă eseu politic, fragment de jurnal, bucăți de critică literară, poeme și multe interogații menite să aducă la lumină felul în care feminismul socialist se angajează în lupta cu nenumăratele opresiuni ce ne pot afecta viețile, în funcție de locul în care ne aflăm. Animate de dorința de a imagina o lume incluzivă, eliberată de binaritatea de gen, dar și de servituțile capitalismului, o lume în sfârșit la adăpost de nenumărate forme de exploatare și discriminare, Scrierile vorbesc despre posibilitatea unei vieți comune, în demnitate și siguranță, o viață al cărei bine primează în raport cu ambițiile individuale. Rămânând eminamente politice în fibra lor, indiferent de subiectul abordat, aceste scrieri pledează, în același timp, pentru o literatură eliberată de chingile canonice, revendicând bunăstare și demnitate pentru toate, nu doar pentru cele privilegiate. E o carte în care ideile, emoția și sensibilitatea fuzionează într-un ecosistem atent curatoriat, pe care autoarea l-a elaborat constant prin tot ce a construit pentru mișcarea queer-feministă din România, din interiorul căreia scrie.

Eu Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, de Maryse Condé și recent apărutul roman Ultimii regi magi, de aceeași autoare, ambele publicate la Editura Polirom, ambele traduse minunat de Alexandra Cozmolici. Am descoperit-o pe Maryse Condé, această zeiță a literaturii antileze, odată cu Tituba, roman istoric ce spune povestea unei femei de culoare originare din Barbados, ajunsă sclavă, în proprietatea unui pastor puritan și urmând a fi judecată într-unul dintre procesele de vrăjitorie din Salem. Tituba a fost singura victimă de culoare a acestor procese istorice, de o cruzime buimăcitoare. Maryse Condé spune povestea Titubei redând demnitatea și frumusețea unei vieți aureolate de iubire și de legăturile invizibile cu ținutul natal, oricât de mari ar fi fost suferințele îndurate. Scriitoare care a contribuit în mod esențial la corpusul vast și nesupus al literaturii postcoloniale și feministe, Maryse Condé imaginează o proză de o mare pătrundere psihologică, alimentată cu spirit critic, mult umor și iubire față de lumea plină de bogăție a Caraibelor. În același timp, descrie cu aceeași acuitate ororile scaviei, ale colonialismului și urmările lor. Ultimii regi magi preia aceleași teme – sclavia, rasismul, răul istoric al colonialismului – într-o ficțiune stratificată, în care o poveste de familie poartă în ea tensiuni identitare cu puternic potențial destabilizator.

Trei cărți de la…

Jan Willem Bos, Sabina Varga și Carmen Florea

Azi dăm play conversațiilor cu autorii, maratonului prin și printre standuri, interferențelor sonore, live-urilor, microfoanelor care pârâie, întâlnirilor plănuite și nepremeditate, cumpărăturilor (plănuite și nepremeditate :-), vieții trăite, literalmente, ficțional printre cititori, autori, traducători, critici literari, bloggeri, influenceri culturali, jurnaliști, editori și struțocămile așa ca mine 🙂

Până duminică inclusiv (adică pe parcursul celor cinci zile de Bookfest) am invitat oameni pe care-i admir să recomande cărți, indiferent de limbă, editură, anul apariției și așa mai departe. Sunt momente de curatoriat livresc pe care mă simt onorată să le pun în pagină.

La finalul anului trecut, cineva enervat de un gând de-al meu mi-a spus, cu destul de multă acreală, că nu interesează pe nimeni că există oameni ca mine, care scriu, citesc și, una peste alta, vorbesc despre lucrurile astea. I-am dat dreptate. Îi dau în continuare. Cu nota de subsol că mă interesează pe mine, că așa diger lumea, scriind-o, citind-o și vorbind cu alți oameni bizari, care trăiesc la fel ca mine. Că îmi place să mă plimb prin alegerile altora, să trag cu coada ochiului la ce cărți le plac și să-i cunosc, într-un fel, și așa. Poate că nu e relevant, poate că nu sunt relevantă. Mă întreb ce s-ar întâmpla, însă, dacă ne-am simți toți așa, dacă lumea ar merge mai departe fără să vorbim și despre altceva decât taxe, politică și fotbal.

Așa că eu o să vorbesc mai departe despre cărți, scris, vitrine urbane, probleme sociale și nevoia de conversații în spațiul public. Despre literatură. Despre educație. Despre nevoia de proiecție. Fac asta pentru că îmi place, așa cum atingi mătasea sau cum îți bagi nasul, cu impertinență, într-o tufă de caprifoi. Fără miză, fără gânduri de monetizări și vizualizări, cum se zice și se poartă azi, fără orgoliu, fără a aștepta altceva decât un moment frumos și bogat în esența lui, care trece, dar care, atât cât durează, te bucură. Te bucură mult. Recomand sincer tipul ăsta de experiență. N-o fi ea relevantă, dar delicioasă e sigur 🙂

Jan Willem Bos, magician olandez care dă sens cuvintelor între și în spații lingvistice cuvintelor, scriitor, traducător și filolog pătimaș

Sunt un cititor eclectic. Încerc să mă țin la curent cu literatura română actuală, citesc cu plăcere literatura neerlandofonă și sunt receptiv la orice carte care îmi este recomandată sau îmi pică în mână. Însă, simt adesea nevoie să citesc și clasici, unde am – recunosc – mari deficiențe. În perioada trecută au fost trei clasici din literatura britanică.

Am început cu Of Human Bondage (1915) de William Somerset Maugham (publicat în română ca Robie în traducerea lui Andrei Bantaș, ed. Minerva, 1970). Este o poveste, doar foarte puțin autobiografică, a insistat autorul, despre un tânăr englez cu un picior strâmb, care, după ce a eșuat ca artist plastic, găsește o a doua vocație în practicarea medicinei. Robia de care scapă într-un târziu este dragostea/obsesia/simțul răspunderii care îl ține legat de o femeie care mi se pare unul dintre personajele feminine cele mai antipatice pe care le-am regăsit în literatură.

Am devorat în trei zile romanul minunat, bogat și melancolic How Green Was My Valley (1939) de Richard Llewellyn (în română: Ce verde era valea mea, tradus de D. Mazilu, ed. Minerva, 1971). Romanul descrie sfârșitul unei epoci într-un sat de mineri din Țara Galilor, o comunitate tradițională, un sat care se golește treptat de oameni în perioada de dinaintea Primului Război Mondial. Naratorul povestește viața familiei sale când el însuși este în ajunul plecării definitive, în timp ce casa părintească stă să fie înghițită – la propriu – de un munte de zgură.

A urmat Brideshead revisited (1945) de Evelyn Waugh (mai multe ediții în română: Întoarcere la Brideshead, traducere de Mihnea Gafița) – un alt roman plin de nostalgie după o lume dispărută, o lume aristocratică în acest caz, populată de tot felul de tipuri bizare de care debordează literatura engleză.

Toate aceste romane sunt deosebit de evocative și este de la sine înțeles că au fost și ecranizate. Se pare că filmul din 1934, făcut după Of Human Bondage, a lansat chiar cariera actriței Bette Davis.

Va urma, va trebui să urmeze, Vanity Fair (Bâlciul deșertăciunilor) de William Makepeace Thackeray, pe care l-am cărat cu mine în diverse excursii în străinătate, dar în care m-am împotmolit la un moment dat, probabil din cauza faptului că îl citeam pe tabletă, deși un roman ca acesta merită mirosul de hârtie.

Nota Ioanei (adică a mea) :-): Pe Jan Willem Bos aveți toate șansele să-l întâlniți la evenimentul de lansare a cărții doamnei Cornelia Golna, Constantinopol, orașul râvnit. E o carte pe care am adăugat-o și eu pe lista mea și mă bucur din suflet să dau mai departe și vestea, și povestea. Detalii găsiți aici.

Sabina Varga, podcaster, booklover &intervievatoare by default

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” – Haruki Murakami,
Polirom, 2009
Murakami vorbește atât de firesc despre disciplină, încât devine contagioasă. Dărâmă mitul scriitorului care trebuie să ducă o viață plină de vicii pentru a crea. Din contră, când decide să devină scriitor profesionist, își schimbă stilul de viață. Începe să doarmă mai bine, să alerge în fiecare zi și să mănânce mai echilibrat. Îți trebuie un corp sănătos pentru a putea scrie ore întregi și a conține spiritul nesănătos care iese uneori la iveală în proces, spune el.
Deși se concentrează pe alergat, cartea creează cadrul prin care înțelegem scriitorul. Dacă începutul ca autor a fost neplanificat, cariera lui Murakami a fost construită cu grijă, intenție și antrenamente zilnice. „Îți trebuie multă răbdare, dar și răsplata e pe măsură”.
„Consider This: Moments in My Writing Life after Which Everything Was
Different” – Chuck Palahniuk, Grand Central Publishing, 2020
Nu obișnuiesc să citesc cărțile cu creionul în mână, prefer să îmi iau notițe altfel. Dar sfaturile lui Palahniuk sunt atât de fresh și diferite față de ce am citit în alte cărți despre scris, încât n-am putut să las creionul din mână. Am subliniat și pagini întregi și le recitesc iar și iar. E un masterclass în scris, presărat cu anecdote. Totul, în stilul lui caracteristic – vizual, tăios și plin
de sarcasm. Ar putea avea și titlul: „Read this and everything in your writing life will be different”.
„The Storyteller: Tales of Life and Music” – Dave Grohl, Dey Street Books, 2021
O carte feel good scrisă de unul dintre cei mai respectați artiști rock contemporani: Dave Grohl, bateristul Nirvana și fondatorul trupei Foo Fighters. O autobiografie care nu respectă cu strictețe cronologia, o poveste despre devenire și libertate creatoare și o fereastră către Dave Grohl din afara scenei – tatăl, prietenul și fiul.

Carmen Florea, geenie in a bottle la Cărturești Carusel, bibliofilă și comunicatoare cu care VREI să lucrezi

Fiul a mii de oameni, Valter Hugo Mãe, Casa Cărții de Știință, 2023

Mă bucur de fiecare dată când găsesc o traducere nouă a unui scriitor portughez. Asta pentru că în limba română sunt destul de puține, dar și pentru că sunt de părere că spațiul acesta a oferit literaturii și o mai face încă, volume foarte valoroase. Fiul a mii de oameni m-a surprins prin construcția personajelor, tipurile de alegeri pe care le fac și mai ales prin raporturile pe care au cu lumea în care sunt plasate. Presărat cu nenumărate capsule de nefericire și analizat prin mai multe oglinzi, reușește să-și salveze protagoniștii prin apelul la afecțiune. Cred că este cea mai frumoasă surpriză editorială a primei jumătăți a anului.

”Fericirea este acceptarea a ceea ce este și a ceea ce poate fi.”

Satantango, László Krasznahorkai, Anansi World Fiction, Pandora M, 2022

László Krasznahorkai m-a cucerit mai ales prin atmosfera aproape dantescă, prin comedia neagră, alegoriile și poveștile pe care le folosește în proza sa. Au fost momente în care aveam senzația că fac parte, alături de protagoniști, dintr-o ciudată colonie a disperării, și căutam febril să mă salvez, fără a mă îndepărta de text. Combinația de realitate tenebroasă și fantezie, personajele ispitite de iluzii, natura care degradează totul cu mișcări lente, dar extrem de sigure, sunt elemente care transformă textele sale în magneți pentru iubitorii de stranietate. Câteva linii fine amintesc de Samuel Beckett sau N. V. Gogol și se simt pe ici, colo, iar așteptarea în jurul căreia se construiește întreaga arhitectură a romanului m-a dus cu gândul, inevitabil, la Franz Kafka. Totuși, originalitatea scriitorului maghiar este de netăgăduit și principiile ciudate, dar fascinante, care îi guvernează proza îl recomandă dreptul unul dintre autorii contemporani musai de citit.

”În fond, nu făcea altceva decât să fie vigilent pentru a-și păzi memoria de degradarea care distrugea totul în jur; începând cu momentul în care – după ce lichidarea coloniei fusese declarată, el a decis să profite de ocazie și să rămână aici până la sosirea «deciziei privind deblocarea suspendării».”

Asta nu-ți aparține. Părinții mei: O introducere, Aleksandar Hemon, Black Button Books, 2020

”Aceasta este o poveste adevărată, dar, de fapt, toate sunt.”

Scriitorul născut în Sarajevo, care în prezent trăiește în America, încearcă în acest volum de memorii pe de o parte să recupereze amintirile legate de părinții săi, iar pe de alta să recupereze bucăți din sine. Cele două părți pot fi cititte în orice ordine, chiar dacă intuitiv prima ar fi cea despre părinții săi. Eu am început invers și cred că a fost mai bine așa, pentru că astfel cunoșteam parcursul scriitorului și mi-a fost mai ușor să înțeleg perspectivele din care a ales să prezinte apoi viața părinților. Aleksandar Hemon nu respectă neapărat cronologia, ci preferă să fie fidel ordinii în care amintirile se succed în mintea sa și relațiilor pe care le are, în moduri și etape diferite ale vieții. Izbucnirea războiului din Iugoslavia i-a făcut imposibilă întoarcerea acasă, iar acest lucru a schimbat întreaga dinamică a familiei, a construit și a deconstruit deopotrivă limitele în care viața se desfășura până atunci. Faptul că Hemon este și poet se simte în text, care dobândește, chiar și atunci când scrie non ficțiune, tonuri deosebite. Generații întregi de rămășițe alcătuiesc un spațiu al locuirii diferit de realitatea fizică, dar loial celei mentale, contaminate de amintiri, iar curgerea timpului este descrisă exclusiv prin raportare la alte procese, care inevitabil distorsionează anumite aspecte. Sunt și considerații valoroase despre limbaj aici și despre scris, despre scriitorul care este și încearcă să fie Aleksandar Hemon, despre părintele care a devenit și relația pe care a încercat să o creeze și consolideze cu fiul său. Există și lucruri care nu pot fi puse în cuvinte, dar pentru scriitor încercarea aceasta nu ia sfârșit niciodată.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XII)

Adică ultimul, deocamdată :-). După episodul XII iau o pauză (om sunt și, uneori, mi-o ia timpul înainte, oricât mi-ar plăcea mie să păstrez ritmul unei conversații atât de antrenante (și necesare, din punctul meu de vedere) cum e cea despre traduceri și despre oamenii care-și asumă aventura aceasta livrescă, lingvistică și creativă – traducătorii.

Dacă tot e serial, o să fie, prin urmare, pe sezoane (call me Netflix, Ishmael). Și, ca să încheiem di grande această prima… halcă de conversații, mărturisiri și răsfoială delicioasă, am invitat-o pe Ioana Văcărescu să ne povestească cine e când traduce. Cu Ioana încerc să mă vadă de vreo opt luni în afara orelor de program ale amândurora și nu reușesc, dar am hotărât să fac tot ce-mi stă în puteri să repar lucrul ăsta când am citit ce scrie ea despre cafea. E hotărât, #soulsisters :-). Altfel, o admir pentru Didion, Atwood, Sofer și Berger. Între altele. Mult.

Dragă Ioana, dacă m-ai fi întrebat „Cum ești când traduci?”, ți-aș fi scris rapid un răspuns-fluviu, cu o mulțime de epitete alese pe sprânceană. Întrebările care încep cu „Cine ești…” mă pun pe gânduri mai mult (și mai frumos).

Atunci când traduc, sunt un copil fericit. Și cred că-s foarte norocoasă că simt asta, că (încă) pot spune asta în legătură cu munca pe care o fac de aproape 20 de ani. Într-o lume a blazării, a burnoutului, a frustrărilor și a lucrului făcut cu gândul la libertatea pe care o aduce ora 18 (în cel mai bun caz), uneori mi-e și rușine să povestesc ce bucurie mare și cât de mișto este să faci cărți. Să-ți fie partenere de joacă și de drum cuvintele – cele mai surprinzătoare și mai puternice aliate ale noastre.

Atunci când traduc, sunt lentila prin care privesc cititorii români. Mă gândesc des la lucrul ăsta și oscilez între o uimire plină de bucurie și o spaimă cumplită. Cuvintele mele sunt cele care se aștern pe hârtia cărții care ajunge în mâna cititorilor din România. Povestea autorului, cuvintele alese de mine. Este o onoare (clișeu, știu; dar clișeele există, în definitiv, fiindcă unele lucruri atât de adevărate sunt). Însă și o responsabilitate uriașă, pe care cred c-o simt toți traducătorii, la fiecare carte lucrată. Responsabilitatea față de cititor, față de autor, față de carte. Responsabilitatea fiecărui cuvânt ales.

Atunci când traduc, sunt glasul autorului. Așa că trebuie să-i fiu fidelă, să-i fiu complice, să mă prind de toate glumele și să le transform în ceva la fel de amuzant (însă de multe ori complet diferit, fiindcă umorul este unul dintre lucrurile enorm de dificil de transplantat în altă limbă), să iubesc textul și, în același timp, să-l privesc obiectiv, să mint când minte autorul și să induc cititorul în eroare atunci când trebuie, să fiu indiscretă și să cotrobăi prin viața cărților (ori prin viața autorilor). Și, poate cel mai important, să nu las niciodată o bucățică din mine în carte.

Din toate astea se naște o prietenie. Când e vorba despre un autor contemporan, poate fi o prietenie reală, care se întinde peste mări și țări și-mi îmbogățește viața; când e un clasic, poate fi prietenia textului muncit – fiecare a trudit pe limba lui, în vremea lui, dar cu aceeași iubire față de carte. Și uite-așa, mă pot lăuda c-am o relație grozavă cu Norman Mailer, de la care am aflat mai multe decât mi-aș fi dorit, poate, despre copilăria lui Hitler; că mă împac de minune cu W. Somerset Maugham, deși uneori ne-am mai și bombănit, mai ales pe chestiuni legate de alchimie; că Sarah Perry și Frances Hardinge m-au (a)tras într-o lume victoriană captivantă și înfricoșătoare – deci dublu captivantă; că Dalia Sofer mi-a frânt inima, dar ne-am împăcat și ne-am plimbat împreună prin Shiraz; că Immanuel Mifsud m-a învățat să nu mă feresc de cuvinte și de trecut. Lucrez de ceva vreme cu vocea luiMargaret Atwood în gând, iar John Berger… Pfff, cu John Berger m-am luat la trântă, a fost tare greu și nespus de frumos!

Atunci când traduc, sunt redactoare. Deh, defect profesional, dar cred că-i unul dintre acele defecte bune 🙂 Revin asupra textului, îl revăd, îl revizuiesc, îl răs-revizuiesc, îl corectez, îl mai șlefuiesc un pic, iar la final… îl revizuiesc. Într-o utopie a tocilarilor îndrăgostiți de literatură, cărțile ar veni pe lume atunci când sunt pregătite, atunci când sunt cea mai bună versiune a lor, fără grabă, fără oboseală, fără presiunea tiparului care așteaptă după colț. Până să ajungem acolo, lupt împotriva odiosului „Lasʼ că merge și-așa” cu armele pe care le am la îndemână: nopțile nedormite, DOOM-ul și o stăruință de-a dreptul enervantă.

Atunci când traduc, sunt un învățăcel. Învăț câte ceva de la absolut fiecare autor, de la fiecare redactor cu care lucrez, din fiecare carte, din fiecare revizuire a propriilor traduceri. Cred că e cel mai firesc lucru din lume – nu există traducător desăvârșit, așa cum nu există autor fără cusur sau redactor care nu dă greș niciodată, și tocmai de asta avem mereu de învățat unii de la alții. Visez la o lume (editorială) în care ne întâlnim – măcar traducători și redactori, poate și autori, atunci când se poate –, bem o cafea și facem un mic cenaclu, stăm de vorbă și lucrăm pe îndelete. Deocamdată, în colțul meu de lume din fața laptopului, mă străduiesc să învăț în permanență, să devin mai bună, mai pricepută. În ziua în care n-am să mai fac lucrul ăsta, ar trebui să mă las de meserie.

Și nu în ultimul rând – poate chiar în primul, de fapt! –, atunci când traduc, sunt cam 70% cafea 🙂 În zilele dinaintea deadline-urilor, de cele mai multe ori, ori în cele în care munca de traducere se suprapune cu cea de redactare, când un volum așteaptă să fie tradus, iar altul își așteaptă BT-ul, prin vene îmi curge cafea amestecată cu un strop-doi de sânge. Și, cu toate că uneori învinge oboseala, cu toate că uneori îmi vine să arunc laptopul cât colo și să fug în Lefkada, cu toate că am cearcăne cât casa și n-apuc niciodată să fac chiar tot-tot ce-mi propun, n-aș vrea să trăiesc altfel decât acum și nu mi-aș dori să fac altceva decât ce fac acum – cărți.

Cât despre recomandări… O să trișez puțin și-am să-ți povestesc despre două traduceri care mi-au plăcut. Prima îi aparține lui Vali Florescu – Corpul ei și alte desfătări, de Carmen Maria Machado, un volum de proză care taie adânc și frumos, iar Vali a făcut o traducere extraordinară. A scris cartea asta în română și au ieșit niște texte pur și simplu seducătoare.

A doua este La căpcăunii veseli, romanul lui Daniel Pennac. A fost tradus de Gabriela și Constantin Abăluță și sună atât de firesc, atât de românesc, încât te cucerește de la prima pagină; despre umorul și imaginația autorului nici nu mai are rost să vorbesc. E o carte pe care mi-ar fi plăcut s-o traduc, dacă mi-ar fi fost mai în formă franceza și dacă aș fi avut măiestria acestor traducători.

Iar dintre cărțile traduse de mine – îmi stăruie în gând Nopți albastre, a lui Joan Didion. Pot spune cu mâna pe inimă că dacă vrei să înveți să scrii, dacă-ți dorești să fii scriitor/scriitoare, nu există exercițiu mai bun decât s-o traduci pe Joan Didion. Chiar și doar s-o citești. Despre scriitura ei s-au învolburat oceane de cerneală (și pe urmă, când ne-am mutat cu toții pe internet, oceane de biți) în recenzii, așa că eu am să pomenesc doar miezul din Nopți albastre. Durerea, bucuria, nostalgia, dorul, spaima – așa cum sunt oglindite în scrierea șocant de sinceră a lui Didion.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XI)

Pe Andreea am cunoscut-o înainte să devină traducătoare. Am admirat-o de atunci, înainte să o admir pentru Helen Macdonald și Katherine May, pentru Foer și Meghan Cox Gurdon.

Cred că adesea cititorii fini, cum e ea, devin traducători minunați tocmai pentru că iubesc posibilitatea care germinează dincolo de învelișul sonor al cuvântului, scotocitul prin dulapurile mai mult sau mai puțin răvășite ale unei limbi, conectarea cu tine pe care ți-o oferă, în cele din urmă, arheologia unui text.

E o relație de love-hate, odi et amo, care face din traducători oameni bântuiți și spectaculoși, dincolo de timiditățile care, în cazul lor, se mixează, uneori, în mod fericit cu orgoliul. Poate că, dincolo de acea dezbatere cu numele pe copertă, care e lungă și nuanțată, la rândul ei, merită în primul rând să le știm numele și să-i cunoaștem nu doar prin cuvintele altora, ci și atunci când, mai rar, dar nu mai puțin magic, le îmbracă pe ale lor.

Dragă Ioana,

Ca să-ți răspund la întrebarea „cine sunt când traduc”, trebuie întâi să-ți mărturisesc că, dacă mi-ar fi spus cineva la începutul lui 2019 că voi ajunge să fac traduceri, aș fi fost cel puțin amuzată. Recunosc cu sinceritate că ocupația aceasta nu a fost niciodată în topul priorităților mele la momentul alegerilor care ajung să definească ce suntem prin ce facem. Așa se face că mult timp (prea mult) am făcut lucruri care nu aveau nicio legătură cu pasiunea din copilărie și adolescență pentru cărți, pentru scris, citit și limba engleză. Continuam să citesc, nu trecea săptămâna fără să merg în librării, dar mă simțeam (și eram) doar un spectator, gravitând la granițele unei lumi care nu avea cum să mă recunoască drept altceva decât un outsider. Nu am avut niciodată curajul să-mi imaginez că aș putea reveni „acasă”. Eram o fiică risipitoare conștientă de ceea ce pierduse, prea rușinată de alegerile proaste, încremenită în ritualurile comode ale unui univers profesional care încetase de mult timp să-mi mai spună ceva. Și atunci l-am pierdut pe cel care și-a dorit (poate uneori mai mult decât mine) să reușesc în lumea literelor, cel care m-a crescut într-o casă-bibliotecă și m-a cunoscut mai bine decât m-am știut eu singură. Învățând să merg pe marginea hăului creat de absența lui, am simțit cum se resetează în mine un mecanism interior și mi-am permis aroganța de a trimite un mesaj. Am găsit o ușă deschisă și ceea ce credeam că nu voi mai avea vreodată în acest domeniu: o șansă. Mi-a fost suficient. Am intrat.

Cine sunt când traduc? Sunt cea care s-a întors acasă. Sunt fetița de cinci ani care nu știa încă să citească, dar răsfoia serioasă teancurile de cărți care deveneau coloane cu viață proprie în apartamentul de lângă parc, eleva de doisprezece ani care-și făcea liste de cărți citite, incluzând uimită (chiar și ea) titlurile în engleză, adolescenta care conspecta cărți de critică literară și-și măsura zilele în funcție de numărul de pagini parcurse cu creionul în mână, cea care la final de liceu a primit la orele de pregătire pentru facultate de tradus din Nostalgia de Mircea Cărtărescu și povestirile lui Hemingway, pentru care a tocit creioane și gume, răbdare și dicționare în căutarea cuvântului bun. Sunt studenta care nu era niciodată mulțumită de ce „produsese” la seminarul de traduceri, absolventa care citea enorm ca să poată rezista în anii derivei și îndepărtării de sâmburele tare al pasiunii ei profesionale, mama care le citea copiilor și încerca să le construiască biblioteci interioare și exterioare.

Sunt recunoscătoare pentru fiecare propunere de traducere, le simt ca pe adevărate daruri cu care îmi mobilez zilnic acest „acasă” redescoperit. Lucrez la toate traducerile pe care le primesc cu drag și bucurie, dar cel mai mult mi-a rămas în suflet U de la uliu de Helen Macdonald pentru că, în cazul ei, cele două planuri ale lecturii, cel personal și cel profesional, s-au întrepătruns hipnotic. Citirea personală a venit pe fondul poveștii similare de viață, în contextul foarte recent al aceleiași pierderi care a făcut imposibilă o lectură neimplicată emoțional. Am trăit căutările, căderile, pierderile, alunecările, sălbăticirea autoarei de parcă ar fi fost un alter-ego al meu. Am tradus plângând și am recitit plângând, am pus ultimul punct cu certitudinea că am primit o lecție unică, atât ca traducător, cât și ca om, lecția atenției și a modestiei.

Sunt multe traducerile pe care le apreciez, dar prima care îmi vine în minte este O cameră doar a ei de Virginia Woolf, în traducerea Ancăi Dumitrescu și a Elenei Marcu. Este remarcabil cum au reușit să redea în română claritatea și consistența unui text de referință al literaturii feministe. Este genul de traducere care mă face să exclam: „vreau și eu să traduc așa când mă fac mare!”.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (X)

Pentru mine, traducerea a fost mereu o chestiune de identitate. A textului, a vocii narative, a nuanței, a zâmbetului care mișcă jocul de cuvinte și-l face să fie viu. A emoției, uneori. A soluției, alteori. A căutării, inclusiv de sine, întotdeauna. A umanității din tot ce înseamnă idee creativă, topită în magma cuvântului și remodelată succesiv, în limbi diferite..

Probabil de-aici vine și întrebarea care a dus acest serial la episodul X. E despre cine suntem în pielea celuilalt sau, mai bine zis, în cuvintele lui.

Am provocat un traducător filosof, și anume pe Doru Căstăian, care se mișcă atât de firesc în zone discursive, creative și de mentorat distincte să ne spună cine a fost când i-a tradus pe Ari Pokka, Will Durant, Tom Nichols, Oliver Morton și alte nume care alcătuiesc o listă demnă de invidiat.

Nu ştiu cine sunt când traduc, aşa cum îndeobşte nu ştiu cine sunt în general. Văd continuitatea eului meu ca pe o muzică în surdină, uneori cu accente de cabaret, alteori de fanfară de novici, rareori ca pe o orchestră simfonică sau un cvartet. Ştiu însă că, în fiecare clipă, deci şi atunci când traduc, aduc cu mine câteva dintre acele lucruri care fac viaţa suportabilă: curiozitatea, empatia caldă oferită autorului, disponibilitatea de a trăi o vreme în lumea lui. Când traduc devin un povestaş, dar şi un vânător cu urechea lipită de text ca de trunchiul unui copac pentru a-i auzi sevele, sufletul, ba chiar şi tăcerea. Pentru că există mereu un sâmbure de tăcere în inima oricărui text literar sau chiar istoric şi filosofic pe care, în calitate de traducător, trebuie să-l respecţi la fel de mult ca pe cuvintele care îl alcătuiesc. Am dezvoltat de mic gustul şi abilitatea de a-i simţi pe autorii absenţi şi uneori chiar morţi mai vii decât pe unii dintre contemporani. E o abilitate stranie, dar de mare ajutor în îndeletnicirea de traducător.

Cred că traducerea care m-a chinuit, dar m-a şi bucurat cel mai mult, a fost primul meu text (dacă facem excepţie de un text din Toma d`Aquino tradus din latină în facultate), adică “Orăşele”, de John Updike. Updike e un stilist remarcabil şi un prozator de forţă. A fost o provocare şi o plăcere să găsesc soluţii în limba română pentru cartea lui. Ca fapt divers şi amuzant, a trebuie să găsesc multe variante argotice pentru pletora de obscenităţi cu care era presărată cartea. Zic că până la urmă m-am descurcat decent. Ceea ce arată că până şi copilăria petrecută printre golănaşii cartierului s-a dovedit utilă cumva.

E greu să aleg o singură carte. Îmi plac traducerile fluente, care admit o anumită senzualitate, care îşi ascund artizanul. O veche glumă spunea că traducătorii sunt ca nişte ninja. Dacă poţi să îi vezi în text, atunci nu sunt neapărat foarte buni. Noi avem traducători foarte buni, fie că mă refer la Radu Paraschivescu, la Cristian Fulaş sau la Vlad Russo, cel care a retradus recent eseurile lui Montaigne. Desigur, în orice perioadă a istoriei noastre găsim traducători legendari: Mircea Ivănescu sau, încă şi mai demult, Eugen Lovinescu.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (IX)

Pe cuvânt dacă știu cum am ajuns la nouă episoade… Ce știu e că acest serial, dedicat traducătorilor, e despre polifoniile care se nasc în interiorul unei minți, despre limbaj ca obsesie de zi cu zi, despre cum exiști în limbi diferite, la aceleași ore din zi sau din noapte, despre visul bilingv (vi s-a întâmplat?), despre literatură ca modus vivendi.

Și cred că mai e despre o anumită formă de libertate.

Despre ce se întâmplă departe de lumea dezlănțuită.

Mie textul Mihaelei Buruiană mi-a vorbit despre talentul de ventriloc al traducătorului și despre tot ce înseamnă rafinament filologic care predispune la reverie intra și interlingvistică. Și despre un tip de sensibilitate proprie celor foarte dăruiți, care simt textura frazei și știu, instinctiv, să o recreeze în altă realitate culturală. Pe Mihaela o admir pentru Maggie O’Farrell și Maria Semple, pentru Aminatta Forna și Naoise Dolan. Asta ca să mă rezum la cele patru nume deja tradiționale în acest serial. Îi mulțumesc pentru întâlnirea aceasta frumoasă, parte dintr-o succesiune de dialoguri epistolare care mă fac, zi de zi, mai fericită.

Cred că mă dedublez un pic când traduc. Pe de o parte, sunt traducătoare, adică atentă la sensuri, nuanțe, registre, stil, gramatică, inclusiv punctuație, cu toată responsabilitatea ce decurge din rolul ăsta. Pe de alta, sunt fiecare voce narativă, fie ea omniscientă, fie limitată de viziunea personajului. Sigur, am demarcat cele două ipostaze doar de dragul clarității, fiindcă în realitate ele se completează și alcătuiesc un tot unitar. Încerc să detaliez mai jos.

Ca cititoare, deschid o carte și nu mai văd cuvinte, fraze, virgule, ci oameni în carne și oase și peisaje cât se poate de reale, simt durerea sau bucuria personajelor, trăiesc tensiunea și dau cu înfrigurare pagina ca să aflu rezolvarea conflictului. (Notă: Ca traducătoare-cititoare, văd și cuvinte, fraze, virgule și corectez întotdeauna cu creionul înainte să trec mai departe.)

Ca traducătoare, experiența de cititoare se ramifică, se adâncește și, cel mai important, devine interactivă. Adică particip la ea nu doar ca martor empatic, ci efectiv o recreez într-o altă limbă, pentru un alt public. Și nu pot să fac asta bine decât dacă încep să aud în minte vocea pe care trebuie să o redau, dacă devin un pic fiecare personaj în parte, dacă trăiesc o vreme în fiecare carte pe care o traduc.

De-a lungul timpului, în funcție de traducerea la care am lucrat, am prelungit – dincolo de paginile cărții și de ecranul calculatorului – preocupări, stări, gusturi, interese și obsesii. De exemplu:

Când am tradus Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, m-am gândit tot mai mult la doliul după cineva drag, teamă pe care mi-am recunoscut-o și cu care am încercat să mă împac, situație pentru care nimic nu m-a pregătit mai târziu, în viața reală.

Când am tradus Fata dinainte, de J.P. Delaney, m-a apucat un fel de manie a minimalismului și am tot mutat mobilă prin casă, preocupată de designul interior și de spațiile mari și aerisite.

Când am tradus Greierul de la metrou, de George Selden, am ascultat operă și am poftit la mâncare chinezească, iar metroul mi s-a părut un loc mai prietenos.

Când am tradus Fericire, de Aminatta Forna, am devenit obsedată de vulpi, pe care le-am urmărit avid în mediul virtual și care, ca un făcut, mi-au ieșit în cale și în realitate; tot cartea asta mi-a vorbit, într-un mod potrivit pentru mine, despre traumă și reziliență, despre om ca intrus în natură și despre empatie.

Când am tradus Oameni normali și Lume frumoasă, unde ești, de Sally Rooney, am simțit parcă mai acut stinghereala și tăcerile dintre oameni, teama de implicare și suferință, singurătatea.

Când am tradus Hamnet, de Maggie O’Farrell, eram în plină pandemie, iar episodul despre răspândirea ciumei și, mai departe, pasajele despre moarte și suferința familiei au fost greu de îndurat.

Când am tradus Exerciții de încredere, de Susan Choi, am fost urmărită vreme îndelungată de inteligența construcției și de răsturnarea perspectivelor și m-am gândit cum să mă joc, la rândul meu, cu un astfel de narator necreditabil.

Când am tradus Vremuri interesante, de Naoise Dolan, preocuparea protagonistei pentru chestiunile lingvistice și culturale și-a găsit ecou în propriul interes pentru aspectele ce țin de limba și cultura unei țări.

Lista poate continua, dar mă opresc aici. Se spune că, atunci când citești, trăiești o altă viață. Prin extensie, când traduci, aduci viața cealaltă în propria viață, îmbogățind-o. Cred că meseria de traducător e foarte asemănătoare, din punctul ăsta de vedere, cu cea de scriitor sau de actor. Toți trăim o vreme într-o lume ficțională și ne identificăm atât de mult cu ea, încât, la un moment dat, poate nu mai știm unde se termină una și începe cealaltă.

Sunt totuși unele astfel de lumi care rămân cu mine mult timp după ce m-am mutat din ele. Sunt cărți care mă lasă cu un fel de mahmureală, incapabilă să mă concentrez la altceva. Poate deloc surprinzător, sunt poveștile a căror frumusețe nu este evidentă, chiar facilă, ci reiese din umbre, neguri și abisuri. Sunt, în egală măsură, și textele cele mai dificile, pe care le-am bodogănit, cu care m-am luptat, care m-au învățat să devin o traducătoare mai atentă, mai inventivă, mai exigentă.

Dintre traducerile recente, o astfel de carte a fost Vaporul de noapte spre Tanger, de Kevin Barry, apărută în colecția Anansi de la Pandora M în 2022. Romanul acesta memorabil m-a plimbat nu numai între trecut și prezent, ci și din Irlanda, cu asprimea și melancolia ei, în peisajele însorite din Maroc, și din Barcelona cea aglomerată și colorată în portul Algeciras, loc de așteptare beckettiană a doi mafioți bătrâni. Barry m-a chinuit și m-a cucerit cu stilul său licențios și poetic deopotrivă, cu inventivitatea limbajului, cu combinația de sex, droguri, crime, dragoste, prietenie, boală, nebunie, dor, moarte, așteptare și absurd.

Iar dintre lecturile recente, aș menționa Viciu ascuns, de Thomas Pynchon, apărută la Polirom în traducerea lui Dan Croitoru, tot anul trecut. E o nebunie de carte, o poveste încâlcită cu un detectiv aflat pe urmele iubitului dispărut al fostei lui iubite, în care personajele se tot înmulțesc, ițele se tot amestecă, în loc să se descurce, iar sexul, drogurile și rock’n rollul sunt la ordinea zilei pe fundalul nebunilor ani ’70 din America. Am râs în hohote pe alocuri și am citit cu voce tare unele pasaje, ca să fac poftă de citit și altora. Cu asemenea subiect și atmosferă, limbajul nu avea cum să fie altfel, așa că îmi închipui ce provocare a fost traducerea. Mulțumiri lui Dan Croitoru pentru redarea credibilă a argoului și pentru multiplele note de subsol care lămuresc diversele trimiteri culturale din text.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VIII)

Dragă Claudiu,

Ce minune de text mi-ai scris! Despre traducere, dar și despre schisma necesară între tine și tine, între tine și propriul ochi, între tine și lume când îți rupi un text din minte, îl îmbraci în toga limbii țintă și-l trimiți „să se viralizeze”? Despre contaminările care ne schimbă și ne preschimbă în alții. Și despre textele care se hrănesc unele dintr-altele și toate, cumva, din noi. Îți mărturisesc sincer că atunci când am aruncat întrebarea aceasta, o pietricică umilă, în câteva Inbox-uri, nu m-am așteptat ca ea să vălurească ape atât de adânci și să aducă la suprafață… splendoare. (Nu îmi vine alt cuvânt, poate știi tu altul – tu ești traducătorul aici :-)).

Între timp, pentru că eu sunt metonimia publicului, îți mulțumesc pentru Seferis și pentru Nicolae Mavrocordat, pentru Matesis (ai văzut cât de frumos a scris Luana Schidu despre traducerea ta?) și pentru Alexandrou, pe care abia aștept să-l citesc. Și pentru cuvintele astea pe care, uite, le împart cu lumea.

Dragă Ioana,

Grea întrebare mi-ai pus. Întâi și-ntâi, pentru că nu m-am întrebat niciodată. Apoi, deja pusă întrebarea, ea scormonește în mine în căutarea unui răspuns care o evită. De fapt, mint, fiindcă m-am mai gândit până acum că traducătorul e traversat de o schizoidie, una necesară și eficientă, care îl ajută să se împartă, să se fărâmițeze în tot atâtea cărți câte traduce, în tot atâtea personaje câte trebuie să însuflețească. Și recunosc că asta mă fascinează întotdeauna când traduc: să ascult glasul personajelor și apoi să-l redau, să intuiesc ritmul cărții, să pun în cuvinte o melodie care îmi bâzâie în cap. Poate acesta e și impulsul ori de câte ori mă apuc de tradus: să mă văd „scăpat” de melodia textului și să-i contaminez cu ea și pe alții (cititorii) – da, uneori mi-i imaginez cum o îngână (în gând, sper!).

Dar se pare că, spunând eu cele de mai sus, nu fac decât să întocmesc o fișă clinică a traducătorului. Dar nu e oare traducătorul un bolnav incurabil, un dependent de cuvinte și un voyeur? Știm cu toții că răsplata pentru munca noastră de traducători nu acoperă mai deloc efortul depus. Cu toate acestea, continuăm aproape obsesiv. În fine, nu vreau să adăugăm și depresia pe fișa clinică.

M-aș opri doar la dependență. Cred că aici găsesc un pic din cine sunt eu atunci când traduc. Și am descoperit asta – deși am ignorat-o (de unde bani de terapie?!) – de câte ori am încheiat o traducere. Simptomele: o senzație de sevraj, de rătăcire, de pierdere a ritmului. Odată ieșit din lumea cărții, nu mai știu încotro s-o apuc. Desigur, asta se întâmplă și atunci când te cufunzi în lectură. Dar în traducere e și mai mult, fiindcă, în felul tău, construiești lumea aceea, ești un mic demiurg, chiar dacă nu ți-e amintit numele pe coperta cărții.

Dragă Ioana, m-am lungit cu răspunsul și n-am făcut decât să dau târcoale unor fărâme de eu. Te-am dus cu vorba doar ca să-ți spun, în final, că sunt eu plus o mulțime de alți eu pe care îi accept de bunăvoie în mine, cu alte cuvinte, un dependent așezat în cercul dependenților anonimi de cuvinte. Cât despre cine e acest eu, asta încerc de-o viață să pricep, dar încă n-am găsit răspunsul. Dacă aflu, îți scriu.

Și fiindcă mi-ai cerut să-ți spun care sunt cărțile de care am prins drag, traduse de mine sau de alții, ți-aș vorbi, în primul rând, de cartea lui Aris Alexandrou, Misiunea, care urmează să apară la Curtea Veche. Și fac asta pentru că mi s-a întâmplat ceva rar: să nu mă satur de carte, tot citind-o cât am lucrat la traducere, să-i descopăr de fiecare dată alte și alte straturi. Și mai e ceva aparte la ea, și anume că, pe măsură ce naratorul ne spune povestea, adăugând noi detalii și noi informații, el nu face decât s-o deconstruiască. Dacă te aștepți ca la finalul cărții să ajungi la adevăr, să ai o viziune unitară și globală, ei bine, nu, totul se năruie ca un castel nu de nisip, ci de cuvinte. În joc nu e doar o misiune oarecare – în roman, transportarea unei lăzi dintr-un oraș într-altul –, ci chiar misiunea scriitorului și, prin repercutare, cea a cititorului.

Cărți traduse de alții… Am câțiva traducători care, atunci când le văd numele pe o carte, sunt o garanție a calității ei. Știu atunci că merg la sigur. Nu dau nume, ca să nu uit pe careva, însă vreau să-l amintesc pe Petru Creția, al cărui nume pe cărți – ale lui sau traduse de el – e o promisiune a unei desfătări nu doar intelectuale, ci chiar senzuale, căci există acolo o sonoritate aparte, care reverberează în tot corpul (hei, Descartes, te salut!). Nu m-a interesat niciodată să compar originalul cu traducerea lui Petru Creția, n-am vrut să știu dacă a fost fidel sau nu, deși infidelitatea n-ar fi făcut, cred, decât să-mi sporească deliciul lecturii. Există ceva din el în fiecare carte tradusă, o marcă a lui, iar mie asta îmi face bine, deși unii spun că traducătorul nu trebuie să se simtă, că e un anonim ascuns în spatele unor cuvinte. Poate că așa o fi, dar să-l simt pe Petru Creția îndărătul cuvintelor e o mare bucurie de fiecare dată.

Îți mulțumesc, dragă Ioana, pentru ideea de a le da cuvântul traducătorilor, de a-i face să iasă cu eul lor cu tot dinaintea cititorilor și îți doresc să te desfeți cu cât mai multe traduceri bune.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VII)

Cred cu sinceritate că despre traducere se vorbește cel mai bine din interior, din miezul vocii lui Sisif, dintre note de subsol și șantiere lexicale etern jalonate de trafic greu.

Munca traducătorului e una solitară (și aici cred că se întâmplă acut intersecția cu vocea auctorială) și mult prea puțin gratulată public. E, însă, o muncă de orfevru, care îi consumă pe cei care i se dedică și îi transformă puțin cu fiecare carte. Traducătorii sunt biblioteci vii, care își poartă literatura laolaltă cu emoțiile și a căror măiestrie dă cărții o viață nouă. Dincolo de toate acestea, sunt oameni care nu lucrează la kilogram sau după un program fix, ci în continuă vrie creativă, dublată de meticulozitate și de reverență față de text.

Sunt profund recunoscătoare pentru toate mărturisirile care ne îngăduie pe noi, ochi curioși, dedați colecționismului bibliofil, în subsolul paginii la care lucrează.

Doamna Gabriela Lungu e cunoscută și iubită de cititori pentru traducerile din Pasolini și Barrico, din Lampedusa și Maraini. Între alții. Sunt onorată de cuvintele pe care mi le-a dăruit.

De-a lungul anilor, în munca mea de traducător, am îmbrăcat felurite veșminte. Atunci când, cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, am început să traduc, am fost ființa căreia îi era foarte dor de limba română (locuiam în străinătate și momentele în care îmi vorbeam limba maternă erau extrem de puține, așa că am încercat să-mi potolesc dorul folosind cuvintele limbii mele în fiecare zi câte puțin într-o traducere). Apoi am fost o cititoare care, impresionată de niște cărți foarte bune scrise în italiană, ar fi vrut să schimbe păreri despre ele cu prietenii, dar nefiind ele traduse, m-am gândit să le propun pentru traducere unor edituri. Iar când ceea ce, la început, era aproape o joacă, a devenit o pasiune și chiar o profesie, aș zice, am devenit un neobosit călător pe cărările literaturii italiene în căutarea altor cărți bune, altor scriitori netraduși încă în română. Și, în sfârșit, când editurile au început să-mi propună ele cărți de tradus, m-am transformat într-un profesionist, care încearcă să-și facă cât mai bine meseria ascunzându-se, căci, am mai spus asta, am convingerea că o carte este bine tradusă atunci când, citind-o, ai senzația că ea a fost scrisă direct în limba ta. Iată de ce, cred, priceperea și talentul unui traducător constau nu numai în a traduce sârguincios, ci și în a ști să se ascundă cu har în spatele cuvintelor sale, care sunt de fapt oglinda cuvintelor scriitorului. O condiție asumată cu bună știință, dar în același timp paradoxală: căci pentru ca să fii bun trebuie să nu te vezi, să nu exiști. Acest talent înseamnă sute de ore de muncă nu numai pentru traducerea textului, dar și pentru căutarea de informații în dicționare, enciclopedii și pe internet pentru notele pe care unii dintre noi ne încăpățânăm încă să le adăugăm textului.

Și, pentru că văd cu ochii minții ceea ce traduc, așa cum li se întâmplă cu siguranță multora dintre noi, simt uneori că devin un personaj al cărții la care lucrez. Îmi amintesc, de exemplu, cu câtă suferință am lucrat pe unele pagini dinromanul Venit pe lume de Margaret Mazzantini, care este, printre altele, și povestea unei femei ce nu poate avea copii, și cât rău mi-a făcut o cronicuță la această carte scrisă de un bărbat, scriitor important, care cu siguranță a înțeles prea puțin din durerea care se ascunde în paginile ei.

N-am crezut niciodată că sunt ”autorul invizibil” (cum se spune la Salonul internațional de carte de la Torino, unde o secțiune întreagă este dedicată traducerii), deși atunci când apare o carte pe care am tradus-o, îmi place să cred că există în ea și ceva din mine.

Tocmai de aceea, când se întâmplă uneori să dau peste o recenzie sau o simplă prezentare a unei traduceri, în care nu este pomenit numele traducătorului, mă apropii încet de urechea scriitorului meu să-i șoptesc la ureche: ”Felicitări! Ce bine că ai scris direct în limba română! M-ai scutit pe mine de atât de multă muncă.”

O carte la care am lucrat cu emoție (pentru că era o retraducere și exista inevitabil posibilitatea comparației cu prima traducere devenită între timp de referință) a fost Ghepardul de Giuseppe Tomasi de Lampedusa, dar romanul pe care-l iubesc cel mai mult din tot ce am tradus până acum e Lunga viață a Mariannei Ucrìa de Dacia Maraini.

Dintre cărțile citite în ultima vreme, m-a impresionat mult Confiteor de Jaume Cabré, în remarcabila traducere a Janei Balacciu Matei și Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian în minunata traducere a Luanei Schidu.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VI)

Cât e artă și cât e tehnică? Cât e talent nativ și cât se învață? Cât e simț al limbii, cât e cultură solidă care-ți permite să navighezi prin meandrele limbii, să descoperi sensuri, să te entuziasmezi în fața unei etimologii neașteptate, să explorezi nuanțe?

În ultimele zile, mă bucur de un dialog epistolar miezos și întrucâtva magic, pentru mine, cu unii dintre cei mai cunoscuți traducători români. Lucrul pe care îl învăț cu fiecare nou text (unele sunt mici bijuterii filologice și încep să mă gândesc serios că merită mai mult decât un serial pe un blog personal) e că e altfel pentru fiecare. Traducerea e la fel de miraculoasă ca scrisul, e panaș identitar, e act de generozitate, e orgoliu mixat cu modestie, e rafinament în stare pură – psihologic, frazeologic, uman, în cele din urmă. E măsura cititorului invitat, la propriu, să facă parte din text, să se aventureze în măruntaiele lui și să-l întoarcă pe partea cealaltă, ca pe un tricou scos peste cap, păstrând intacte structura, forma, intenția, textura. În altă limbă.

Dan Croitoru este, dintr-o perspectiva asumat subiectivă, unul dintre cei mai fini cunoscători ai ritualului de trecere a poveștii dintr-o limbă în cealaltă. M-am convins de acest lucru citindu-i traducerile din McEwan, Fitzgerald, Martel sau Pynchon (da, mă rezum de fiecare dată la patru nume – într-un exercițiu democratic care aduce la un numitor comun talente atât de diferite și, totuși, atât de similare prin excelența lor). M-am bucurat citindu-l și mă bucur să împart răspunsul lui cu toți cei care, ca mine, sunt și voyeuri literari, nu doar consumatori din cale-afară de răsfățați.

Sunt ceea ce mi-aș dori să fiu tot timpul, pentru că e singura îndeletnicire care îmi face plăcere. Care dă în sfârșit un sens vieții mele. Una care, pe mai toate planurile, a cam fost un eșec. Traducerea e fuga mea de mine însumi, de demonii mei, și regret amarnic că nu îi pot dedica mai mult timp. Am șansa imensă de a face să se audă în limba română vocea unora dintre cei mai importanți scriitori ai secolelor XX și XXI. Și o responsabilitate pe măsură, de care sunt mereu terifiat. Așa că mă fac mic de tot, mă ascund în țesătura textuală, devin invizibil, pentru că așa trebuie să fie traducătorul, în umila mea opinie. Nu vocea mea trebuie să se audă, ci aceea a autorului tradus. Nu stilul meu trebuie să se vadă, ci acela al autorului tradus. Cât mai fidel, pentru că autorul e Dumnezeu în cartea lui. Și cât mai firesc în limba în care traduc. O muncă umilă, plină de căutări înnebunitoare, de reveniri, „pe întuneric, în singurătate, cu puterile neajutate“, cum spunea poetul. Conștient că nu trebuie să-l trădez nici un moment pe cel care a vibrat cu toată ființa când a scris acel text. Acesta sunt când traduc. Oare îmi pot dori mai mult?

Am lucrat cu plăcere la toate cărțile lui Ian McEwan, am avut privilegiul unic de a trăi în mintea lui în ultimii douăzeci de ani. Și ce minte strălucită!

Citesc nu doar cu plăcere, dar și ca să învăț de la alți traducători, vechi și noi. Reușitele lor sunt extraordinare, eu doar fac ce pot cu cât mă duce mintea mea puțină. Celor pe care îi cunosc și care îmi sunt contemporani le și spun asta de fiecare dată. Iar ei mă privesc cu îngăduință, dar și cu căldură. Ca pe un copil mare și naiv ce sunt.