Bernardine Evaristo

M a n i f e s t o

Despre scris ca formă de libertate

Ca un pumn în stomac. Gură de aer proaspăt ar suna prea tare a clișeu și, dacă există o zonă predilectă pentru tot ce face, este, susține Evaristo, ea e de găsit, constant, în afara clișeului. Am citit Manifesto, despre care am aflat, acum un an, chiar de la autoare, cu pauze dese de reflecție, conversație și supliment de glucide, în câteva ore. E un memoir de o seninătate și de o asumare rar întâlnite, total lipsit de emfază, sentințe, poziții radicale și didacticism firoscos. Evaristo a luat Booker-ul în 2019. Predă Creative Writing la Brunel University. E vicepreședinta prestigioasei Royal Society of Literature. Pe viață. Honorary Fellow la Oxford. Cu o listă de premii și de titluri academice atât de lungă încât s-ar califica fără probleme ca roman fluviu. Dincolo de toate acestea, e posesoarea unui talent feroce, care devorează cititorul.

E ATÂT de reconfortant acest memoir complet de lipsit de prețiozități, strălucitor de inteligent scris, amuzant chiar și atunci când explorează experiențe de viață dure, ca să nu spun traumatice. Evaristo nu se ia deloc în serios, dar își ia în serios creativitatea. Pentru ea, scrisul nu e un accesoriu, ci un mod de a vedea lumea, de a o înțelege, de a se conecta la realități nu de puține ori năucitoare. Fiica unui cuplu mixt rasial cu opt copii, viitoarea autoare crește într-o comunitate închisă și exclusiv albă, dintr-o Londră încă prea puțin multiculturală. Ea scrie și se scrie din interiorul unei case căreia vecinii îi sparg frecvent geamurile, declarativ, cumva imuni la incompatibilitatea statutului lor de enoriași evlavioși cu faptul că terorizează ritual o familie cu opt copii mici. Contradicțiile acestea vor deveni centrale experiențelor ei de tinerețe care, deși sunt violente și destabilizatoare, nu hrănesc o personalitate aspră sau temătoare. Reacția ei imediată la discriminare e tenacitatea. Pe termen lung, e încercarea de a înțelege.

În Manifesto, Evaristo explorează toate zonele tulburi din care s-a limpezit eu-l ei creativ cu umor și delicatețe, cu o simplitate dezarmantă pentru cineva celebru pentru atât de pronunțata genă experimentală. Scrie despre rasism, dezpre abuz parental, despre peregrinări sexuale și relații toxice, despre eșec profesional și reinventări succesive, despre curiozități filologice, antropologice, etnice, filozofice, stilistice. Toate sunt niște plăci tectonice ale unei deveniri. Vedem faliile iscate din dansul lor și auzim cum se naște vocea care le integrează: niciodată predicatoare. Evaristo are oroare de radicalism. De tezism. De tot ce e fix și, ca urmare, în afara unui proces fluid și continuu de învățare. Pentru ea, viața este învățare, așa cum e și creativitate. Permanentă scriere și rescriere. A istoriei, a literaturii, a trecutului, a viitorului, a propriei persoane. Deși inventariază cu luciditate și eleganță toate închistările dogmatice care se încăpățânează să traseze destabilizatoare ierarhii tribale, de la rasism la gerontofobie, nu ridică piatra niciodată. Dimpotrivă. Vorbește constant despre faptul că oamenii se pot schimba, că își pot lepăda prejudecățile ca pe o piele de șarpe.

Experiența ei, a marginalului care ajunge în inima establishment-ului, a canonului cultural de-acum atât de fragmentat și de divers, ia, în Manifesto, forma unei declarații de dragoste pentru creativitate. Creativitatea e un teritoriu de libertate iar libertatea e ceva ce ne datorăm, ca ființe dăruite cu puterea cuvântului. Uniformizarea experienței omenești, normarea excesivă ne situează, cumva, pe toți, din start, în afara normei. Nu există nimeni moral și social perfect, în toate etapele vieții, ceea ce face din oricare dintre noi un potențial subiect al discriminării. La un moment dat, ceva din cine suntem va leza o regulă, o cutumă, o dominantă demografică și ne va transforma, fie și temporar, în minoritari. Ne va obliga să privim lumea de pe partea cealaltă a străzii. E un exercițiu care te smerește și te plasează, cumva, în afara a ceea ce autoarea numește „eroismul de Twitter”, unde judecățile și sentințele curg în heavy rotation, fără cea mai firavă umbră de modestie, de conștiință sau de argumentație, într-un festival al polemicilor care generează like-uri pe modelul pâine și circ.

Manifesto e un memoir despre ceva mai puternic decât perseverența, decât dorința de a reuși necamuflată de panseuri ideologice pompoase. E despre artă ca experiență care cizelează continuu spiritul. Despre nevoia de a explora posibilitățile minții, teritoriile ei de expresie, angoasele, obsesiile, simțul estetic acut care alimentează viața interioară a scriitorului. Evaristo scrie onest, necosmetizat, despre derivă, despre orgoliu, despre dezamăgiri, despre experiențe succesive de receptare găunoasă, care nu de puține ori deformează sau ignoră cu bună știință scrierile celor prea puțin conectați în furnicarul de nepotisme și privilegii care definește lumea editorial-literară. Global, dacă e să o credem pe ea. Scrie despre activism social, despre mentorat, despre fericirea la scară mică și proiecția fericită, la scară mare. Despre cum ne datorăm mai mult decât un salariu fix și două zile de odihnă pe săptămână. Și despre cât de des și de ușor uităm de cine suntem sau de cine am fi vrut să fim. Sâmburele acestui manifest e relația cu povestea. Ca mod de a iubi, de a locui, de a se rafina, de a medita, de a integra trecutul, de a construi legături cu ceilalți.

După ce am terminat cartea, am ancorat în analiza pe care Evaristo o face Preaiubitei, de Toni Morrison. Pour la bonne bouche. Poveștile, spune ea în text, ne transformă la nivel subtil. Ca o cititoare fermecată ce mă aflu, nu pot decât să sper că Manifesto va face să cadă multe perechi de ochelari de cal, va relaxa multe noduri la cravată și va reîmprospăta multe rafturi de bibliotecă pe care se pune praful. Poveștile acestea, care ne obligă să exersăm alteritatea și să acceptăm faptul că existența omenească nu poate fi privită reducționist în niciun aspect al ei, sunt, într-o măsură importantă, fundamentul libertăților noastre prezente și viitoare. Cele despre care alții au scris înainte ca noi să le fi intuit măcar.

EVARISTO

Un interviu

Are un râs incredibil. Se umple camera de sunet. Uiți că stai de vorbă cu autoarea care a câștigat Booker-ul în 2019, cot la cot cu Margaret Atwood. Pentru mine, interviul cu Bernardine Evaristo rămâne una din cele mai frumoase experiențe din 2020. Profesional, conversațional, uman. E și momentul pentru care m-am gândit să-l păstrez aici, video și transcris old school, ca să-mi aduc aminte că au fost și mici cioburi de frumusețe în 2021.

Volum apărut la Editura Corint, în traducerea Adinei Ihora

Am citit cartea dumneavoastră ca pe o polifonie de voci întrețesute, în care există alteritate în tot ce familiar, așa cum fiecare piesă necunoscută din puzzle include, în mod paradoxal, o bucățică de familiaritate. Cum v-a modelat acest cor de prezențe și absențe vocea de scriitoare?
Ce interesant! Nimeni nu mi-a pus întrebarea asta – e grozavă! Eu am scris multe cărți până acum. Sunt o romancieră care adoră să foreze în interiorul pesonajului. Cărțile mele sunt despre personaje în existențele cărora mă infiltrez până descopăr cine sunt ele cu adevărat, până mă simt conectată emoțional la identitățile lor. Intelectual, îmi place să devin personajele mele. Am fost actriță, așa că iubesc să intru pe sub pielea personajelor – fac asta în toate cărțile mele. Aceasta e prima carte, dintr-o serie mai lungă de romane, în care cele mai multe personaje sunt femei de culoare, ceea ce e foarte diferit de ce am făcut până acum. Sigur că fiecare carte presupune un proces de descoperire, dar aici plaja descoperirii era foarte amplă, pentru că vorbim de femei între 19 și 93 de ani, pe care trebuia să le fac să fie vii, dar m-am simțit, pur și simplu, în stare să o scot la capăt. M-am jucat cu scrisul la persoana I. Uit, adesea, să menționez asta, dar adevărul e că eu am început să scriu cartea la persoana a III-a, dar nu am fost convinsă că va funcționa așa. Pe urmă am încercat să scriu la persoana I, dar era prea multă apropiere între mine și toate aceste personaje. Îmi doream o perspectivă mai largă asupra vieților lor, așa că am simțit nevoia să fac un pas în spate și să rămân, în același timp, profund conectată la existențele lor. Aceasta a fost călătoria mea în scrierea acestei cărți. Nu sunt sigură că m-a schimbat, ca autoare. M-a împlinit faptul că am explorat atât de multe personaje. Reacția publică la ele a fost incredibilă – oamenii spun că se simt de parcă le-ar cunoaște pe aceste femei. Asta în condițiile în care fiecare femeie trăiește preț de vreo treizeci de pagini. Așa că, dacă e să vorbesc despre cum mă simt în raport cu munca mea, eu știu că această carte a reușit să-i apropie pe oameni de ce înseamnă identitatea de femeie de culoare în Marea Britanie. Dar, dacă ne referim la scrisul meu, fiecare proiect vine cu ambițiile lui, cu provocări cărora mă străduiesc să le fac față, iar cartea aceasta a fost, fără îndoială, o provocare enormă.

Mă bucur că ați vorbit despre cum ne-a modelat cartea pe noi, ca public cititor. Când una din autoarele mele favorite din toate timpurile, Toni Morrison, s-a stins, ați scris minunat despre ea, dar ați subliniat faptul că ”deși o ador pe Toni Morrison, trebuie să atrag atenția asupra faptului că experiența afro-americană nu e totuna cu experiența noastră.” Vi se pare că acum, prin romanul dumneavoastră, înțelegem experiența femeilor britanice de culoare inclusiv în dimensiunea ei literară?
Da. Exact când m-ai citat, mai devreme, m-am întrebat dacă aș fi putut scrie această carte acum patruzeci de ani. Și eu îi ador opera, a fost o influență colosală asupra mea, dar aveam nevoie să îmi găsesc propria voce. Revenind, acum patruzeci de ani nu aș fi putut scrie cartea asta. Nu locuia în imaginația mea, eram prea tânără, nu aveam suficientă experiență, dar uite că patruzeci de ani mai târziu am reușit. Impactul ei cultural e de necrezut, cartea chiar își face treaba în sensul că lărgește perspectiva cititorului cu privire la ce înseamnă să fii de culoare în Marea Britanie. Nu m-aș putea compara niciodată cu Toni Morrison, dar sub acest aspect, da, și cartea mea a reușit să modifice percepția publică. Acest roman a luat Booker și așa a plecat în lume. Dacă nu ar fi luat acest premiu, ar fi scăpat sub radar. Crede-mă. Ar fi rămas neobservat, cum au fost și celelalte cărți ale mele. Faptul că a câștigat Booker-ul l-a propulsat la nivel global. Cu Toni Morrison a fost la fel. Ea era apreciată de critică, dar trecea neobservată de public, până a luat premiul Pulitzer. Și asta s-a întâmplat pentru că a existat o campanie în favoarea ei. O mulțime de intelectuali și de autori afro-americani au spus uite ce e, nu mai puteți ignora talentul acestei femei. Iar pe urmă ea a luat Nobelul. Abia atunci a căpătat un public global, ceea ce nu avusese înainte, și a devenit autoarea care scria despre experiența afro-americană. Dintr-un anumit punct de vedere, realitatea aceasta a însemnat că o mulțime de alți scriitori au rămas în umbră. Nu a fost vina ei, desigur, dar nu a fost nici un lucru bun. Așa că o să-ți spun că ai dreptate, cartea aceasta a bifat în Marea Britanie ce a făcut Toni Morrison în America, dar eu sunt și activistă, așa că țin să atrag atenția asupra tuturor celorlalți autori, pentru că știu ce înseamnă să rămâi în umbră, să nu fi băgat în seamă de către cei care au puterea de a defini, pentru public, despre ce e literatura ta.

În cartea dumneavoastră există rasă și există culoare. Și există și tensiunea dintre cele două. V-a fost greu să explorați acest spațiu?
Nu, asta a fost foarte ușor. Eu sunt o femeie de culoare politizată de vreo patruzeci de ani, așa că tot vorbesc despre lucrurile astea cu prietenii mei, ele tot apar în cărțile mele. Culoarea, nuanța pe care o ai (noi numim fenomenul colourism sau shadism, pentru că e vorba despre nuanța pielii, mai mult decât despre faptul că te identifici ca fiind de culoare), toate astea sunt lucruri despre care vorbesc de atât de mult timp tocmai pentru că ele nu prea fac parte din conversația despre rasă și ar trebui să facă. Felul în care te prezinți oamenilor determină felul în care ei te vor trata. Chiar și în interiorul comunității de culoare, dacă ai pielea mai deschisă, vei avea parte de tratament preferențial. Așa că e un aspect foarte important și ce am reușit eu să fac cu cartea asta a fost să-mi folosesc toate cunoștințele, toate discuțiile, toate lecturile și să le filtrez prin intermediul acestor personaje. Sigur, personajele sunt cele mai importante, dar am putut să explorez zone diferite prin modalități diferite. De exemplu, rasa e importantă, desigur, dar la fel e și clasa socială. Sunt multe probleme mari aruncate pe masă, din care cu siguranță rasa face parte.

Ați spus de curând, într-un interviu pentru Times Literary Supplement, că ”toată viața e politică, așa că și scrisul e un act politic, fie că e intenționat, conștient sau de altă natură. Politica răzbate, în literatură, prin alegerile pe care le face scriitorul, mesajele transmise și felul în care opera poate fi contextualizată și interpretată.” Ce ați sperat să schimbați prin scrisul dumneavoastră, din punct de vedere politic?
Îmi place când mă citezi. Te ascult și-mi vine să zic ”hai că sună bine Chiar am spus eu asta?!”(râde). Eu vreau să-i ajut pe oameni să-i înțeleagă în profunzime pe cei pe care-i consideră diferiți de ei înșiși. Vorbesc despre rasă pentru că asta mă interesează pe mine să înțeleg mai bine, dar simt că rolul meu e să cultiv empatia cu privire la orice tip de diferență. Presupunerile, stereotipurile sunt niște limitări ale percepției care fac foarte mult rău. Ele pun oamenii într-un raport de inferioritate. Îmi doresc o societate mai incluzivă, în care să predomine raporturile de egalitate și, dacă pot ajuta la construirea ei prin cărțile mele, la toate nivelurile unde operează ele ca modificatori ai percepției, atunci aceasta e contribuția mea. Și, bineînțeles, mi-aș dori să devin și foarte bogată în timpul ăsta.

Calitatea poetică a operei dumneavoastră e, fără îndoială, unul din cele mai bântuitoare și frumoase aspecte ale ei. V-a fost vreodată teamă că ați atins un vârf, ceva ce va fi greu de egalat mai târziu? Există presiune în elogiu?
Nu, pentru că atunci când scriam îmi doream, dar nu știam că aceasta va fi cartea mea care va avea succes. De-a lungul anilor în care am scris, mi-am dat seama că e nevoie de o asemenea carte, chiar dacă oamenii nu conștientizau o asemenea nevoie. Când m-am apucat să lucrez la Fată, femeie, alta, exista foarte puțin interes pentru o literatură care să exploreze culoarea sau pentru cărți scrise de femei britanice de culoare. Pur și simplu nu exista așa ceva. Sigur, erau câteva excepții de oameni care se descurcau foarte bine, dar interes nu exista, așa că nu m-am gândit că asta va fi cartea pe care toată lumea va dori să o citească, dar așa s-a întâmplat. Am început să sper abia când ea era gata. Pe urmă, însă, în ultimele 18 luni au apărut toate aceste reacții la ea. Nu doar Booker-ul, au fost și alte premii, toată lumea vorbește despre ea și, deodată, mi-am dat seama că am dat lovitura. Sigur că mi-am pus problema ”bine, și acum ce fac?”. În curând îmi apare o nouă carte, care e nonficțiune, ceea ce e o mișcare foarte bună. Apare în octombrie și se numește Manifesto. E o mișcare bună pentru că acum toată lumea discută despre cum am ajuns, literar, în acest punct, care au fost viața și istoria mea personale și cred că această carte le va explica oamenilor cine sunt cu adevărat, prin intermediul muncii mele. Dar e nonficțiune, așa că nu poată fi comparată cu Fată, femeie, alta. M-am ferit de capcana asta, dar sigur că știu că următoarea ficțiune trebuie să fie foarte diferită. Cred că mă voi descurca, pentru că am mai scris cărți foarte diferite și știu că o pot scrie, știu că voi auzi din nou vocile personajelor în minte, pentru că le aud mereu. Unele sunt mai zgomotoase, dar va trebui să le temperez ca să pot scrie cartea pe care îmi doresc să o scriu. Nu știu încă întocmai ce va fi, dar știu că nu va fi în competiție cu Fată, femeie, alta.

Voi aștepta cu nerăbdare să o citesc. Ați început să scrieți Fată, femeie, alta în 2013. Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dumneavoastră și care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre lume, în timp ce scriați?
Și asta e o întrebare foarte bună. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am descoperit despre mine a fost capacitatea mea de compasiune. Poate că asta a fost… Cartea aceasta e plină de compasiune, dar e și una care te taxează. E despre umanitatea noastră, în cele din urmă și cred că asta am descoperit eu, scriind-o. Că e foarte important să-ți scrii personajele cu compasiune și să spui, în același timp, adevărul. Cred că de-asta și funcționează cartea la nivelul la care funcționează: pentru că îți dezvolți opinii despre fiecare personaj în parte, uneori ele fac lucruri pe care le condamni moral și se poartă în moduri greu de acceptat, dar tot le înțelegi umanitatea, înțelegi cine sunt ele. E ca atunci când scrii despre un dictator. O poți face frust, sprijinindu-te în lozinci: sunt inumani, cruzi, imorali. Sau poți scrie despre dictatori explorând toate zonele umanității lor – cum erau ca părinți, cum se purtau în familie… Eu am descoperit că am nevoie să-mi creez personajele cu compasiune. Cred că făceam asta și înainte, dar acum am devenit conștientă de acest lucru.

Ce am descoperit despre lume?… Pe Trump. Pentru că prezența lui a fost atât de agresivă în peisajul internațional și încă e, pentru că nu e ca și cum ar fi dispărut și nu se poate întoarce. Faptul că acest om a reușit să devină președinte, fiind atât de distructiv, de imoral, cu un comportament atât de discriminatoriu și, mai mult decât atât, să rămână atâta timp în funcție, să fie susținut de Partidul Republican, reprezintă o epocă de enormă decădere politică în America. Perioada asta va intra în istorie ca un eșec moral. Pentru mine ea a fost un șoc profund. Celălalt șoc a fost Brexit-ul. Chiar nu am crezut că e posibil să ajungem aici. Și știu că suntem mulți cei care l-am resimțit așa. Nu uitați că peste jumătate din totalul populației britanice a ales să părăsească Uniunea Europeană, dar nu vorbim de o majoritate covârșitoare. Acești oameni au fost, pur și simplu, mințiți. Acele minciuni au fost arătate cu degetul, dar ei tot nu s-au clintit în convingerile lor, iar acum regretă și noi, ceilalți, am știut că vor regreta. Mai ales cei din industriile profund afectate de Brexit, cum e pescuitul, de exemplu. E o nebunie totală faptul că au vrut să iasă din Uniune. Părerea mea e că acesta e un efect imediat al demagogiei. Trump a fost un demagog, în Anglia îl avem pe Nigel Farage, poate nu din punct de vedere tehnic, dar așa se poartă. Seduce oamenii și-i convinge să se autosaboteze. Faptul că această țară, a unsprezecea cea mai prosperă din lume, a ieșit din Europa, a votat să-și părăsească, practic, comunitatea de origine, a însemnat că ea a trebuit să o ia de la capăt. De ce? Pentru că a existat această fantasmă a Imperiului Britanic, iar Imperiul Britanic a fost o creație oribilă. Sigur că mai sunt și altele, Black Lives Matter, #metoo și așa mai departe, dar, în principal, asta se întâmpla în lume cât mi-am scris eu cartea.

Un alt aspect foarte important al cărții e conversația despre privilegiu. Unul din personaje, Yazz, citează din eseul lui Roxanne Gay, Bad Feminist și spune că ”avem nevoie de un nou mod de a vorbi despre inegalitate”. Cum v-ați simțit când Fată, femeie, alta a devenit cartea favorită a lui Roxanne Gay din 2019?
Mi-a plăcut la nebunie! Sunt o mare fană a lui Roxanne Gay, mi se par foarte bine fondate ideile ei. E foarte activă pe social media care poate fi, de altfel, un spațiu foarte toxic. Faptul că ea mi-a citit cartea, ca de altfel și Obama… Când am auzit că a ales cartea în top-ul lui de 19 cărți favorite din 2019, pur și simplu nu mi-a venit să cred că a citit-o! Sau poate o fi citit-o Michelle și i-a spus ”Barack, ia treci cartea asta pe lista ta!” Dar faptul că i-a plăcut lui Roxanne Gay… de altfel ea a făcut și un interviu cu mine online, anul trecut. A fost minunat. Chiar dacă știu că am mulți admiratori zilele astea și eu, la rândul meu, admir niște oameni. Ea e un om care spune lucrurilor pe nume și complică, adesea, conversațiile pe care atâta lume își dorește să le simplifice în social media. A fost extraordinar.

Miezul devenirii e întotdeauna o pierdere, în proza dumneavoastră. O absență, o pagină nescrisă. Păreți fascinată de acest vid primordial. Mereu e vorba de o mamă absentă, de o poveste pe care nu o știm de la început, de o relație pe care nu o înțelegem în deplinătatea ei, despre ceva familiar care ne era, în fapt, atât de străin…
Wow! Îți dai seama că ăsta e un început de eseu academic, nu? Observația asta a ta e extrem de interesantă. Eu nu m-am gândit la lucrurile astea, dar e provocator faptul că tu le-ai observat. E foarte posibil să ai dreptate. Dacă mă întorc la copilăria mea, în anii ’60-’70, petrecută într-un cartier de albi, îmi dau seama că am avut mereu o senzație de non-apartenență, că nu mi-am cunoscut tatăl prea bine, pentru că el nu prea vorbea cu noi, dar și că nu știam nimic despre moștenirea lui culturală, pentru că el nu o împărțea cu noi. Nu am cunoscut pe nimeni altcineva din Nigeria, în afara lui. Pe măsură ce am crescut, acela a devenit cu siguranță un vid. Când am început să am convingeri politice, mi-am dat seama că aveam identitatea aceasta rasială. În copilărie mă simțeam de rasă mixtă, dar nu mă asociam cu oamenii de culoare, în principal pentru că nu existau oameni de culoare în preajma mea. Așa că m-am dus la Școala de Artă Dramatică, unde am cunoscut alți oameni de culoare și mi-am descoperit identitatea, mi-am dat seama că și eu sunt una dintre ei. Când mi-am rememorat copilăria, am înțeles că am crescut într-o cultură britanică albă, pentru că tatăl meu nu mi-a transmis nimic din cultura lui. Așa că dacă tu vezi o absență în centrul devenirii personajelor mele, absența aceea e parte din mine. E ceva ce am trăit eu. Îmi știu istoria albă până în urmă cu 250 de ani. Nu știu nimic despre istoria de culoare a tatălui meu. Nu știu nici măcar despre părinții lui.

Sunteți arhitectul acestei construcții ficționale complexe. Ce v-a întreținut nevoia creativă, în toți acești ani?
Mă voi întoarce la acea absență din copilăria mea. Ajungi la nouăsprezece, douăzeci de ani și îți dai seama că societatea te privește într-un fel, dar tu ai un trecut de persoană albă, ajungi să simți lipsa cărților care nu există încă, dar care te-ar fi ajutat, poate, să te simți mai acceptată de către ai tăi, ești brusc conștientă de lipsa de reprezentare culturală… Nu spun asta ca să mă plâng. A fost o consecință a unei istorii. Așa că ajungi să te gândești că tu ești cea care va trebui să lege toate poveștile astea între ele, să le scoată la suprafață. De atunci asta fac. Așa că, deși scriu pentru că iubesc să scriu, scriu și pentru că vreau să am o contribuție la acea cultură care mie mi-a lipsit. Acesta e un motiv foarte puternic. E interesant pentru că îmi imaginez că mulți autori nu ți-ar răspunde așa. Ți-ar spune că așa se exprimă ei, că îi interesează oamenii sau relațiile, sau ce i-o interesa pe ei, dar eu chiar vreau să explorez diaspora africană, așa cum am făcut-o, de altfel, pentru că mi se pare o componentă esențială a culturii noastre. Lucrul ăsta trebuie făcut și eu sunt unul din oamenii care vor face treaba asta. Ce rost mai are să fii pe lume dacă nimic din jurul tău nu te reprezintă?

În romanul dumneavoastră se gătește, se trădează, se trăiesc dureri și traume, și bucurii. Ați făcut ca fiecare pas din călătoria cititorului să fie o experiență intensă, iar femeile care-l însoțesc pe acest drum ficțional iau toate formele emoționale posibile. Ce a fost cel mai greu atunci când a trebuit să le aduceți la viață?
Au fost provocări diferite cu fiecare personaj. Grace, personajul care nu mai e în viață, a fost greu de scris. E interesant, pentru că am mai creat personaje istorice în trecut, oameni care nu mai trăiau. Dar cu ea mi-a fost greu, nu reușeam să ajung la ea, o vedeam ca pe o victimă a rasismului în secolul al XIX-lea, în Nordul Angliei, când, de fapt, ce trebuia să fac era să las vocea ei să prindă contur cu adevărat, să-i dau viață, să o las să fie o persoană reală. A fost o prezență plată în pagină foarte mult timp. La un moment dat, m-am gândit chiar să renunț la ea, pentru că nu funcționa. Cu toate celelalte personaje lucram ușor, le dibuiam vocile imediat, erau vii și-mi plăcea că nici măcar nu știu de unde vin, dar cu ea a fost greu și mi-a luat mult timp până am găsit-o. Până am ajuns la adevărata Grace. A fost greu și cu Morgan/Meghan, dar acolo vorbim de un alt tip de provocare, și anume aceea de a crea un personaj trans. Pentru asta trebuie să fac documentare serioasă, să ai grijă, dar să ai și mult curaj. Eu așa am vrut să scriu despre experiența aceea. Cred că a fost un alt fel de greu cu fiecare personaj.

Mi s-a părut, citindu-vă, că toate mamele sunt scrise în interiorul fiicelor, după cum fiicele poartă fărâme din sufletele mamelor lor pe sub piele. Există acest citat final extraordinar –

”nu este vorba despre a simți ceva anume sau de a rosti anumite cuvinte

este vorba despre a fi

împreună.”

Există singurătate în a fi împreună?

Foarte filozofic! Dacă există singurătate în a fi împreună… Există o lipsă de cunoaștere. O necunoaștere, ca opus al singurătății. Poate că nu cunoaștem niciodată oamenii cu adevărat. Dacă e să mă gândesc la Shirley și la Lennox, ea nu-și cunoaște niciodată soțul cu adevărat, deși sunt împreună de niște zeci de ani. În fapt, el îi este infidel. Chiar și cu Bummi și Kofe, el nu știe că ea are un secret. Cred că e vorba despre faptul că nici atunci când sunt împreună oamenii nu se dezvăluie cu totul. Își păstrează secretele pentru ei. Iar secretele sunt grozave ca material ficțional.

Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
Așa exist eu în lume, prin scris. Dă un sens vieții mele, mă împlinește, așa procesez eu totul. Pe mine, lumea din jur, istoria… Așa îmi imaginez viitorul. Scrisul e contribuția mea.

do you hear the people sing?

Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.

Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.

Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.

Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies in Romania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.

Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.

Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).

Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.

Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.

ALAS, POOR YORICK…

World Book Day

De curând, zapând fără țintă, am dat peste Anonymous. Filmul lui Roland Emmerich din 2011. Mi-am amintit aproape nevralgic cum l-am văzut prima dată, cum din substanța lui au crescut conversații despre De Vere, și Oxford, și Marlowe, și conspirații, și Ben Jonson, și Stephen Greenblatt, și Deborah Shaw și toată enigma aceasta fantastică, halucinantă care e opera lui Shakespeare.

In faith, I do not love thee with mine eyes, spune Shakespeare în sonetul 141, favoritul meu dintotdeauna, poate pentru că descrie cel mai bine relația voluptuos intuitivă a cititorului cu literatura care-l bântuie, îl recalibrează, îi testează plasticitatea neuronală, îi pune simțurile pe talgerele imaginației și-l leagă, justițiar, la ochi, până când cuvântul devine materie, esență, muzică.

În fiecare an, pe 23 aprilie, infama lună crudă, scriu despre cărți, despre literatură, un pic și despre sărbătoritul zilei, despre adicții beletristice și flirturi narative, despre ce și cum citesc, despre cât de adânc mă pierd în pagină și despre cine (re)devin când locuiesc în mintea altcuiva. Cum am mai spus de atâtea ori, cheers, Master Shakespeare, always a pleasure!

Pentru azi am ales, așadar, oarecum festiv. Nu că nu aș face asta mereu, dar, de data aceasta, sunt volume pe care așa le percep – ca pe un răsfăț dus la extrem într-o epocă austeră, ca pe un moment de nesperată extravaganță mentală într-un continuum eminamente searbăd.

O să încep cu Maggie O’Farrell. Știu că a mai fost pe lista mea. Acum, însă, am citit-o, într-un weekend pe care l-am perceput ca pe o vacanță. Am zăcut și am citit, am trăit un pic în lumea lui Agnes, care vede lumea cu un ochi interior, ca de Pythie, care simte ritmuri ale vieții ca pe o vâltoare a sângelui și ale cărei degete citesc hărțile sufletului în timp ce ele se scriu. E o carte ca o grădină sălbatică, năpădită de rogoz verde, zadă, scoruș și ochiul boului (da, e magistrală traducerea Mihaelei Buruiană! Chapeau bas!). Pentru personajul lui Agnes există un cuvânt în care încap mitologie și poezie celtică, spiritul jumătate magic, jumătate profund teluric al unei lumi de barzi, druizi și elfi ai pădurillor: eerie. O stranietate jucăușă, care farmecă și năucește deopotrivă. Din el izvorăște ființa aceasta care, în cartea lui Maggie OFarrell, se luptă cu ciuma, cu freamătul prea mare din sufletul iubitului ei, cu scena vizibilă și cu cea ascunsă privirii, cu forma unei case, cu aerul dintre ea și ai ei, cu fantome, cu fantasme. E o carte splendidă. Am iubit fiecare cuvânt. A sensual feast, cum ar spune autorul niciodată numit.

Foto: Marius Constantinescu. Hamnet, Maggie O’Farrell, Pandora M

O altă carte, extrem de diferită și de tulburătoare, într-un fel, e Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Corint Fiction. Am tot vorbit despre cartea asta, am moderat și un eveniment de lansare, cu Ioana Pelehatăi, Fatma Yilmaz și Ana Antonescu în postura unor cititoare avizate și extrem de atente la nuanțele care fac din această apariție editorială un eveniment. Nu e vorba, aici, doar de sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea literară (Evaristo a luat Booker în 2019 pentru cartea aceasta, premiu împărțit cu Margaret Atwood, pentru Testamentele), de statement politic sau de momentaneitate socială – e vorba de felul în care forma poetică a acestei proze în care se simt ecouri de Ginsberg, de Whitman, de Roxanne Gay, de Tracy Chapman reflectă diversitatea lumii, uneori chiar a lumii cuprinse într-o singură persoană a cărei identitate se schimbă, se modelează cu fiecare nouă etapă de viață. Douăsprezece femei văd lumea, se văd pe ele însele, aleargă prin povești care se intersectează uneori, se luminează reciproc, comunică, își desenează tăceri, spații goale și atingeri lipsă, așa cum și punctuația din frază lipsește. Viața însăși are arareori punctuație și mult prea puțină curtoazie sintactică, dacă stai să te gândești. Băltește, însă, lexical și te zăpăcește semantic. Mai mereu. E o carte experiență. Ca stil. Ca substanță. Ca probă de curaj. E minunat că există acum și în românește, într-o versiune pentru care Adina Ihora merită aplauze la scenă deschisă.

Una din cele mai surprinzătoare și frumoase întâlniri literare din primăvara aceasta

O altă carte pe care o așteptam și care, intelectual, s-a dovedit a fi un foc de artificii e volumul lui Robert Macfarlane, Lumea de sub noi, Polirom.

E o coborâre în Infern(uri) încărcată de o poezie densă ca un parfum greu, care lasă în urmă efluvii de scepticism cu privire la viitorul nostru, ca rasă. Călătoria, aventura, descoperirea, teama atavică de întuneric, tenebrele interioare, dimensiunea atotdistrugătoare a omului încap în paginile acestea care vorbesc despre toate lucrurile pe care le îngropăm: amintiri, secrete, dorințe. Suntem, noi înșine, lumi etajate, uneori complet necunoscute, dat fiind că omul vânează lumina și e prea puțin dispus să exploreze subteranul. Iată însă că subteranul, pivnița, tainița umbresc nu o dată soarele și întunecă speranța. Cartea lui Macfarlane e o istorie intelectuală a dedesubturilor, și greu, și delicios de digerat.

But my five wits nor my five senses can
Dissuade one foolish heart from serving thee,

… unde thee rămâne această foarte proaspătă apariție Woolf, cu Doamna Dalloway și Camera lui Iacob reunite în același volum. Ediția, în sine, e superbă, iar Woolf rămâne autoarea care a construit camere de libertate în imaginațiile atâtor autoare încât ea, cea atât de greu încadrabilă, e, cumva, canonizată de pionieratul ei. Aștept zilele libere ca să o parcurg pe îndelete și, deloc în ultimul rând, sper că acest volum va naște conversație, dezbatere și, de ce nu?, revizitări necesare.

Foto: Marius Constantinescu. Doamna Dalloway. Camera lui Iacob de Virginia Woolf, Corint Clasici ai Literaturii

O altă carte pe care Maria și cu mine o așteptăm de multă vreme vine de la J.K. Rowling. Da, e Ickabog. Și acum, că știm deja de apropiata deschidere la New York, pe 3 iunie, a unui fabulos magazin Harry Potter pe trei niveluri, parcă visăm și mai tare la lumea aceasta pe care Maria, căreia Iepurașul încă nu i-a adus cartea, dar… m-am întâlnit cu el la Cărturești și așa plănuia, sper să o exploreze, cândva, și la propriu. Ce să zic… Protego Maxima. Fianto Duri. Repello Inimicum. Să ne fie spre apărare tuturor. (O să las aici o bucățică de poveste, citită de J.K. herself. Știu. Magic 🙂

Foto: Marius Constantinescu. J.K. Rowling, Ickabog, Arthur

Pe lista mea de #wishful, adică în așteptare pe noptieră, stau și următoarele trei minuni, pe care visez să le citesc pe îndelete și despre care aș vrea să scriu curând mai pe larg. Prima ar fi această superbă apariție din colecția Orion, Nemira, coordonată de Laura Câlțea. Mie toate Istoriile Evului Mediu îmi fac cu ochiul (bestiarii, anluminuri, boare de miros de scriptorium, ooooo, da), dar cu aceasta, a lui Minois, a fost dragoste la prima vedere și ticăi pe lângă ea exact ca un copil în fața vitrinei cu ciocolată. O recomand, deja, așa, pe necititelea, oricărui spirit gourmet cu apucături medieviste. Splendoare, ticăloșie și un whippet pe copertă. Ce să-ți dorești mai mult?

A doua e cartea lui David Barclay Moore. În care un băiețel își construiește o lume nouă din piese de Lego disparate. E o carte despre bullying și despre cât de greu ne e să digerăm diferența. Despre centru și margine. Și tensiunea dintre ele. Și tot ce se naște din tensiunea asta. Pulsatilă. Violentă. E una din cele mai curajoase apariții în colecția Corint Junior și sper să vorbim mult timp despre panașul ei. E foarte multă nevoie de stele și de iubirea care le mișcă, în prezentul nostru țeapăn. Abia aștept să citesc cartea asta.

În sfârșit, În amintirea memoriei, de Maria Stepanova, Humanitas Fiction, e, la ora actuală, una din cărțile despre care toată lumea vorbește și cred că pe bună dreptate. Până ajung la proza aceasta cu tușe autobiografice, am citit-o pe Stepanova ca poetă – e profund intertextuală, cu abilități ludice remarcabile și un gust special pentru jonglerii culturale rafinate. O să las o mostră aici, pentru toți amatorii de artisticării.

Cam atât pentru azi, Master Shakespeare. E un an tare amestecat, cu un soi de ciumă și el, puzderie de îngeri și demoni pe fiecare umăr. Multe de citit, măcar.

Only my plague thus far I count my gain,
That she that makes me sin awards me pain.
William Shakespeare, Sonnet 141

E DE LA EVARISTO

Note, idei și un fragment în avanpremieră

Da, Evaristo. Recomandată de Shafak, apreciată de Obama. Câștigătoarea Booker-ului pe 2019, împărțit cu Atwood. Fată, femeie, alta urmează să apară în limba română la Editura Corint și, da, am tras cu ochiul în interior și mă bucur să împărțim azi o felie de proză contemporană din cele care nu rămân niciodată fără ecou.

Evaristo predă Creative Writing la Brunel University London, amestecă în scrierile ei versuri, teritorii ale romanului sau ale prozei scurte, spații și epoci, idei și transgresări întodeauna spectaculoase atât ca substanță, cât și ca melanj formal. Scrie pentru Guardian, Times Literary Supplement, Times, Vogue, Harper’s Bazaar și Conde Nast Traveller. E contestată, adulată, blamată, citată, deconstruită și din ce în ce mai greu de ignorat. Când a murit Toni Morrison, Evaristo a făcut parte dintre cei care au omagiat-o, alături de Ben Okri, Aminatta Forna, Chimamanda Ngozi Adichie sau Salman Rushdie. A ținut să remarce, însă, că realitatea femeilor afro-americane, în jurul cărora se construiește proza lui Morrison, nu e aceeași cu cea a femeilor care trăiesc în interiorul stereotipului rasial în Marea Britanie.

Aceasta din urmă e lumea din Fată, femeie, alta, cartea pentru care Evaristo a luat Booker și din care las aici un fragment în avanpremieră, de trecut cu încredere la capitolul gourmet reading.

Bernardine Evaristo
Credit foto: Jennie Scott

Yazz

se născuse cu nouăsprezece ani în urmă în bazinul de naștere din sufrageria luminată

cu lumânări a Ammei

înconjurată de miros de tămâie, în sunetul valurilor mării, cu o doică și o moașă, Shirley și Roland – minunatul ei prieten care acceptase să fie tatăl copilului atunci când moartea părinților îi declanșase Ammei o stare contemplativă mistuitoare şi fără precedent

din fericire pentru ea, Roland, de cinci ani partenerul lui Kenny, se gândea și el să devină părinte

o lua pe Yazz la el o dată la două weekenduri, după cum conveniseră, lucru pe care Amma îl regretase când observase că îi era dor de bebeluş în loc să se simtă extraordinar de liberă de vineri după-amiaza până duminică seara

Yazz era miracolul pe care nu crezuse niciodată că și-l va dori, iar a avea un copil o împlinea cu adevărat, lucru pe care îl mărturisea rareori pentru că părea cumva mai anti-feminist

Yazz avea să fie experimentul ei contracultural

o alăpta oriunde se întâmpla să se afle și nu-i păsa cine se simţea ofensat de nevoia unei mame de a-și hrăni copilul

o lua peste tot, legată la spatele ei sau în față, într-un marsupiu, o aşeza într-un colț al sălilor de repetiție sau pe masă, la reuniuni

o lua cu ea în turneu, în trenuri și avioane, într-un landou care semăna mai mult cu o geantă tip „carry all”, o dată aproape trimiţând-o prin scanerul de securitate al aeroportului, implorând apoi personalul să nu o aresteze din această cauză

înfiinţase șapte posturi de naşe și două de nași

pentru a se asigura că va avea o rezervă de babysitteri atunci când copilul nu va mai fi atât de docil și de portabil

lui Yazz i se permitea să poarte tot ce îi plăcea, atât timp cât nu se punea în pericol pe ea însăşi sau propria sănătate

voia ca ea să-şi exprime propria personalitate înainte ca „ei” să încerce să strivească spiritul liber al copilului prin înregimentarea opresivă în sistemul de educație

are o fotografie cu fiica ei mergând pe stradă cu o platoşă din plastic a armatei romane peste un tutu portocaliu, aripi albe de zână, o pereche de pantaloni scurți galbeni peste colanţii cu dungi roșii și albe, o încălțăminte diferită pe fiecare picior (o sanda și o cizmă de cauciuc), buzele, obrajii și fruntea mâzgălite cu ruj (o fază prin care trecea în perioada aceea) și părul legat în diverse mănunchiuri, cu păpuși miniaturale atârnând la capete

Amma ignorase privirile compătimitoare sau critice ale trecătorilor şi ale mamelor cu minte obtuză de la locul de joacă sau de la grădiniţă

Yazz nu fusese niciodată redusă la tăcere pentru că spunea ce gândea, deși i se interzisese să înjure pentru că trebuia să-și dezvolte vocabularul

(Yazz, spune că Marissa ţi se pare dezagreabilă sau antipatică în loc să o
descrii ca pe un fund puturos cu o faţă de rahat)

și cu toate că nu obținea întotdeauna ce voia, dacă aducea argumente suficient de solide, atunci avea o șansă

Amma și-a dorit ca fiica ei să fie liberă, feministă și puternică

mai târziu, a dus-o la cursuri de dezvoltare personală pentru copii ca să capete încrederea și elocvenţa necesare pentru a reuși în orice împrejurare

mare greșeală

Mami, îi spusese Yazz la paisprezece ani, când trăgea sforile să meargă la Festivalul de muzică de la Reading cu prietenii ei, ar fi în detrimentul dezvoltării mele juvenile dacă mi-ai restricționa activitățile în această etapă esenţială a călătoriei mele în direcţia devenirii unei minţi independente și a adultului pe deplin dezvoltat care te aștepți să fiu, adică tu chiar vrei să mă revolt împotriva regulilor tale demodate fugind departe de siguranța casei, ca să trăiesc pe străzi și să trebuiască să recurg la prostituție pentru a supraviețui, după care să urmeze dependența de droguri, infracţiuni, anorexie și relații abuzive cu exploatatori ticăloși de două ori mai vârstnici decât mine, înainte de moartea mea prematură într-o casă de drogaţi?

Amma s-a frământat tot weekendul în care fetița ei a fost plecată

bărbații adulți puseseră ochii pe fiica ei încă înainte de pubertate

sunt mult mai mulți pedofili pe afară decât își dau oamenii seama

un an mai târziu, Yazz o numea o feminazi când era pe cale să plece la o petrecere, iar Amma îndrăznea să-i sugereze să-și coboare fusta, să-şi scurteze tocurile și să-şi mai ridice decolteul bluzei, astfel încât să-i fie acoperită măcar 30% din masa corporală, spre deosebire de cei 20% din prezent după o apreciere decentă

ca să nu mai vorbim despre IUBITUL, zărit în trecere atunci când o aducea acasă cu mașina

în momentul în care Yazz intra pe ușă, Amma aștepta pe hol să-i pună genul de întrebări inofensive pe care le-ar pune orice părinte

cine este el și cu ce se ocupă? sperând ca Yazz să-i spună că băiatul era la colegiu, adică, pe atunci, un elev relativ inofensiv

Yazz i-a răspuns cu o insolență seacă: Mami, este un psihopat de treizeci de ani care răpește femeile vulnerabile și le încuie într-o pivniță săptămâni în şir, timp în care îşi face mendrele cu ele, înainte de a le ciopârţi în bucăți și a le vârî în congelator pentru tocanele din sezonul rece

înainte de a urca dansând la etaj în camera ei, lăsând în urmă un iz de „iarbă”

iar copilul pe care îl crescuse pentru a fi o feministă, nu se mai denumea în felul acesta pe sine în ultima vreme

feminismul este ca şi când ai urma turma, îi spusese Yazz, ca să fiu sinceră, chiar şi să fii femeie este demodat zilele astea, la uni a fost invitată o activistă non-binară, Morgan Malenga este numele ei, care mi-a deschis ochii, cred că vom fi cu toții non-binari în viitor, nici bărbat, nici femeie, care sunt oricum interpretări sexuate, ceea ce înseamnă că politica ta feministă, Mami, va deveni redundantă și, apropo de asta, eu sunt umanitaristă, care se situează pe un plan mult superior feminismului

ai măcar idee ce înseamnă asta?

acum, când este plecată la universitate, Ammei îi este dor de fiica ei

nu şi de șarpele duşmănos care i se strecoară pe limbă pentru a-și răni mama, pentru că în lumea lui Yazz numai tinerii au sentimente

dar îi lipsește acea Yazz care mişună prin casă

care intră grăbită, de parcă un uragan tocmai ar fi aruncat-o în cameră – unde mi-e geanta/telefonul/abonamentul de autobuz/cărțile/biletul/capul?

zgomotul de fond familiar când este acasă, clicul ușii de la baie când este ea înăuntru, chiar dacă nu sunt decât ele două în casă, un obicei care a debutat la pubertate şi pe care Amma îl găsește jignitor

cele fix zece scrâșnete ale râşniţei de piper peste supa de roşii sau de ciuperci (la conservă!), pe care le preferă supelor minunate pregătite de Amma acasă

murmurul muzicii și al sporovăielii de la radio care se aud din dormitorul ei dimineața

silueta fiicei ei ghemuită pe canapea sub o pilotă în camera de zi sâmbăta, uitându-se la TV până când este gata să iasă în oraş la miezul nopții

Amma nu poate decât să-şi amintească faptul că și ea obişnuia să iasă târziu și să se întoarcă acasă cu primul autobuz de dimineață

casa respiră diferit atunci când Yazz nu este acolo

așteptând ca ea să se întoarcă și să facă un pic de zgomot și de dezordine

speră că după universitate se va întoarce acasă

în prezent cei mai mulţi dintre ei se întorc, nu-i așa?

nu-și pot permite să procedeze altfel

Yazz poate rămâne acasă pentru totdeauna

serios vorbind.

Notă: Acest fragment reprezintă o avanpremieră a volumului Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, aflat în pregătire la Editura Corint.