Un serial cu oameni ocupați
Anca Dumitrescu 
Elena Marcu
Nu le-am putut despărți 🙂 Și nici să bag pe cineva între ele n-am putut. Sunt un hibrid bibliofil delicat și delicios, un balaur ficțional simpatic, cu două capete editoriale. Ocupate? De câte ori întreb oamenii dacă mai au timp pentru ei și, una peste alta, cum fac să și-l reclame, să țină de el cu dinții, cum îl percep, cum îl definesc, cum îl gestionează, cum îl negociază am, așa, o mică strângere de inimă. Pentru că e greu. Pentru că planeta job-familie-risc pandemic-facturi de plătit- profesie versus vocație-burnout-carte de muncă- no carte de muncă-fragilitate emoțională- dar cum rămâne cu mine?- breakdown- breakout- viața pe fast forward e complicată. Pentru că ieri nu seamănă cu azi. Și clar nu mai seamănă cu mâine. Pentru că trăim de multe ori epuizați, de pe o zi pe alta. Pentru că uneori doare. Și alteori adormim fericiți că am scos-o, și de data aceasta, la capăt. Și pentru că, în toată schizoidia asta, e greu să te pui în cuvinte. Anca și Elena = episodul nouă din #unserialcuoameniocupați. Ca în cloud number nine. Cheers!
Relația mea cu timpul a fost întotdeauna complicată și simplă în același timp. Complicată – în primul rând pentru că îmi sunt oarecum antipatice două din cele trei dimensiuni: trecutul și viitorul. Am fost mereu incapabilă să răspund la întrebări de genul: “Unde te vezi peste cinci ani?”, pentru care e nevoie de un exercițiu de imaginație pe care îl consider absolut inutil. Asta nu înseamnă că nu-mi fac planuri sau că refuz organizarea, doar că le iau mai din aproape în aproape, fără dramă, fără exerciții de respirație largă, convinsă fiind că, dacă fac cât pot de bine, dacă fac tot ce-mi stă în putință într-un anumit moment, atunci nu voi privi niciodată în urmă cu regret. De fapt, privitul în urmă e un exercițiu pe care îl evit cât pot de mult, la care apelez doar ca să fac lucrurile mai bine a doua oară. Poate că din acest motiv cea mai bună relație o am cu prezentul. Și este o relație fericită și de lungă durată :).
Sunt extrem de puține lucruri pe care le fac în fiecare zi care mă fac să-mi doresc să treacă timpul mai repede, să scap de una sau alta. Am învățat să-mi organizez existența în micro, un micro plin de acțiuni care-mi fac plăcere sau, în cel mai rău caz, nu mă încarcă negativ. Să muncesc înseamnă să lucrez la cărțile Black Button și asta nu mi se pare niciodată muncă în sensul de efort chinuitor, chiar și atunci când e greu, e bine, e bine pentru felul în care acea activitate mă face să mă simt.
Reușesc să găsesc a silver lining chiar și în cele mai prozaice activități legate de munca într-o editură: când fac facturi și avize, mă bucur că-mi pot goli creierul, activitățile repetitive îmi dau ocazia să mă gândesc la ce prăjitură să fac mâine :), când cărăm cărți, îmi spun: Ce bine că fac și eu mișcare! 🙂 Și tot așa…
Anca Dumitrescu
Poate că sună egoist, dar tot timpul pe care îl am este timp pentru mine, și cel pe care îl dedic editurii, și cel petrecut cu prietenii, cu părinții sau cu fiica mea.
Mi-aduc aminte că pe la 17 ani, când eram nehotărâtă dacă să dau la o facultate sau la alta, tata m-a întrebat: “Păi ce-ți place, măi, tată, să faci toată ziua?” “Să citesc”, am zis. “Păi atunci încearcă să faci tot posibilul să-ți alegi o meserie în care asta să faci”, mi-a răspuns. Și asta fac, în principal, cam tot timpul. Și îmi place în continuare la fel de mult ca la 17 ani.
Anca Dumitrescu
În primul an de facultate, am citit Momo, de Michael Ende, această poveste pentru copii mici și mari, și mi-a rămas cumva în minte că timpul trece pentru noi. Așa că, de atunci, nu l-am mai contestat niciodată. Nu m-am mai împotrivit acestui timp prietenos în care am început să cred.
Sunt o persoană ușor de mulțumit, îmi place să mă văd cu oameni, să beau cafea, să mănânc cartofi prăjiți, să merg pe jos, să ascult muzica, să citesc în tren. Îmi place să găsesc timp pentru toate astea în aglomerație, în haos, în muncă, în alergătură.
Elena Marcu
Și sunt extrem de recunoscătoare că viața îmi oferă privilegiul de o face.
Cred că dacă m-ai fi întrebat cu niște ani în urmă cum găsesc timp pentru mine, răspunsul ar fi fost cu totul diferit. Jobul, cumva, simplifica definiția unui timp doar al meu. Separa riguros aspectele majore ale vieții mele în: pentru mine și pentru muncă. Iar timpul pentru mine era crucial și complet necontaminat. De când am fondat Black Button Books, însă, lucrurile s-au complicat puțin și definiția acestui timp intim, subiectiv, cu atât mai mult. Acum, și timpul în redacție e, într-un fel, tot un timp pentru mine. Mereu mi-a plăcut să-mi împart mare parte din timp cu ceilalți. Nu sunt posesivă cu timpul meu. Doar că până acum îl împărțeam numai cu cei apropiați. Iar la Black Button îl împart și cu cei apropiați cărților ce mie îmi consumă timp, dar îmi dau atâtea înapoi.
Am învățat să găsesc timp pentru mine în toate. Iau atât cât îmi trebuie și mă întorc la treaba mea, la cărți și la oamenii care, la rândul lor, sunt generoși cu timpul propriu și lasă puțin loc pentru lucrurile pe care se duce timpul meu. Și-n felul ăsta, simt că, într-adevăr, așa cum m-a învățat Momo, timpul trece pentru mine.
Elena Marcu
Dacă ar fi să-i reproșez un lucru timpului ar fi că insistă să gonească și cât dorm. Dar cum pare să insiste c-o face pentru mine, cine sunt eu să mustru timpul?
ioanabaldea.com 