Un serial cu oameni ocupați

Prea ocupați. Așa îmi spun de fiecare dată. Că suntem prea ocupați, alergați, împărțiți, revendicați de PDF-uri nedeschise și de vasele din chiuvetă, de zimții zilei de mâine, de zbuciumul de ieri, de un azi pe care ai vrea să-l pui un pic pe pauză, cât să-ți tragi sufletul. Și pe urmă vine câte un text, așa cum e textul Simonei Preda, și salvează ziua. Te salvează de grijile tale. De demonii comuni nu uneia, ci mai multor generații. Și te bucuri, în sinea ta. Că există salvare. Că îți e la îndemână. Că ai prieteni ca Simona. Că ai întrebat.

Simona Preda, scriitoare și jurnalistă. Foto: Paul Buciuta

Draga mea Ioana,

Din momentul în care mi-ai propus să îți trimit și eu un text despre cum îmi fac timp pentru mine, am râs și te-am întrebat dacă e o glumă sau nu e cumva vreo eroare în termeni. Simplul fapt că apuc să îți răspund abia după trei săptămâni de atunci, spune multe despre situație. Nu, nu mă plâng, e un fapt, iar, la drept vorbind, nici nu ar avea vreun sens să transform toată această scrisoare confesiune într-o lamentație sau în vreun argument din care să pot da lecții și altora. Revenind la tema ta, nu, n-am timp, un timp al meu, unul în care să închid ușa, să fiu într-o solitudine să creez, să reflectez, să rup, măcar pentru o perioadă, legăturile cu restul lumii. Și nu pentru că nu aș putea concret să fac asta, ci pentru că nu am cum. Da, nu-i contest pe cei care consideră că edificarea spiritului e o caracteristică a singurătății, că mindfulness-ul și toate tehnicile de bien-être țin de solitudine, dar nu am putut niciodată să identific un eu al meu între ziduri, în absența iubirii. Iar iubirea, vine adesea și cu un arsenal de interacțiuni la pachet, fie că ele sunt gesturi, voci, țopăială, râsete, țipete, indignări sau mângâieri. Poate și pentru că, cel puțin eu așa am crezut dintotdeauna, atât succesul cât și eșecul sunt, de fapt, un proiect de echipă. Nu poți construi un întreg dacă în spate nu e iubirea. Și nu te poți izola de ea, pentru că, odată fiind în această iubire, nu te mai poți gândi în afara ei.

Acum, când scriu, motanul și-a întins lăbuțele pe tastatură. Ca să tastez „p” îl împing ușor de degete și se uită adormit cu ochii verzi la mine. Suntem împreună, nu-s de capul meu. Fără el, orice aș scrie în acest moment ar fi altfel. Din când în când îmi ridic privirea și îi admir firele de păr din urechiușe. Mor de dragul lui! Zâmbesc și scriu mai departe. Copilul meu mic a venit să doarmă pe canapeaua de lână mine. E dimineață acum. O dimineață de duminică. Colțul pijamalei e ridicat și i se vede burtica fină care se mișcă ușor în timpul respirației. Visează. Zilele trecute, burtica asta era fierbinte din cauza unei febre. Și tu știi cum e când îți lipești obrazul de o burtică fierbinte și nu mai e nici noapte și nici zi și te rogi să îți vezi odată dată copilul alergând vesel. O mângâi cu privirea. Mamele știu cel mai bine să mângâie cu privirea. Dacă îl ating, îl trezesc. Nu că n-aș mai fi făcut asta până acum. Recunoaște și tu – de câte ori ți-ai trezit copilul pentru că l-ai pupat în somn?! Iubitul meu caută o carte în bibliotecă. A intrat ușor în cameră și, discret, o caută din priviri prin rafturi. Nu vrea să mă deranjeze. Știu exact ce carte caută. Mă întorc și îi arăt unde este. Iese. Nu înainte să mă pupe pe frunte și să zâmbească și el motanului pe jumătate adormit și copilului care visează. Între timp, motanul s-a întins și pe tasta „backspace”. Sper să nu greșesc multe cuvinte.

În altă cameră, copilul meu mai mare are ca temă la pictură o compoziție subacvatică. La un moment dat, voi simți că vrea să mă duc să văd ce a desenat. Când e iubire, simți. Continui să scriu și știu că e o chestiune de timp până când mă voi ridica de pe scaun și voi merge acolo. Despre asta, de fapt, voiam să scriu. Despre timpul care nu e al tău atunci când iubești.

Simona Preda

Sau nu mai e doar al tău. Pentru că nu te mai poți concepe în afara iubirii.

Iubirea e dăruire, iar acest dar îți arată cât de multe poți face. Și, uneori, te uimește. Uneori, te paralizează de teamă. De teama de a nu face totul cât mai bine. Cât mai mult. Și atunci îți dau lacrimile. Și spui că nu ai timp.

Simona Preda

Dar timpul nu există decât la modul abstract, îngrămădit în orologii de fier, menite să ne organizeze viața. Cea socială, firește. Timpul interior are altă curgere, iar lentoarea lui e dată de iubire.  

Motanul Simonei, care nu a greșit nicio literă 🙂
Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: