Simona Preda

Un serial cu oameni ocupați

Prea ocupați. Așa îmi spun de fiecare dată. Că suntem prea ocupați, alergați, împărțiți, revendicați de PDF-uri nedeschise și de vasele din chiuvetă, de zimții zilei de mâine, de zbuciumul de ieri, de un azi pe care ai vrea să-l pui un pic pe pauză, cât să-ți tragi sufletul. Și pe urmă vine câte un text, așa cum e textul Simonei Preda, și salvează ziua. Te salvează de grijile tale. De demonii comuni nu uneia, ci mai multor generații. Și te bucuri, în sinea ta. Că există salvare. Că îți e la îndemână. Că ai prieteni ca Simona. Că ai întrebat.

Simona Preda, scriitoare și jurnalistă. Foto: Paul Buciuta

Draga mea Ioana,

Din momentul în care mi-ai propus să îți trimit și eu un text despre cum îmi fac timp pentru mine, am râs și te-am întrebat dacă e o glumă sau nu e cumva vreo eroare în termeni. Simplul fapt că apuc să îți răspund abia după trei săptămâni de atunci, spune multe despre situație. Nu, nu mă plâng, e un fapt, iar, la drept vorbind, nici nu ar avea vreun sens să transform toată această scrisoare confesiune într-o lamentație sau în vreun argument din care să pot da lecții și altora. Revenind la tema ta, nu, n-am timp, un timp al meu, unul în care să închid ușa, să fiu într-o solitudine să creez, să reflectez, să rup, măcar pentru o perioadă, legăturile cu restul lumii. Și nu pentru că nu aș putea concret să fac asta, ci pentru că nu am cum. Da, nu-i contest pe cei care consideră că edificarea spiritului e o caracteristică a singurătății, că mindfulness-ul și toate tehnicile de bien-être țin de solitudine, dar nu am putut niciodată să identific un eu al meu între ziduri, în absența iubirii. Iar iubirea, vine adesea și cu un arsenal de interacțiuni la pachet, fie că ele sunt gesturi, voci, țopăială, râsete, țipete, indignări sau mângâieri. Poate și pentru că, cel puțin eu așa am crezut dintotdeauna, atât succesul cât și eșecul sunt, de fapt, un proiect de echipă. Nu poți construi un întreg dacă în spate nu e iubirea. Și nu te poți izola de ea, pentru că, odată fiind în această iubire, nu te mai poți gândi în afara ei.

Acum, când scriu, motanul și-a întins lăbuțele pe tastatură. Ca să tastez „p” îl împing ușor de degete și se uită adormit cu ochii verzi la mine. Suntem împreună, nu-s de capul meu. Fără el, orice aș scrie în acest moment ar fi altfel. Din când în când îmi ridic privirea și îi admir firele de păr din urechiușe. Mor de dragul lui! Zâmbesc și scriu mai departe. Copilul meu mic a venit să doarmă pe canapeaua de lână mine. E dimineață acum. O dimineață de duminică. Colțul pijamalei e ridicat și i se vede burtica fină care se mișcă ușor în timpul respirației. Visează. Zilele trecute, burtica asta era fierbinte din cauza unei febre. Și tu știi cum e când îți lipești obrazul de o burtică fierbinte și nu mai e nici noapte și nici zi și te rogi să îți vezi odată dată copilul alergând vesel. O mângâi cu privirea. Mamele știu cel mai bine să mângâie cu privirea. Dacă îl ating, îl trezesc. Nu că n-aș mai fi făcut asta până acum. Recunoaște și tu – de câte ori ți-ai trezit copilul pentru că l-ai pupat în somn?! Iubitul meu caută o carte în bibliotecă. A intrat ușor în cameră și, discret, o caută din priviri prin rafturi. Nu vrea să mă deranjeze. Știu exact ce carte caută. Mă întorc și îi arăt unde este. Iese. Nu înainte să mă pupe pe frunte și să zâmbească și el motanului pe jumătate adormit și copilului care visează. Între timp, motanul s-a întins și pe tasta „backspace”. Sper să nu greșesc multe cuvinte.

În altă cameră, copilul meu mai mare are ca temă la pictură o compoziție subacvatică. La un moment dat, voi simți că vrea să mă duc să văd ce a desenat. Când e iubire, simți. Continui să scriu și știu că e o chestiune de timp până când mă voi ridica de pe scaun și voi merge acolo. Despre asta, de fapt, voiam să scriu. Despre timpul care nu e al tău atunci când iubești.
Simona Preda

Sau nu mai e doar al tău. Pentru că nu te mai poți concepe în afara iubirii.

Iubirea e dăruire, iar acest dar îți arată cât de multe poți face. Și, uneori, te uimește. Uneori, te paralizează de teamă. De teama de a nu face totul cât mai bine. Cât mai mult. Și atunci îți dau lacrimile. Și spui că nu ai timp.
Simona Preda

Dar timpul nu există decât la modul abstract, îngrămădit în orologii de fier, menite să ne organizeze viața. Cea socială, firește. Timpul interior are altă curgere, iar lentoarea lui e dată de iubire.

Motanul Simonei, care nu a greșit nicio literă 🙂

Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.

So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)

O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.

Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania, Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂

Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).