Un serial cu oameni ocupați

Laura Câlțea Vinț, editoare &blogger

Timp pentru mine înseamnă, invariabil, timp pentru citit. Orice altceva intră la timpul pentru lume, timpul pentru viața reală. Asta nu înseamnă că nu e un timp plăcut, ci că nu e un timp doar pentru mine.

Cum fac să am timp pentru mine? E o întrebare al cărei răspuns s-a schimbat radical acum doi ani jumătate când am devenit mamă. Dacă înainte mai puteam să jonglez cu munca, să sar peste tot felul de activități casnice, să las totul baltă și doar să stau cu o carte în mână, acum nu mai e posibil. Așa că am învățat să profit literalmente de orice moment liber. Și, pentru asta, mi-am dezvoltat în timp trei metode.

În primul rând, am descoperit că tehnologia lumii moderne îți poate schimba viața. Aspirator fără fir cu care faci curat în 10 minute în toată casa? Bifat. Mașină de uscat rufe, ca să nu mai petreci un sfert de oră să le întinzi pe sârmă? Bifat. Aspirator de geamuri pentru când trebuie, dar chiar trebuie neapărat să le speli, altfel nu mai vezi afară? Bifat. Mixer care amestecă singur? Mașină electrică care gătește singură? Mop cu aburi? Mașină de spălat vase? Bifat, bifat, bifat, bifat. Le-am luat pe toate (pe rând) și le-am pus la treabă în locul meu. Nu știu dacă s-a descoperit deja și n-am aflat eu, dar aștept cu nerăbdare și mașina care calcă singură rufele.

În al doilea rând, am devenit foarte organizată. Am o grămadă de agende în care organizez toate activitățile pe care trebuie să le realizez: de la treburi casnice precum gătitul, curățenia sau ieșitul în parc (lucruri pe care nu le fac singură, de-a lungul timpului ne-am organizat astfel încât și eu și soțul meu să avem parte de timp pentru noi, separat de timpul pentru familie), la sarcini de muncă sau cele care țin de activitatea de blogger, pe care mi-am asumat-o ca un fel de al doilea job. Dacă dădeam impresia că sunt o persoană ultra-modernă în virtutea paragrafului de mai sus, aici mă dovedesc a fi ușor retroactivă, întrucât prefer agendele tipărite și scrisul de mână în detrimentul unei aplicații care, probabil, ar fi mult mai utilă. Însă cine spune că trebuie să fim într-un singur fel?

Și, în al treilea rând, ca să fiu sigură că nu pierd nici un moment liber în care aș putea să citesc, am mereu la îndemână o carte. Obligatoriu, în geantă, când plec de acasă (deși acum mai rar), dar și în fiecare colț din casă. Biblioteci sunt în toate camerele (mai puțin în băi și balcoane, deși există și acolo puse strategic măcar câte o carte) și deja mă uit cu jind la orice perete liber gândindu-mă dacă ar mai intra niște rafturi acolo.

Pot citi stând în picioare lângă o bibliotecă, pot citi mergând, pot citi în timp ce aștept să se coacă ceva sau în timp ce la televizor sunt desene animate cu sonorul tare. În caz de extremă urgență, am și cărți pe telefon. Îmi aduc aminte cu plăcerea trișorului de niște proze scurte de Bukowski citite pe furiș la o nuntă (nu-i vorbă, ar fi încăput și o carte în geantă, am o Bookletta perfectă pentru asta, dar, când atragi prea mult atenția asupra ta, ești distras de la citit; nu merită).  

Laura Câlțea Vinț

Îmi amintesc de timpul lung și răbdător al lecturilor de adolescență și primă tinerețe. Un timp care nu se grăbea nicăieri și care își era suficient sieși și doar actului lecturii. Multe s-au schimbat de atunci, nu am mai reușit să găsesc acel timp, acel ritm și nici nu știu dacă mi-ar mai plăcea la fel. E mai grăbit timpul acum, mai socotit, iar timpul pentru mine e mereu furat. De la cititul în timpul călătoriilor (de orice durată), la citit în timp ce împingeam căruciorul în care dormea copilul sau mă plimbam cu el în marsupiu (am un record de vreo 3 ore de somn așa, aproape că rămăsesem fără pagini de citit), la cititul la toaletă (să nu-mi spuneți că nu practicați), la cititul fugitiv când trec dintr-o cameră în alta și văd o carte care-mi atrage atenția. Uneori, să pot citi un rând, un paragraf, e tot ce e nevoie ca să mă simt din nou eu însămi, să mă eliberez de presiunea lumii. Nu pot trece nepăsătoare pe lângă o carte care mi-a atras atenția, așa că o scot din bibliotecă, o deschid la întâmplare, citesc câteva rânduri și apoi o duc într-unul dintre locurile de citit din casă.  

Mai mici sau mai mari, mi-am făcut locuri de citit în toată casa. Grămezi cu cărți care-și schimbă constant locul, în funcție de cum avansez (sau nu) în lectură. Din cauza asta, cărțile mele sunt mereu în mișcare.

Îmi simt biblioteca un organism viu care locuiește cu noi în casă (sau, mai degrabă, ne lasă și pe noi să locuim în casa ei) și care acaparează neîncetat spațiile libere și încontinuu se metamorfozează. Cu toate astea, memoria mea de cititor e, în continuare, infailibilă. Știu exact locul fiecărei cărți, e o geografie personală care-mi definește o lume în care mă simt, cu adevărat, acasă. Și care îmi conține ceea ce numesc timpul pentru mine.

Laura Câlțea Vinț
Andreea Mureșan, designer de interioare și grădini

De când mă știu, am o relație love-hate cu timpul. Am perioade din an, câte o săptămână ici și colo, în care amân, în care renunț, în care stau încremenită în mine, incapabilă să rezolv, să creez, să vorbesc măcar la telefon. Și perioade în care muncesc dement, de când deschid ochii dimineața până spre zece seara, și tot nu reușesc să țin pasul cu toate care ar fi de făcut. Despre primele, nu știu ce să spun decât că sunt modul în care creierul meu se apără singur, probabil, de o comoție. Despre celelalte, cele în care 12-14 ore îmi sunt insuficiente, nici atât. Deși bănuiesc că nu știu să pun limite pentru că mă tem. Mă tem să refuz proiecte, sarcini, oameni.

Andreea Mureșan

Teama e uneori financiară (mă bântuie încă amintirea unor ani destul de grei), alteori emoțională (ce vor crede oamenii despre mine dacă nu fac, dacă nu duc, dacă nu livrez la timp, complet, corect?). Iar alteori nu e nici măcar teamă, ci orgoliu – mă simt bine să fac. Se adaugă un soi de etică puritană în care am fost crescută de bunici, atât de cei paterni, cu care am locuit cea mai mare parte din anii formatori, cât și de bunica maternă, la care îmi petreceam toate verile și toate sărbătorile. Pentru ei toți, corectitudinea, disciplina, munca erau mai presus de orice altceva, iar obligațiile asumate veneau mereu înaintea confortului personal. Oamenii nu erau admirați pentru nimic cum erau admirați pentru că munceau cu simț de răspundere și făceau bine ceea ce aveau de făcut, indiferent dacă era vorba despre un strungar sau despre un chirurg, aveau casa sau grădina impecabile, creșteau copii politicoși și buni la învățătură, nu bârfeau și nu pierdeau timpul.

Eu, pe de altă parte, sunt fundamental leneșă. Îmi place să dorm până târziu, să citesc sau să mă uit la filme, să mă învârt prin casă fără sens, să mă plimb târându-mi picioarele și căscând gura la case vechi, să zac la umbră într-un hamac și să urmăresc norii cum trec. Să nu știu dacă e luni sau duminică, dacă e iunie sau septembrie. Fac toate astea? Cu nesemnificative excepții, nu. De foarte mulți ani, nu. E motivul pentru care le recunosc adolescenților dreptul de a pierde timpul, de a întârzia, de a se răzgândi în privința programului stabilit, e un lux cu care se vor mai întâlni rar. Adolescența mea a fost o astfel de perioadă de grație, marcată de lipsa de vinovăție pentru timpul pierdut. Acum, când sunt ocupată, mă simt permanent vinovată că nu petrec timp suficient cu ai mei și că nu le acord suficientă atenție. Când reușesc să mă odihnesc, mă simt vinovată că nu am suficientă energie pentru ei. Am un studio de design interior și minimum șapte proiecte în paralel cam în orice lună din an. Am ținut, în sezonul care tocmai s-a încheiat, câte 6-9 ore de cursuri într-o zi, trei zile pe săptămână, lunea la București, vinerea la Sibiu și sâmbăta la Brașov. Am trei copii: Sara începe clasa a XII-a, Ilinca – clasa a II-a, Toader – anul obligatoriu de grădiniță, pe care îl refuză cu îndârjire. Partenerul meu de viață, din fericire pentru noi toți, e mamă, tată și factotum și reușim să facem, împreună sau pe rând, fiecare după cum are o fărâmă de timp, cele necesare prin casă. Gătitul e aproape exclusiv în sarcina lui, la fel și cumpărăturile. Eu, în schimb, am parte de ședințe cu părinții, teme și proiecte școlare. Iar din octombrie, că tot nu am timp de nimic, mă întorc la școală (mai precis la facultatea de științele educației, ca să urmez o mai veche pasiune).

Ce înseamnă azi timp liber pentru mine? Cam orice moment în care mi se descarcă telefonul. Cele 30-60 de minute de dinainte de a adormi, când citesc sau văd un episod din vreun serial pe Netflix. De câte ori stau puțin cu Sara de vorbă și îmi povestește diverse și mintea mi se golește treptat de forfotă și zgomot inutil. De câte ori desenez împreună cu Ilinca. De câte ori mă uit cu Toader la fotografii cu pui de animale – noi doi suntem insomniacii familiei, așa că asta facem târziu în noapte, uneori. Când sunt în mașină cu Raul, cu picioarele pe bord, indiferent încotro mergem. Duminica, în cele două-trei ore în care stau în hamac și aud chiotele copiilor și mă uit la Raul cum grădinărește și văd insecte și păsări și broaște și lumea a rămas undeva departe, împreună cu semnalul telefonului, cu internetul și cu urgențele de tot felul. 

Andreea Mureșan

Când mă spăl pe păr. (Nu glumesc, de la nașterea Sarei încoace, dușul îndelung și spălatul pe păr au ajuns să mi se pară răsfățul suprem.) Vacanțele. Și recunosc că visez de ceva vreme la un an sabatic. Apoi amân. Am zis că la 40, apoi că la 45. Acum am împins visul mai departe, spre 50. Mă sperie de fapt ideea că nu aș ști cum să stau…

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: