Laura Câlțea Vinț

Trei cărți de la…

Episodul 4: Laura Câlțea Vinț, Cătălin D. Constantin, Roxana Dumitrache

Ușor, ușor, pe mine una mă dau gata cărțile. Sunt în plin sindrom stendhalian, cu narațiuni pe post de tablouri. Așa zic o parte din zi. Când dau cu ochii de listele astea (seara târziu și dimineața devreme, mă mușcă apetitul, curiozitatea, colecționismul, bibliofilia, vorba poetului – pick your poison). Cărțile de azi vin și ele de la oameni care luminează bibliotecile prin care trec, așa că vă invit să ne hrănim cu alegerile lor care, cum era de așteptat, sunt, pur și simplu, delicatese. Noi ne revedem/citim pe seară, la #jurnaldegaudeamus, pe Instagram și pe Facebook.

Laura Câlțea Vinț, cititoare de cursă lungă, colecționară de agende și creatoare de comunități cu nasul în carte

Dragă cititorule și dragă cititoare, dacă ai drum pe la Târgul de Carte Gaudeamus 2022 (fie el un drum făcut cu pasul, fie la distanță de un click pe laptop sau telefon), și nu știi ce să alegi din bogăția de cărți care o să te uimească chiar de la intrare, eu te sfătuiesc să ai ca scop să pleci acasă cu (minim) trei cărți: o carte de „categorie grea”, o carte frumoasă și o carte de relaxare. Permite-mi să-ți fac și câteva recomandări în acest sens.

1. O carte de „categorie grea”: Când nu mai înțelegem lumea, de Benjamín Labatut

Asta e o carte pe care o s-o citești și o s-o recitești. Nu prea ai cum altfel. Pentru că bogăția ei nu se poate epuiza la o primă și singură lectură. E o carte despre profunzimile nebănuite ale minunii ăsteia de lumi în care trăim, dar și despre sentimentul de alienare, de groază și de necuprins care stă de pază la limitele înțelegerii. E o carte despre umanitate și despre darul și, în același timp, blestemul nostru ca specie, de a încerca să înțelegem tot ce ne înconjoară. E despre viața pe care o poți aprecia în simplitatea ei, fără a bănui măcar misterele ce o înconjoară, dar și despre tentația faustică de a te lăsa atras de promisiunea că, totuși, putem ajunge să le cunoaștem (și, astfel, să le stăpânim, nu-i așa, Faust?)

Și, mă rog, dacă tot ești la standul Editurii Trei, mai poți răsfoi și Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, sau (și mai bine!) Golem, de Gustav Meyrink, ediție de colecție cu litografiile lui Ștefan Câlția.

2. O carte frumoasă: Divina Comedie. Primul pas în pădurea întunecată, de Danielle Aristarco și Marco Somà

Ai putea crede că ești prea mare pentru cărți de copii, dar asta înseamnă doar că încă nu ai trecut pe la standul Editurii Signatura, unde sunt unele dintre cele mai frumoase cărți apărute în limba română. Dacă ai copilul cu tine, e suficient să le răsfoiți amândoi, veți ști ce să luați. Dacă ești dintre cei care cred că nu mai sunt de tine cărțile pentru copii, îți recomand să răsfoiești Divina Comedie. Primul pas în pădurea întunecată, de Danielle Aristarco și Marco Somà, nu o repovestire a celebrei cărți a lui Dante Alighieri, ci povestea cărții și a cititorului său. E o încântare.

Dacă preferi mai degrabă ceva mai serios, de nonficțiune, deschide Natura surprinzătoare, de Florence Guiraud (merge pusă în meniu lângă cartea lui Labatut).

3. O carte relaxantă: Gust. Autobiografia mea culinară, de Stanley Tucci Nu e chiar o carte nouă, a apărut la târgul din vară, dar eu abia am terminat-o de citit (după ce am lungit-o cât am putut ca să nu se termine prea repede) și e un deliciu de carte. Mâncare bună, umor, amintiri de la Hollywood (și nu numai), scriitură lejeră – toate condimentele unei lecturi de relaxare. Dacă ați citit-o deja și vreți ceva mai nou din categoria comfort reading, vă spun doar că a apărut un nou volum de Adam Kay, Nedoctoricit. Povestea unui medic fără pacienți. Cine știe, cunoaște. Cine nu, să înceapă cu O să vă cam usture (o să te usture un pic, dar o să te și doară… obrajii de râs).

Cătălin D. Constantin, autor, antropolog, fotograf, descoperitor de ferestre, piețe și documente vechi

1. Claudiu Sfirschi Lăudat, Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, Peter Pan ART, Entheos, București, 2022, 375 p.

Ar trebui să am rezerve deontologice în a recomanda acest titlu – sunt editorul cărții, alături de Cristina Rusiecki (Entheos). Dar nu mă pot abține, e o carte care… miroase atât de bine! Claudiu Sfirschi Lăudat a adunat în paginile ei fragmente de texte literare și filozofice despre mirosuri, miasme, parfumuri și duhori. Peste două sute de autori au fost citiți de Claudiu cu ochi atent și puși alături pentru a contura povestea mirosului în literatură și istoria omenirii. E prima antologie românească dedicată acestui subiect, iar cartea e în sine un obiect frumos. Traducător de elită, președinte al Fundației Culturale Grecești din România, Claudiu Sfirschi Lăudat face totul la cote de un profesionalism maximum. Pe coperta a patra a volumului, Marius Constantinescu scrie așa: Precum un parfum inteligent construit, cartea lui Claudiu merită să fie purtată. Are perfectă dreptate! Nu vă lăsați însă înșelați de titlu. E departe de a fi pentru nasul oricui!

2. Mircea Băduț Fals tratat de antropologie, Europress, București, 2022, 240 p.

Mircea Băduț este absolvent de al Facultății de Electrotehnică din Craiova și autorul a 11 cărți de informatică. Falsul tratat de antropologie nu sună deloc fals – e, din contră, interesant, convingător, seducător. Mici întâmplări și trăiri personale devin pretextul unor eseuri scrise cu talent care combină, într-un stil personal, informații din domenii foarte diferite – antropologie, psihologie, filozofie.

3. Elif Shafak , 10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie, Polirom, Iași, 2022, 368 p.

E primul an, din ultimul deceniu, în care nu ajung la Istanbul, oraș care mă fascinează mereu. 10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie e cel mai recent titlu tradus în seria de autor Elif Shafak de la Polirom și a fost lectura mea de vacanță, în august, pe o plajă pustie din România. Străzile și geografia literară din roman corespund, ca în toate cărțile lui Elif Shafak, străzilor și geografiei Istanbulului real. Dar e ceva în plus, mereu. Puterea cu care autoare construiește poveste. Până la urmă am ajuns și anul acesta la Istanbul.

Roxana Dumitrache, autoare, politoloagă, activistă &minunat manager cultural

Aripi și rădăcini, Polirom – Mihaela Miroiu

Volumul e un manual de rezistență intelectuală și, într-o formă non-eroică, instituțională care te apropie, în mod contraintuitiv, mai degrabă de scriitoarea decât de teoreticiana feministă si politoloaga Mihaela Miroiu. Urmărirea inteligentă, exigenta, dar și cu o relativă detașare a marilor (și micilor) transformări sociale șii politice din perioada tranziției românești și a intersecțiilor cu viața intelectuală, plasarea într-o solidaritate exersată, continua nuanțare, dialogismul fac parte dintr-o formă de situare în lume a autoarei. M-am întrebat dacă ar trebui citită înainte de lucrările ei feministe și dacă nu cumva tonul confesiv îi este străin însă tocmai preocuparea de a nu-și pierde omenescul și neîmpăcare absolută cu inechitatea și cu răul lumii sunt, de fapt, expresia feminismului ei.

Trei etaje, Humanitas – Eshkol Nevo

Cărțile lui Eshkol Nevo fac parte din noile mele monomanii literare. Mi se întâmplă să dau peste un autor (în acest caz volumul mi-a plonjat pur și simplu în brațe de pe un raft de librărie și am considerat că e o invitație metafizică) și ajung să-i epuizez toate cărțile, fără sa intercalez alți autori. Citisem Ultimul interviu și am dat peste Trei etaje, care mi se pare formidabilă: 3 familii dintr-un middle-class israelian își trăiesc dramele matrimonial-existențiale, își intersectează în moduri neverosimile destinele, își pun la comun fricile și obsesiile. E un roman în care coabitează intimități în cel mai plin de candoare, dar și sordid mod posibil.

În cautarea timpului pierdut, Cartier, în traducerea lui Cristian Fulaș și Ulysses, Polirom, în traducerea lui Rareș Moldovan

Două lucruri aproape imposibile: să-l traduci pe Proust și să-l traduci pe Joyce și nu orice, ci chiar Ulysse și aș mai adauga un al treilea, dar nu vreau să sune profetic). Cred că ambele traduceri merita toata atenția din lume, în cazul lui Rareș Moldovan, am așteptări deja formate pentru ca am iubit ,,Curcubeul gravitației – Th.Pynchon, iar în cazul lui Fulaș, care locuiește în Proust de ceva vreme, am marea curiozitate de a vedea cum își reconciliează scrisul.

Profit despotic de marea noastră afinitate intelectuală și voi trișa adăugând pe listă și Magie cu susul în jos, un bestseller New York Times publicat de Corint, despre care nu voi spune decât atât: găsești atâta umor deștept, candoare și suspans încât ar trebui să fie lectură obligatorie nu doar pentru categoria de vârstă 8+, ci pentru toți mofluzii lumii (înțeleg că suntem mulți).

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (X)

Un serial cu oameni ocupați

Timp pentru mine înseamnă, invariabil, timp pentru citit. Orice altceva intră la timpul pentru lume, timpul pentru viața reală. Asta nu înseamnă că nu e un timp plăcut, ci că nu e un timp doar pentru mine.

Cum fac să am timp pentru mine? E o întrebare al cărei răspuns s-a schimbat radical acum doi ani jumătate când am devenit mamă. Dacă înainte mai puteam să jonglez cu munca, să sar peste tot felul de activități casnice, să las totul baltă și doar să stau cu o carte în mână, acum nu mai e posibil. Așa că am învățat să profit literalmente de orice moment liber. Și, pentru asta, mi-am dezvoltat în timp trei metode.

În primul rând, am descoperit că tehnologia lumii moderne îți poate schimba viața. Aspirator fără fir cu care faci curat în 10 minute în toată casa? Bifat. Mașină de uscat rufe, ca să nu mai petreci un sfert de oră să le întinzi pe sârmă? Bifat. Aspirator de geamuri pentru când trebuie, dar chiar trebuie neapărat să le speli, altfel nu mai vezi afară? Bifat. Mixer care amestecă singur? Mașină electrică care gătește singură? Mop cu aburi? Mașină de spălat vase? Bifat, bifat, bifat, bifat. Le-am luat pe toate (pe rând) și le-am pus la treabă în locul meu. Nu știu dacă s-a descoperit deja și n-am aflat eu, dar aștept cu nerăbdare și mașina care calcă singură rufele.

În al doilea rând, am devenit foarte organizată. Am o grămadă de agende în care organizez toate activitățile pe care trebuie să le realizez: de la treburi casnice precum gătitul, curățenia sau ieșitul în parc (lucruri pe care nu le fac singură, de-a lungul timpului ne-am organizat astfel încât și eu și soțul meu să avem parte de timp pentru noi, separat de timpul pentru familie), la sarcini de muncă sau cele care țin de activitatea de blogger, pe care mi-am asumat-o ca un fel de al doilea job. Dacă dădeam impresia că sunt o persoană ultra-modernă în virtutea paragrafului de mai sus, aici mă dovedesc a fi ușor retroactivă, întrucât prefer agendele tipărite și scrisul de mână în detrimentul unei aplicații care, probabil, ar fi mult mai utilă. Însă cine spune că trebuie să fim într-un singur fel?

Și, în al treilea rând, ca să fiu sigură că nu pierd nici un moment liber în care aș putea să citesc, am mereu la îndemână o carte. Obligatoriu, în geantă, când plec de acasă (deși acum mai rar), dar și în fiecare colț din casă. Biblioteci sunt în toate camerele (mai puțin în băi și balcoane, deși există și acolo puse strategic măcar câte o carte) și deja mă uit cu jind la orice perete liber gândindu-mă dacă ar mai intra niște rafturi acolo.

Pot citi stând în picioare lângă o bibliotecă, pot citi mergând, pot citi în timp ce aștept să se coacă ceva sau în timp ce la televizor sunt desene animate cu sonorul tare. În caz de extremă urgență, am și cărți pe telefon. Îmi aduc aminte cu plăcerea trișorului de niște proze scurte de Bukowski citite pe furiș la o nuntă (nu-i vorbă, ar fi încăput și o carte în geantă, am o Bookletta perfectă pentru asta, dar, când atragi prea mult atenția asupra ta, ești distras de la citit; nu merită).
Laura Câlțea Vinț

Îmi amintesc de timpul lung și răbdător al lecturilor de adolescență și primă tinerețe. Un timp care nu se grăbea nicăieri și care își era suficient sieși și doar actului lecturii. Multe s-au schimbat de atunci, nu am mai reușit să găsesc acel timp, acel ritm și nici nu știu dacă mi-ar mai plăcea la fel. E mai grăbit timpul acum, mai socotit, iar timpul pentru mine e mereu furat. De la cititul în timpul călătoriilor (de orice durată), la citit în timp ce împingeam căruciorul în care dormea copilul sau mă plimbam cu el în marsupiu (am un record de vreo 3 ore de somn așa, aproape că rămăsesem fără pagini de citit), la cititul la toaletă (să nu-mi spuneți că nu practicați), la cititul fugitiv când trec dintr-o cameră în alta și văd o carte care-mi atrage atenția. Uneori, să pot citi un rând, un paragraf, e tot ce e nevoie ca să mă simt din nou eu însămi, să mă eliberez de presiunea lumii. Nu pot trece nepăsătoare pe lângă o carte care mi-a atras atenția, așa că o scot din bibliotecă, o deschid la întâmplare, citesc câteva rânduri și apoi o duc într-unul dintre locurile de citit din casă.

Mai mici sau mai mari, mi-am făcut locuri de citit în toată casa. Grămezi cu cărți care-și schimbă constant locul, în funcție de cum avansez (sau nu) în lectură. Din cauza asta, cărțile mele sunt mereu în mișcare.

Îmi simt biblioteca un organism viu care locuiește cu noi în casă (sau, mai degrabă, ne lasă și pe noi să locuim în casa ei) și care acaparează neîncetat spațiile libere și încontinuu se metamorfozează. Cu toate astea, memoria mea de cititor e, în continuare, infailibilă. Știu exact locul fiecărei cărți, e o geografie personală care-mi definește o lume în care mă simt, cu adevărat, acasă. Și care îmi conține ceea ce numesc timpul pentru mine.
Laura Câlțea Vinț

Andreea Mureșan, designer de interioare și grădini

De când mă știu, am o relație love-hate cu timpul. Am perioade din an, câte o săptămână ici și colo, în care amân, în care renunț, în care stau încremenită în mine, incapabilă să rezolv, să creez, să vorbesc măcar la telefon. Și perioade în care muncesc dement, de când deschid ochii dimineața până spre zece seara, și tot nu reușesc să țin pasul cu toate care ar fi de făcut. Despre primele, nu știu ce să spun decât că sunt modul în care creierul meu se apără singur, probabil, de o comoție. Despre celelalte, cele în care 12-14 ore îmi sunt insuficiente, nici atât. Deși bănuiesc că nu știu să pun limite pentru că mă tem. Mă tem să refuz proiecte, sarcini, oameni.
Andreea Mureșan

Teama e uneori financiară (mă bântuie încă amintirea unor ani destul de grei), alteori emoțională (ce vor crede oamenii despre mine dacă nu fac, dacă nu duc, dacă nu livrez la timp, complet, corect?). Iar alteori nu e nici măcar teamă, ci orgoliu – mă simt bine să fac. Se adaugă un soi de etică puritană în care am fost crescută de bunici, atât de cei paterni, cu care am locuit cea mai mare parte din anii formatori, cât și de bunica maternă, la care îmi petreceam toate verile și toate sărbătorile. Pentru ei toți, corectitudinea, disciplina, munca erau mai presus de orice altceva, iar obligațiile asumate veneau mereu înaintea confortului personal. Oamenii nu erau admirați pentru nimic cum erau admirați pentru că munceau cu simț de răspundere și făceau bine ceea ce aveau de făcut, indiferent dacă era vorba despre un strungar sau despre un chirurg, aveau casa sau grădina impecabile, creșteau copii politicoși și buni la învățătură, nu bârfeau și nu pierdeau timpul.

Eu, pe de altă parte, sunt fundamental leneșă. Îmi place să dorm până târziu, să citesc sau să mă uit la filme, să mă învârt prin casă fără sens, să mă plimb târându-mi picioarele și căscând gura la case vechi, să zac la umbră într-un hamac și să urmăresc norii cum trec. Să nu știu dacă e luni sau duminică, dacă e iunie sau septembrie. Fac toate astea? Cu nesemnificative excepții, nu. De foarte mulți ani, nu. E motivul pentru care le recunosc adolescenților dreptul de a pierde timpul, de a întârzia, de a se răzgândi în privința programului stabilit, e un lux cu care se vor mai întâlni rar. Adolescența mea a fost o astfel de perioadă de grație, marcată de lipsa de vinovăție pentru timpul pierdut. Acum, când sunt ocupată, mă simt permanent vinovată că nu petrec timp suficient cu ai mei și că nu le acord suficientă atenție. Când reușesc să mă odihnesc, mă simt vinovată că nu am suficientă energie pentru ei. Am un studio de design interior și minimum șapte proiecte în paralel cam în orice lună din an. Am ținut, în sezonul care tocmai s-a încheiat, câte 6-9 ore de cursuri într-o zi, trei zile pe săptămână, lunea la București, vinerea la Sibiu și sâmbăta la Brașov. Am trei copii: Sara începe clasa a XII-a, Ilinca – clasa a II-a, Toader – anul obligatoriu de grădiniță, pe care îl refuză cu îndârjire. Partenerul meu de viață, din fericire pentru noi toți, e mamă, tată și factotum și reușim să facem, împreună sau pe rând, fiecare după cum are o fărâmă de timp, cele necesare prin casă. Gătitul e aproape exclusiv în sarcina lui, la fel și cumpărăturile. Eu, în schimb, am parte de ședințe cu părinții, teme și proiecte școlare. Iar din octombrie, că tot nu am timp de nimic, mă întorc la școală (mai precis la facultatea de științele educației, ca să urmez o mai veche pasiune).

Ce înseamnă azi timp liber pentru mine? Cam orice moment în care mi se descarcă telefonul. Cele 30-60 de minute de dinainte de a adormi, când citesc sau văd un episod din vreun serial pe Netflix. De câte ori stau puțin cu Sara de vorbă și îmi povestește diverse și mintea mi se golește treptat de forfotă și zgomot inutil. De câte ori desenez împreună cu Ilinca. De câte ori mă uit cu Toader la fotografii cu pui de animale – noi doi suntem insomniacii familiei, așa că asta facem târziu în noapte, uneori. Când sunt în mașină cu Raul, cu picioarele pe bord, indiferent încotro mergem. Duminica, în cele două-trei ore în care stau în hamac și aud chiotele copiilor și mă uit la Raul cum grădinărește și văd insecte și păsări și broaște și lumea a rămas undeva departe, împreună cu semnalul telefonului, cu internetul și cu urgențele de tot felul.
Andreea Mureșan

Când mă spăl pe păr. (Nu glumesc, de la nașterea Sarei încoace, dușul îndelung și spălatul pe păr au ajuns să mi se pară răsfățul suprem.) Vacanțele. Și recunosc că visez de ceva vreme la un an sabatic. Apoi amân. Am zis că la 40, apoi că la 45. Acum am împins visul mai departe, spre 50. Mă sperie de fapt ideea că nu aș ști cum să stau…