Sheba STORIES

O conversație cu Ioana Condurățeanu

Pe Ioana am prins-o pe Zoom, după ce fusese la Art Safari și bifase un atelier cu David Sandu, mentorul absolut, când vorbim de bijuterie contemporană. Era luminoasă și, când am rugat-o să-mi povestească despre ea, mă așteptam la un puzzle eclectic, dar lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate, așa cum piesele Ioanei mixează opulența și delicatețea cu know how-ul orfevrului de secol XXI.

Ioana Condurățeanu e creatoarea brand-ului de bijuterii Sheba, designer și, de anul acesta, studentă la Universitatea Națională de Arte, secția Pictură. E un om eminamente solar, cu o energie incredibilă, dublată de o modestie cumva reconfortantă în lumea noastră cu accese de Dorian Gray.

Am întrebat-o cum reușește să jongleze cu atâtea mingi.

”E greu și obositor, cu mult stres, dar îmi place foarte mult ce fac și, atunci când iubești ce faci, cu tot efortul, merită. Nu fac nimic pe jumătate. Când mă apuc de ceva, merg până la capăt și, în momentul în care descopăr că mai am ceva de învățat, nu mă pot opri.

E o declarație de perfecționism ca la carte, dar fără încrâncenarea de rigoare.

Mă gândesc câteodată, când stau câte șase ore la atelier și mă copleșește oboseala, că e foarte mult pentru mine, dar știu că e acolo informația asta, mă așteaptă pe mine, trebuie să o găsesc.

O întreb despre pandemie și Ioana îmi povestește despre un firesc adaptat, despre examenul la Arte, cu mască și distanțare, dar cu aceleași rigori academice comprimate în trei probe. Se luminează când îmi povestește despre expozițiile de artă. Simți, ascultând-o, că fac parte din dieta ei intelectuală, dintr-un metabolism estetic care funcționează ca un ceas elvețian.

În cazul ei, pictorul, creatorul de bijuterie și amatorul de artă fuzionează într-o identitate fațetată, ca o bijuterie complicată, în continuă desfacere, mereu reimaginată, reorchestrată în altă montură.

De unde vine, la tine, toată nevoia asta estetică?

În primul rând, de la mama. Oriunde ajungeam cu ea, într-un muzeu sau altundeva, îmi atrăgea atenția asupra felului în care sunt făcute lucrurile, se entuziasma când ceva i se părea superb realizat.

Bunicul meu a lucrat la Monetăria Statului, la Metale Prețioase. Nu știu cum să-ți zic, cred că undeva există un drum pe care fiecare și-l găsești continuându-l și pe cel al generațiilor anterioare. Vine și de la ei pasiunea asta. Din faptul că m-au învățat să mă bucur când văd ceva frumos.

Tu faci asta cu copiii tăi? Le cultivi gustul pentru ce e frumos?

Întotdeauna încerc să mă perfecționez cot la cot cu ei. Pictura am început-o cu băiatul cel mic și am continuat-o cu băiatul cel mare. Ei au renunțat, eu nu. Asta e amuzant. Generațiile de astăzi sunt puțin mai comode. Noi nu am avut atâtea posibilități. Pe vremea noastră, să dai la Arte era ca și cum ți-ai fi dorit să ajungi pe Lună. 5 locuri, 500 de candidați… Era ceva atât de exclusivist, aproape imposibil! Nici nu visam așa ceva. Acum mă bucur enorm că pot să fac asta.

Dar nu ai senzația că faci deja asta de foarte mult timp?

Ba da, normal, că pictez și îmi e drag de așa mult timp… Primele bijuterii au fost picturi pe brățări de lemn. Gândește-te că, în școala generală, am fost eleva domnului Horea Cucerzan, pictorul. E imposibil să nu te influențeze o asemenea întâlnire.

Vorbim de întâlniri și îl evoc pe David Sandu. Nevoia de mentorat, de repere. Mă trezesc articulând întrebarea care mi se pare esențială în conversația noastră.

Cum se întâmplă imersia asta completă în intimitatea bijuteriei?

”Cu pietrele am o relație de când locuiam în Mozambic. Știu să le apreciez. Cursurile cu David Sandu sunt minunate și, fiind concentrate pe o perioadă foarte scurtă, înveți enorm. Trebuie să știi să lucrezi cu focul, să le poți îmbunătăți în permanență. Pe mine m-au fascinat bijuteriile regale, care sunt transformate din coroană în diademă, din diademă în colier, din colier în brățară… Să poți să le dai o altă funcționalitate mi se pare grozav – pietrele sunt atât de vii, atât de speciale! Te invită, parcă, să le reinventezi.”

Faci obsesii legate de anumite piese?

Încerc să nu fac. E periculos. E frumos să schimbi bijuteriile. Părerea mea e că, la un moment dat, îți cere sufletul o anumită piatră. Pe vremuri aveam onyx pentru examene, dar trebuie să poți să variezi.

Când cauți o bijuterie pentru tine, ce cauți?

A, nu caut nimic pentru mine, dar când merg la o expoziție să achiziționez, cumpăr toate bijuteriile care-mi plac mie, ceea ce e fantastic! Unicul dezavantaj e că trebuie să mă limitez, dar, când cumpăr pentru magazin, nu rezist să nu iau ce aș purta și eu.

Cum îți dai seama ce piatră se potrivește cui?

Asta e foarte ușor. Mai ales când ai la îndemână multe pietre, din câteva întrebări poți ghida clientul. Îți dai seama și din energia pe care o emană. Te gândești automat la piatra pe care ți-o inspiră omul. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să ofer cuiva o anumită bijuterie (sau, mă rog, ceva din aceeași gamă) de două sau de trei ori, pentru că simțeam că asta li se potrivește. Pentru mine, e ceva care vine natural.

Tu ce piatră ești acum?

Topaz. Îmi place foarte mult albastrul.

Când te uiți la un tablou în care se întâmplă să apară și bijuterii care traduc statut, context istoric sau o stare de spirit, te fură bijuteria din tablou?

Întotdeauna. Chiar am avut o gamă de lucrări cu bijuterii. E imposibil să te desprinzi…

Conversația se întoarce mereu la artă, la omul renascentist, care ajunge să respire frumos în toate direcțiile creative. Poate că, pe măsură ce lumea se închide, mintea se deschide. Exact așa. Prin creație. O ascult pe Ioana trecând de la expoziții la munca în atelier, la proiectele pe care le face împreună cu copiii ei, la alergătura de fiecare zi în care intră, ca într-un mozaic, o pagină de album de artă, un muzeu virtual, un workshop pentru copii, o ceașcă de cafea, un fragment de lume imaginară, o colecție de zâmbete reale.

Cum pui punct zilei tale?

Citind ceva… Deși seara mai reușesc să pictez câte ceva acum. Am mai multe schițe. Ajung ultima la culcare. A doua zi o iau de la început și lucrurile se leagă. Ideile vin unele după altele și mă surprind și pe mine. Ajung la atelier, descopăr niște pietre, mă gândesc la un anumit produs, încep să fac o linie…

La atelier ai un obiect favorit?

Nu. Ce mă bucură e că toate încă mă încântă. Intru acolo ca într-un spațiu de joacă. Pun mâna pe ceva și mă fulgeră gândul că se poate face și altfel. Știi colecția cu scorțișoară? Expoziția Cinnamon? Nici măcar nu mai știu cum a pornit, de unde am făcut rost de baghetele cu scorțișoară pentru brățările de piele, cum am ajuns să le pun și pietre… Ideile vin. Important e să știi ce să faci cu ele.

E rară lumea asta. Șlefuită. Adictivă. Surprinzătoare ca poveștile Ioanei, în care coexistă business, artă, maternitate și o continuă stare de învățare.

Ne despărțim într-o lumină caldă, filtrată de colierul ei cu topaze. Și, la final, sclipește o idee frumoasă, ultima din montură și, poate, cea mai importantă.

”Creativitatea e un bilet înapoi spre copilărie. E o joacă și, cât timp te joci, bucuria asta de a face lucrurile trece în munca ta și te îmbogățește. Îți face viața mai frumoasă.”

SANDA NICOLA

Sunt prea puțini cei care cu adevărat vor să afle și nu să îi convertească pe ceilalți la religia lor. E o mare durere a mea după douăzeci și ceva de ani de presă să constat că publicul din România e prea puțin curios să afle lucruri noi și, de foarte multe ori, ce își doresc oamenii de la jurnaliști e doar ca aceștia să le verbalizeze propriile gânduri.

Nu știu cum și de ce, în conversația cu Sanda Nicola am ajuns să vorbesc despre episodul acesta, care mă bântuia. Era în lockdown. Am dat pe CNN. Broadcasting ca la carte. Reporterul intră live de la ea din sufragerie. Spune, în șoaptă, că nu poate vorbi foarte tare – a fost o zi grea și copiii ei dorm. Din studio, ancora îi răspunde tot în șoaptă că e în regulă și continuă amândoi așa, într-o umanitate și o complicitate care, pentru nivelul la care eram noi, la care eram… eu, e de pe altă planetă.

Cred că atunci m-a lovit mai tare ca niciodată ideea că la noi lucrurile sunt în alt ev. Și mi-am dorit să vorbesc cu Sanda, care își asumase schimbarea și care scrisese deja despre… putreziciunile daneze. Alas, poor Yorick, mai erau multe de vorbit…

Press PLAY.

CHANGE. By RDW

Ediția de anul acesta de Romanian Design Week trebuia să se întâmple în mai. Se întâmplă acum, e cu un picior în online și cu o temă care, cred, ne vorbește tuturor: CHANGE. Schimbarea. Fragilitatea noastră, a tuturor. Lucratul de acasă. Condițiile fragile de lucru (și înregistrarea aceasta e fragilă și, după ce am luptat cu el, am acceptat lucrul acesta, că suntem vulnerabili… inclusiv sonor).

Designerii au imaginat pentru ediția…pandemică viziere speciale pentru cei din linia întâi sau roboți care dezinfectează spații contaminate. Sau realitatea din 2030, cu și fără siajul viral.

Am stat de vorbă cu Ana Păun, de la The Institute, despre cum ne-am schimbat, în ultimele luni.

10 parfumuri ÎN SIAJUL UNEI CONVERSAȚII

Pentru că m-au provocat Valentina Băințan și Claudiu Sfirschi Lăudat, aka Artizanii Olfactivi și Osmé – The Perfume Review, m-am jucat un pic de-a Jean Baptiste Grenouille și am pus cap la cap o listă de ingrediente, parfumuri și stări care s-au ridicat în aburi de amintire și proiecție dintr-o conversația despre călătorii olfactive și identități imaginate.

  • NUIT DE TUBÉREUSE de la L’Artisan Parfumeur, o creație Bertrand Duchaufour, e fără doar și poate, unul din parfumurile mele identitare. Tuberoză, cardamom, cuișoare, piper roz… E rafinament, e delicatețe, e seducție, e zâmbet și cearcăn, e Parisul purtat după ureche și la încheietura mâinii. Îmi mai plac, de la aceiași artizani :-), LA CHASSE AUX PAPILLONS (tuberoză, flori de portocal, iasomie și lime, dacă nu mă înșel), sau VANILLE ABSOLUMENT (lemnos și cald, are și boabe de tonka în el, și ceva miere).
  • EAU TRIPLE TUBÉREUSE DU MEXIQUE de la Officine Universelle Buly. Tuberoză și vanilie. Și un pic de reverie la pachet.
  • TERRACOTTA LE PARFUM de la Guerlain. Aceeași combinație, dar mai pudrat. Are un pic de cocos. E pregnant, are personalitate și e diafan, în același timp. Poate unul din cele mai versatile parfumuri din ultimul timp.
  • GYPSY WATER de la Byredo. E de zi. Citric, proaspăt, condimentat (îmi place mult piperul în parfumuri și nici acesta nu se dezminte). E puțin lemnos. Persistă.
  • ESCALE À PORTOFINO, Dior. Ador parfumul ăsta. Ușor, citric. E o boare de fericire, de purtat la petreceri vara sau pe o insulă unde cade lumina în falduri. Are migdale și flori de portocal (știu, dar nu mă pot abține! :-)), bergamotă, lămâie, mosc. L-am descoperit acum vreo zece ani și îl iubesc de-atunci.
  • UN JARDIN SUR LE NIL, de la Hermès. By the one and only Jean Claude Ellena. E mai verde, mai fresh, are și mango, are și lotus, are și tămâie. Pe mine nu ține foarte mult, ceea ce nu mă împiedică să-l țin pe lista marilor favorite.
  • SOLE DI POSITANO, Tom Ford. Mandarine, lămâie, petitgrain. Iasomie. Pur și simplu, miroase a vară, a călătorie, a viață trăită frumos. Îmi dă o stare de bine.
  • Aproape toate coloniile de la Jo Malone. Asta era joaca mea de aeroport, să stau cu nasul în ele. BASIL &NEROLI, LIME BASIL &MANDARINE, FRANGIPANI FLOWER COLOGNE sunt pe lista scurtă.
  • ACQUA DI PARMA BLU MEDITERRANEO ARANCIA DI CAPRI. Unisex. Are grapefruit. Și cardamom. Și e un clasic.
  • EAU DE MINIMES COLOGNE de la Le Couvent. Are toate ingredientele cu care v-am plictisit mai sus, plus rozmarin. Gata, I rest my case. Grădina e completă :-). Deocamdată, cel puțin…

SWEET TOOTH

O conversație cu Cristina Mehedințeanu

Pe Cristina o știu de mult. De niște ani, mă uit fascinată cum talentul ei de a face dulciuri călătorește prin laboratoarele de patiserie de la Ottolenghi, Harrods sau Cakes and Bubbles by Albert Adria. O citesc des pe blogul ei, http://anasonculapte.ro/. Și m-am bucurat, în vară, să o iau la întrebări.

Cum a fost drumul tău de la Anason cu lapte în bucătăriile de Ottolenghi, Harrods sau Bubbles by Albert Adria?

A fost un drum lung și plin de peripeții. Din momentul în care am început să scriu pe blog, în 2011, și să dedic mai mult timp acestui hobby, și viata mea s-a schimbat. Îmi petreceam timp și la birou, unde lucram înainte, găndidu-mă la ce să gătesc și la rețete noi. Am început apoi să cunosc oameni pasionați de mâncare și să merg la diferite evenimente și ocazii dedicate acestui domeniu.

Au fost câteva momente cheie care m-au propulsat apoi spre și mai mult și, mai ales, spre schimbarea de carieră și jobul de cofetar pe care îl am acum.

Atunci când am facut un curs de bucătar la Horeca School în Bucuresti, am reușit să primesc și o ofertă de job care mi s-a părut prea tentantă să nu o accept. Măcar așa, în glumă, și să văd pe urmă dacă pot face asta!

Au urmat ani dedicați acestei meserii foarte grele, dar frumoase, cu sacrificii, frustrări, revelații culinare și momenul în care am plecat spre Londra ca să lucrez ca pastry chef.

Pare foarte simplu și ușor parcursul meu așa, în scris, dar, în realitate, am avut dubii, emoții, momente de total felurile și am muncit foarte mult ca să reușesc să ajung pastry chef și la Ottolenghi, și la Harrods și apoi să-l cunosc pe Albert Adria in 2019. Totul însă a meritat pentru că la bază a fost mereu prezentă pasiunea mea pentru cofetărie și o ambiție care a continuat să crească pe măsură ce mai puneam o cărămidă pe noul drum.

Ce înseamnă să fii pastry chef în România și ce înseamnă să fii pastry chef în străinătate?

Nu e o diferență așa mare. Faci prăjituri într-o bucătărie. Poți să fii și pe lună că activitatea este aceeași și mediul nu diferă prea mult.

Pot spune doar că în Londra ai ocazia să lucrezi cu oameni din toată lumea. Mie asta mi s-a părut mereu fascinant, atât din punct de vedere profesional, cât și personal, pentru că îmi place să aflu povești despre oameni și să descos. La Ottolenghi, spre exemplu, am lucrat cu pastry chefi din Franța, Malaezia, Brazilia, Italia, Australia, etc. Am reușit astfel să aflu multe despre cofetăria altor țări, cultura de acolo și ingredientele lor.

O altă diferență este că vorbești în altă limba mereu. Am avut ocazia să-mi exersez engleza studiată ani de zile și am fost foarte fericită, deși la un moment dat poate să devină obositor și frustrant să nu te poți exprima liber și unele lucruri chiar se pierd în traducere.

O ultima diferență și poate cea mai importantă este nivelul înalt de pregătire al bucătarilor alături de care poți lucra, numele mari din scena culinară locală și restaurantele faimoase de acolo.

Vara, la Ottolenghi, este o coadă imensă ca să intri în restaurant și să mănânci faimoasele salate sau prăjituri. Este un sentiment uimitor și foarte flatant să știi că vin oameni din toată lumea ca să guste din ce ai pregătit și să facă poze la vitrina cu prăjituri.

În România nu suntem încă la acest nivel, dar ne îndreptăm ușor, ușor în direcția bună și noi.

Cristina, la Ottolenghi

Cum arată biblioteca ta gastronomică?

Nu am așa multe cărți, sincer. Clar am mai multe ca cineva care nu este pasionat de gastronomie, dar colecția mea este modestă. Mi-am cumpărat multe cărți în Londra și, după ce a trebuit să mă mut cu ele prin oraș de câteva ori și, mai ales, să vin cu ele acasă, am zis că nu mai cumpăr în viața mea. Am un Michel Roux, care ma obsedează momentan, Pierre Hermé, Richard Bertinet, Ottolenghi, cărți dedicate unei singure teme – precum rețete cu fursecuri sau doar cu ciocolată și, desigur, “biblia” mea – Professional baking. La ea ma întorc mereu. Am însă cărți și în format electronic. Mi se pare mult mai simplu și practic așa.

În general, prefer cărți profi, care aparțin unor școli culinare sau unor chefi cunoscuți. Merită investiția. Am și cărți cu rețete de mâncare, dar le folosesc rar. Mereu gătesc ce îmi vine pe moment și nu folosesc rețete.

Însă, cele mai prețioase rețete pe care le am sunt de la restaurantele unde am lucrat în Londra. De acolo îmi iau inspirație.

Ai idoli în materie de dulciuri?

Nu știu dacă am idoli. Am urmărit și urmăresc câțiva chefi de ani de zile. Îi admir pentru puterea de muncă, pasiunea, ambiția, creațiile lor și sacrifiicile realizate de-a lungul anilor ca să reușească. Printre ei, se numără Raymond Blanc, Cedric Grolet, Bachour, Albert Adria, Pierre Hermé, Sarah Barber și Anthony Bourdain.

Care au fost cele mai importante întâlniri culinare din ultimii ani?

Cu siguranță, prima cea mai importantă întâlnire a fost cu Yotam Ottolenghi. A fost un moment care mie mi-a dat încredere că pot să reușesc în viața asta să îmi îndeplinesc visurile și că toată munca grea depusă înainte de acel moment a meritat cu vârf și îndesat.

A doua a fost cu un ex Head Chef, Thuha, care mi-a fost și mentor, și “tartor” deopotriva. Acest om m-a învățat și ghidat mult pe drumul pe care încă sunt și îi multumesc, deși atunci eram nervoasă pe ea. Mi-a făcut zile fripte.

Ulterior, am ajuns să lucrez în cel mai nou restaurant al lui Albert Adria, deschis în Londra în 2018. Am făcut acolo un stagiu de practică la 3 luni de la deschidere și a venit și el în vizită. Am fost foarte norocoasă, dar mi-am și dorit mult să-l cunosc și am reușit. Am fost foarte emoționată și m-am simțit inspirată să fiu în prezența unui geniu culinar. Abia ce văzusem episodul din seria Chef’s Table despre el și nici două luni mai târziu eram față în față și făceam cunoștință.

Un gust pe care îl găsești numai la Londra :-).

Cardamom, pastă de fasole roșie, matcha, lemongrass și pui Katsu.

Care e dulcele tău semnătură?

Nu am încă. Mi-ar plăcea să am. Momentan vreau să realizez un produs de cofetărie din fiecare categorie și să văd ce îmi place mai mult.

Pot să spun că îmi plac deserturile fine și nu foarte dulci. Mai mult merg pe gusturi amărui și acrișor, fresh și cu fructe.

Care e cel mai important lucru pe care l-ai descoperit despre tine în bucătărie?

Ca pot să ridic 25 de kilograme și că pot să lucrez și 60 de ore pe săptămână. Lăsând și gluma deoparte, chiar dacă pot să fac toate astea, mi-am dat seama că sunt mult mai puternică decât am crezut vreodată și asta mă bucură.

Care a fost prăjitura copilăriei tale? 

De Crăciun, aproape în fiecare an, făceam cu mama și sora mea tartă cu cremă de vanilie, citrice și puneam un strat de gelatină deasupra. Țneam tarta în dormitor, la temperatura camerei pentru că era așa frig acolo. Era cea mai bună tartă.

Cum s-a schimbat viața ta de pastry chef în pandemie?

În pandemie, la început, am stat acasă, deci timpul petrecut în bucătărie nu a mai existat. A fost ciudat, dar odihna este mereu binevenită. Mi-am reîncărcat bateriile mult în perioada aceea. Am predat lecții de cofetărie online, pe Zoom. Am testat multe rețete acasă, deși e așa de greu și frustrant uneori când nu ai tot ce iți trebuie și spațiu suficient.

Acum, lucrurile au revenit la normal pentru mine. Sunt iar în bucătărie și fac prăjituri, testez rețete și predau lecții de cofetărie.

Ce prăjitură alegi când nu te vede nimeni?

Mănânc multe prostii uneori. Aleg pungi cu jeleuri și cornuri ambalate. Știu că nu sunt bune, dar cred că mănânc din nostalgie și pentru că, uneori, chiar nu am chef sa pregatesc ceva acasă. Eu nu am niciodată prăjituri în frigiderul de acasă și prefer asta.

Jeleurile sunt ultimate guilty pleasure, dar cornurile mereu le regret după.

Care a fost cel mai frumos moment de la Horeca School, până acum?

Au fost mai multe momente. Am cunoscut chefi internaționali, precum Hans Ovando si Tanya Novak și am avut ocazia să învăț multe de la ei. Am avut momente happy și fun cu colegii, mi-am serbat și ziua de naștere la școală și am ținut un curs de weekend de cofetărie. Mereu se întâmplă ceva palpitant la școală. Nu ne plictisim deloc.

Cum arată o călătorie gurmandă pentru tine?

Până acum, cele mai importante și frumoase călătorii au fost în Paris. Am fost de două ori și dacă prima dată am inclus și câteva obiective turistice, a doua oară am fost doar în cofetării și brutării de dimineața până seara.

Ideal ar fi să merg undeva și să mănânc local și de sezon, să am interacțiuni cu localnicii, să vizitez o piață cu mâncare sau doar cu alimente, să merg la restaurant, dar și în baruri și chiar magazine de zi cu zi. Sunt mereu curioasă ce este tradițional și apreciat acolo unde ajung. Și, desgiur, o călătorie gurmandă presupune și câteva suveniruri pentru acasă – ustensile pentru gătit, o vedere foodie, produse culinare, mirodenii și un magnet.

Mi-ar plăcea să merg la San Sebastian, să mănânc tapas pe stradă de la barurile lor faimoase și să stau de vorbă cu localnicii la o bere.

Care sunt patiseriile tale favorite?

În Franța cele ale lui Pierre Hermé, în Londra e Maître Choux. Zexe și French Revolution în București.

E miezul nopții. Nu poți să dormi. Te duci tiptil în bucătăria ta de-acasă și imaginezi o rețetă. Ce pregătești?

O budincă rece și cremoasă de lămâie servită alături de biscuiți fragezi cu mult unt. Nu m-ar deranja însă nici să mănânc un castron imens de zmeură proaspătă.

”Vrei un fursec?”

Jonatan Pie pentru Unsplash, Markarfljótsgljúfur, Islanda

Un interviu cu Jón Kalman Stefánsson

Cu Jón Kalman Stefánsson

Jón Kalman Stefánsson are o nominalizare la Booker, o relație specială cu cafeaua (Trilogia fiordurilor e, de altfel, plină de ode mai mult sau mai puțin camuflate pentru licoarea asta) și un intuiție tehnică dublată de un zâmbet solar când reportofonul meu nu pornește din prima. Îmi explică înțelegător că e de la frig (știe câteva lucruri despre frig, în Islanda au ceva experiență la capitolul ăsta). În cărțile lui morții vorbesc, cuvintele refac distanțele dintre oameni și sângele are o memorie proprie, traversată de baleniere norvegiene și lande nesfârșite și înghețate… Gata, Dumnezeul bateriilor colaborează. Sau poate că de data asta a fost Odin, zeul nordic care aduce poezia pe lume.

”Nu de la moarte ne vine învățătura, ci din poezie și disperare.” Cum v-ați hotărât să scrieți o trilogie pornind de la ideea aceasta a poeziei care aduce cu sine și viața, și moartea?

J.K.S.: Nu a fost o hotărâre propriu-zisă…  Aveam o carte complet diferită de cea care a devenit prima parte a trilogiei în minte. Când m-am apucat de scris, lucrurile au căpătat o altă formă. Așa mi s-a întâmplat cu toate cărțile. Am scris douăsprezece romane cu totul și numai două seamănă cu ceea ce credeam că vor deveni. Sigur, îmi fac ceva planuri înainte să mă apuc de scris, dar se destramă ca fumul încă din primele zile. Ceva complet nou își face loc în mintea mea și asta mă bucură nespus. Îmi place faptul că am atât de puțin control asupra poveștii pe care urmează să o scriu. Pentru mine, asta înseamnă că fac bine ce fac.

Marea din cărțile dumneavoastră e o sursă de hrană și de moarte. Emană o ambiguitate care devine, încet, încet, o a doua natură a textului în sine.

J.K.S. Islanda e un loc aparte din multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi că, în Islanda, natura și vremea sunt unul și același trup. Nu le poți despărți. Când scriu despre una, trebuie să scriu și despre cealaltă. Istoria Islandei e una a încleștării cu natura, a luptei continue pentru supraviețuire. Lumea de-acolo e una care nu te cruță. Sigur, acum lucrurile s-au schimbat, dar în trecut țara aceasta a fost marcată de lupta cu stihiile. Natura islandeză despre care scriu eu e, deopotrivă, de o frumusețe covârșitoare, spectaculoasă și fatală. Dacă lăsai vreo clipă lucrul acesta să-ți zboare din minte, acum nu foarte mult timp, mureai. Înfruntarea era nemiloasă. Poveștile islandeze sunt impregnate de dualitatea asta. Când am început să scriu Între cer și pământ, prima parte a trilogiei, citeam niște cărți de istorie care m-au marcat. Era vorba despre pescuitul cu bărci mici. Când te urcai într-o asemenea barcă, dimineața, pe întuneric, nu știai niciodată dacă aveai să te mai întorci sau nu. Distanța dintre viață și moarte se subția cu totul. Pentru ei, așa mergea lumea. Pentru noi, e… crunt. Am vrut să scriu despre senzația asta, s-o prind de aripi.

Norris Niman pentru Unsplash

Desenează cu mâinile prin aer, în timp ce vorbește. Bărci imaginare trec periculos de-aproape de cana de cafea. Bărci de șase oameni, așa sunt cele din cărțile lui Stefánsson. Șase oameni înghesuiți în opt metri plini cu moarte și pește.

Singurul element care sugerează temperaturi ridicate, în cărțile dumneavoastră, e sufletul omenesc. Ce anume vă interesează, atunci când vă construiți personajele?

J.K.S: Mie îmi place să scriu despre natură și să contemplu istoria, dar, în primul și în primul rând, scriu despre oameni. Mă fascinează. Sunt creaturi colosale, nu? Și suntem atât de complicați… Avem atâta măreție și atâta cruzime pe dinăuntru… ca să nu mai punem la socoteală și toate lucrurile de-a dreptul mizerabile. Despre oameni poți scrie la nesfârșit. În fond, ne schimbăm în permanență. Omul care sunt azi nu mai e chiar unul și același cu cel de acum douăzeci de ani. Așa că provocarea de a scrie despre oameni e una care nu se termină niciodată. Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Sunt recunoscător că avem atâta vastitate interioară, că suntem împovărați de mâhniri și regrete, de teamă, pentru că nu există material mai ofertant ca acesta.

Nefericirea seminției omenești e mană cerească pentru un scriitor.

Scrieți despre un soi de deșert islandez, împânzit de oase de balene eșuate, traversat de un băiat fără nume, un fel de Odiseu care înaintează prin pustietatea din poemul lui T. S. Eliot…

J.K.S.  Da, el e eroul meu…

Și de ce nu are nume?

J.K.S.  Asta a fost o decizie conștientă. Scrisesem cam treizeci-patruzeci de pagini din primul roman când mi-am dat seama că băiatul nu are nume. Și m-am oprit o clipă, că m-a izbit lucrul ăsta, și mi-am spus ”Ia stai așa, băiatul ăsta nu are nume…!”. După care mi-am răspuns singur: ”Păi sigur că nu are. Nici nu trebuie să aibă. Vezi-ți de treabă mai departe.” Pe urmă nu m-am mai gândit la asta deloc. Nu am stat să analizez exact ce înseamnă, dar, când publici o carte, oamenii pun întrebări, așa, ca tine, și asta e una din întrebările mari. De ce nu are băiatul nume? Când mi s-a pus prima oară această întrebare, în Islanda, m-a fulgerat momentul acela, de la începutul scrierii… Nu știam cum să-l explic. Nu știam decât că așa era bine, că a fost o hotărâre bună. Cu timpul, am înțeles că rațiunea din spatele acestei decizii ar fi că, dacă eroul nu are un nume, poate purta toate numele de pe lumea asta. Și masculine, și feminine. El e noi toți.

Dar e o devenire acolo, un parcurs… E aproape un copil când pleacă, e un bărbat când crede că a sfârșit călătoria.

J.K.S. Este.

Geoffrey Lucas pentru Unsplash

(Zâmbește larg, cu toate ridurile. E palpabilă părerea lui de rău că a trebuit să se dea jos din barca asta. Jón Kalman Stefánsson are aproape 57 de ani (e ziua lui pe 17 decembrie) și scrie din 1988. E complet lipsit de morgă auctorială. Sau așa mi se pare mie, acum… Să revenim.).

 Toate părțile călătoriei au fost minunate pentru mine, deși, cum spuneam, nu am plănuit nimic dinainte.  Când scrii un roman lucrurile se întâmplă, situațiile se schimbă, uneori ajungi la o răscruce. E fascinant. L-ai citit bine, e și copil, și bărbat, uneori în același timp, pentru că e înțelept, dar nesigur. Dacă ai un asemenea personaj, posibilitățile sunt nesfârșite. Motivul pentru care el vede lucrurile mai limpede ca toți ceilalți e tocmai combinația aceasta de forță mentală cu lipsă de experiență, cu o anume nevinovăție. Eu cred că prea multă siguranță de sine te împiedică să vezi lumea cum trebuie. Ești ferecat înăuntrul ideilor tale.

Cărțile dumneavoastră sunt profund intertextuale. Găsim în ele intarsii de Milton, de Shakespeare, de T.S. Eliot, de Dylan Thomas… Poezie, cel mai adesea, ceea ce-mi amintește că poezia e, la dumneavoastră, și o formă de sinceritate, și o armă ucigașă, și un liman. De ce anume v-ați salvat prin poezie?

Tace puțin. Nu e o tăcere grea, dar parcă se face puțin mai frig în jur…

J.K.S. Am început ca poet. Am scris trei cărți de poezie. E o a doua natură. Nu călătoresc nicăieri fără să iau cu mine o carte de poezie…

Priscilla Du Preez pentru Unsplash

J.K.S. Am mai multe cărți cu mine. Doi poeți islandezi, o colecție de traduceri de-acum vreo șaptezeci de ani, o selecție de poeme ale lui Kavafis… Sunt o companie bună. Întotdeauna îmi iau prea multe cărți cu mine și am bagaje cumplit de grele. Dar… sunt prietenii mei între paginile astea. Pentru mine, unul din cele mai grozave lucruri legate de poezie e că poți reveni asupra acelorași poeme fără încetare. Sunt unele pe care le-am citit de mii de ori. Gândiți-vă la Kavafis – poeme foarte scurte, de cinici-zece rânduri, adesea fără nicio metaforă pe-acolo… E clar, pare simplu, e accesibil oricui și, totuși, găsești ceva nou acolo cu fiecare lectură. Nu e că vezi ceva ce n-ai văzut până atunci, e că ai o altă experiență a poemului. Pentru mine cititul e o continuă deslușire a tainei unei emoții. Asta e frumusețea poeziei, profunzimea ei. Poezia surprinde ceea ce ni se pare a fi de neînțeles, de neexprimat, ceva care e, totuși, acolo, dincolo de puterea noastră de a-i da un nume. După mine, ăsta e sâmburele literaturii. Faptul că nu înțelegem, ci simțim acele versuri.

Bărbați care vâslesc până devin un singur corp, pești care înoată fericiți pentru că sunt liberi… Există o dimensiune larger than life în literatura pe care o scrieți. Cum navigați pe barca aceasta?

J.K.S. Scriu. Scriu și mă las dus de val. (Aici zâmbetul e cald și mâinile s-au ancorat de cana de cafea. Eu, recunosc, sunt în barca unde Barður, pescarul, moare de frig. Și aștept să mă ducă cineva la mal…).

Aștept să mi se întâmple scene, personaje… Sigur, fiecare nou personaj își cere dreptul la o parte din poveste. Câteodată încerc să le țin piept, să le pun pumnul în gură, dar nu reușesc și povestea se schimbă. Întotdeauna se schimbă. Da, pentru mine scrisul chiar e o călătorie și habar nu am cum se sfârșește. Cu timpul, mi se luminează, cât de cât, încotro mă îndrept. Nu știu niciodată ce fel de carte e asta pe care am început s-o scriu. Asta mă bucură nespus. Aș fi îngrozit dacă ar trebui să plănuiesc o carte în asemenea detaliu încât să nu mă mai surprindă nimic…

…ca un arhitect.

J.K.S. Exact! Nu aș putea. Nu ar mai fi o artă, ar fi un proiect. Ceva cu matematică.

Apare undeva, în cărțile dumneavoastră, ideea asta că toți devenim tăcere. De altfel, toate vocile se pierd sau sunt estompate de zăpadă, de vânt, de tot soiul de rumori interioare. Peisajul e dublat de un strat sonor. Sau de o absență a lui…

J.K.S. Poveștile sunt importante, dar la fel sunt stilul și atmosfera. Câteodată puțin mai importante, pentru că poți să ai o poveste grozavă și s-o spui în cuvinte și imagini care s-o banalizeze complet. Pentru mine, stilul e muzică. Și ai dreptate, orice poveste e dublată de o simfonie. Sunetul ăsta de care spuneai e parte din muzică, așa cum e și absența lui. Când scrii, asculți textul. Asculți sunetul lumii pe care o descrii. Te obișnuiești cu el. După care, dacă poți, încerci să-l muți în cuvinte. Ceea ce nici măcar nu e atât de greu. Greu e să surprinzi și ce e printre cuvinte. Să dai volum acelor spații. Asta e greu.

 (Între cer și pământ, Tristețea îngerilor și Inima omului. Cele trei romane ale Trilogiei fiordurilor. Fiecare cu straturile lui de voci, liniști, neliniști și ne-voci. Volumul pentru care Stefánsson a fost nominalizat la Booker, în 2017, se numește fish have no feet. Recunosc că abia aștept să-l citesc.)

Jonas Denil pentru Unsplash

Vocea narativă ne amintește, într-una din cărți, că totul pe lume, în afară de dorință, trebuie stârnit din nou și din nou… Ce anume vă alimentează scrisul?

J.K.S. Când eram copil, voiam să schimb lumea. Eram un băiat care voia să salveze lumea asta. Acesta a fost visul meu. Scrisul e un imperativ, pentru mine. Ceva de care nu pot scăpa. Fără scris, nu există viață. E modul meu de a respira. Și mai e ceva. E speranța aceasta că scrisul meu ajunge la cititor, că-l atinge, că-l schimbă, că-l face, poate, să-și regândească viața. Sper ca scrisul meu să conteze. Poate nu cât să salveze lumea, dar să conteze. Să schimbe ceva.

Hari Nandakumar pentru Unsplash

Și, cu toate astea, personajele dumneavoastră care citesc, care trăiesc cu literatura pe dinăuntru, ajung la concluzia că iadul pe care-l purtăm în noi ne e mai accesibil decât raiul…

J.K.S.  Așa e pe lumea noastră și așa va fi mereu. Drumul spre iad e mai scurt decât cel spre rai. E evident dacă te apuci să studiezi istoria umanității. E o istorie a cruzimii. Orice manual clasic de istorie vorbește despre războaie. Nu despre istoria frumuseții sau a victoriilor omenirii asupra propriilor limitări. E o istorie falsă. E, însă, bizar și dureros că, atunci când vorbim despre istorie, ne amintim în principal cum ne-am făcut rău unii altora. Cred că acesta e unul din motivele pentru care suntem unde suntem și avem leaderi ca Donald Trump. Probabil că le permitem unor asemenea oameni să ajungă la putere pentru că, inconștient, credem că așa arată, istoric vorbind, cei care ajung să împartă dreptatea. Credem în răul din noi. În cruzimea rasei. Ni se pare că asta e lecția istoriei. Există și ceva adevăr aici, dar mie mi se pare că e mai mult un fals. Adevărata istorie a umanității nu e scrisă în manuale, ci în cărțile de literatură și istoria aceasta e cea a oamenilor obișnuiți, care visează la o lume mai bună, la o altă viață, la un viitor pentru copiii lor. Visul acesta, la un trai bun, e visul a 90% dintre oameni. Numai că noi îi lăsăm pe ceilalți, pe cei 10% care nu dau doi bani pe visul nostru, să ne conducă și să distrugă lumea.

(Cred că e prima oară când s-a încruntat. Mă bucur, cumva, de revolta lui. E reconfortantă.)

Un personaj din trilogia dumneavoastră, Andrea, spune că nimic nu e greu atunci când ești liber. Care e cel mai greu lucru din existența dumneavoastră de scriitor?

Când am descoperit că asta sunt, scriitor, nu s-a mai pus problema să aleg. Pasiunea a fost copleșitoare. Mi-a fugit pământul de sub picioare, am simțit că mă îndrăgostesc. Și, știi, când te îndrăgostești, te îndrăgostești și gata. Nu te mai gândești că te-ai îndrăgostit. Simți ce ți se întâmplă și te bucuri. Te bucuri de tot ce simți. Așa e scrisul pentru mine. E o luptă, că așa e și iubirea, e făcută din îndoială și suferință, din depresii și reinventări, dar e iubire. Iubirea asta e menirea mea.

Opresc reportofonul. Traversăm, împreună, trei secunde de tăcere. Le aud, cum spune Stefánsson că-și aude tăcerile din text. Mă uit la el cum face un nou gest periculos, în urma căruia lingurița vibrează, aproape în picaj, pe marginea farfuriei.

”Ești sigură că nu vrei, totuși, un fursec?”

Roan Lavery pentru Unsplash

Notă: O parte a acestui interviu a apărut în revista Dilema veche, în 2018.

PĂSĂRILE dE AZI

Richard Lee, Unsplash

”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt cele pe care le găsești.” (Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi)
Sally J. Pla

Am citit-o pe Sally J. Pla cot la cot cu fiica mea. Am râs în cartea aceasta, despre stoluri și singuratici, despre călătorii și revelații deghizate în vulturi pleșuvi și lebede trompetă, cocori siberieni și peruși de California. Charlie, eroul care ne-a ținut de mână toată povestea, e un băiețel care vede lumea puțin altfel, care adoră ilustrațiile lui John James Audubon, care are un tată jurnalist și care trece prin ceva necazuri. Se spală obsesiv pe mâini, e sensibil la mirosuri, la schimbări, la lumea de afară…

Am citit din carte într-un proiect inițiat de Cantus Mundi România, pentru toți copiii care stăteau acasă. Pe urmă am rugat-o pe Flori Mihalache de la Editura Corint să mă ajute să obțin un interviu cu Sally. Cumva, pe măsură ce lucrurile avansau, Sally a dat peste înregistrarea aceea.

Ce a urmat e o prietenie pentru care sunt foarte recunoscătoare cu unul din cei mai creativi oameni pe care îi cunosc. Începuturile ei audio sunt aici și îmi sunt foarte prețioase. Mi-au fost și foarte folositoare. Din interiorul tulburării de spectru autist, Sally scrie cu umor și empatie, cu vervă și entuziasm, cu sensibilitate aproape muzical de nevralgică. PRESS PLAY.

Foto: Mehdi Sepehri pentru Unsplash

– Am adorat cartea dumneavoastră. Personajele. Vocea narativă. Atmosfera. Trama. Totul e atât de plin de imaginație și de captivant!

– Sunt așa de onorată că ați găsit-o și că ați citit-o! A fost atât de emoționant pentru mine să văd înregistrarea cu fiica ta citind și să-i aud vocea. Știi când ți se traduce cartea, iar aceasta a fost tradusă în nouă sau zece limbi, dar nu am văzut niciodată un copil citind-o într-o altă limbă. A fost minunat să aud sentimentele din voce, experiența în sine a fost extraordinară.

– ”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt și cele pe care le găsești.” Călătoria din Păsările dintr-o bună zi începe din ilustrațiile lui John James Audubon și se sfârșește pe terenul sălbatic reprezentat de iubirea pentru cineva. Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat pe parcursul acestei aventuri auctoriale?

– Cred că primul lucru pe care am încercat să-l creez și pe care l-am auzit în interiorul meu încă de la început a fost vocea lui Charlie. Am auzit vocea aceea și am știut cine este el. M-am gândit la el și la cum va crește povestea pentru că și aceasta, ca toate poveștile, a pornit dintr-o nevoie personală. Ca mamă a unui fiu diagnosticat cu autism, pe care îl iubesc mai mult decât orice și pentru care îmi doresc să se simtă bine și să fie în siguranță, am imaginat această călătorie care să-l facă pe Charlie, eroul meu, să se simtă în largul lui în lume. Totul a plecat din nevoia aceasta a mea. (Sally J. Pla)

Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com

– Ați afirmat că scrieți pentru tinerii care văd lumea puțin altfel. Mie mi s-a părut că scrieți despre toate felurile în care lumea trebuie privită.

– Da, pentru că toți vedem lumea puțin diferit. Suntem expresii ale aceleiași experiențe umane. De fapt, atunci când am început să scriu cartea nu m-am gândit că ar fi doar pentru copii. Credeam că e o carte pentru adulți, scrisă din punctul de vedere al unui copil. Am fost surprinsă când agentul meu a spus că e o carte pentru copii de peste opt ani.

– Eu m-am simțit mai tânără citind-o, pentru că publicul țintă era mai tânăr și m-am bucurat că mi se potrivește și mie.

– Mulți oameni mari se recunosc în ea, sunt și bunici care își recunosc nepoții, cred că toți ne putem raporta la povestea aceasta pentru că ea e despre o călătorie care duce la maturizare. Toți ne maturizăm mereu. Nu e ceva ce se întâmplă doar în adolescență, nu e o călătorie limitată la trecerea de la copilărie la viața adultă. Cred că toți ne schimbăm și trăim într-o continuă devenire, în funcție de ce ni se întâmplă. Știu că mie așa mi s-a întâmplat. Sunt etape de viață pe care le tot reiei. Toți avem asemenea transformări, dar lui Charlie i se întâmplă prima dată și de aceea e atât de ușor să te recunoști în el. Am trecut cu toții pe-acolo.

– Ați simțit că v-a schimbat viața?

-Absolut! E primul roman pe care l-am scris. De-atunci am mai publicat câteva. M-a făcut să-mi dau seama că scriam dintr-o perspectivă atât de limpede și de sinceră. Era așa de ușor de locuit în vocea lui Charlie, iar eu credeam că e un fel de dar pentru fiul meu… Cu cât avansam cu scrisul, însă, retrăiam etape ale propriei mele copilării, cu tot cu eforturile mele de a înțelege lumea. Păsările care traversează cartea sunt ale mele. Când aveam nouă sau zece ani adoram păsările! Aveam o carte despre ele cu care mergeam în pădurea din spatele casei. Am început să bănuiesc că ce scriam era mai mult decât un exercițiu de imaginație. Am ajuns să fac terapie și, în cele din urmă, mi s-a sugerat să fiu testată și așa mi-am primit diagnosticul de tulburare de spectru autist la vârsta adultă. S-a întâmplat ca urmare a scrierii cărții, așa că… da, în mod clar mi-a schimbat viața. A fost un lucru bun, multe aspecte ale copilăriei mele au căpătat alt înțeles. Am înțeles de unde veneau greutățile mele de copil și am înțeles și de ce a fost atât de important și de revelator pentru mine să scriu această carte. (Sally J. Pla)

Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com

– După ce v-am citit cartea, mi-am dat seama că dincolo de cartea lui Naoki Higashida, The Reason I Jump (De ce sar), tradusă de David Mitchell, pentru că vorbim de transpunerea unei narațiuni non-verbale, nu știu nici un alt personaj principal într-un roman care să aibă o tulburare de spectru autist. A fost o mare provocare?

– Când scriam nu eram atât de conștientă de acest fapt, abia după ce am terminat de scris am început să am suspiciuni… Nu am scris în mod conștient din perspectiva unei persoane cu autism, eu scriam din perspectiva vieții mele și a fiului meu și cântăream toate aceste lucruri. Acum mă bucur că sunt mai multe asemenea cărți. The Reason I Jump e o poveste incredibilă. Cred că a fost și ecranizată de curând. Mai sunt câteva, din ce în ce mai multe în fiecare an. Oameni care sunt în interiorul spectrului sau care au legătură, cultural, cu lumea aceasta, a personajelor lor centrale. Numărul autorilor cu tulburare de spectru autist care își expun experiența crește – mă gândesc la Mike Young, la Jen Malia… Suntem o microcomunitate, ne comparăm experiențele, e interesant.

– Ați scris un articol foarte frumos, pe blogul dumneavoastră, despre Monstrul Fricilor și despre cum conștientizarea schimbă felul în care purtăm bătăliile copilăriei. Povestiți-ne puțin despre cum l-ați creat pe Stanley.

– Da, Stanley din Stanley Will Probably Be Fine, e un copil anxios. Eu locuiesc în San Diego și mi-am dorit să scriu o carte a cărei acțiune să se petreacă aici. Am citit așa de multe povești care se întâmplă la New York… Fiecare oraș merită măcar o poveste. Stanley din cartea mea locuiește aici, la San Diego, unde în fiecare vară se întâmplă Comic-Con. Eu sunt mama a trei băieți pasionați de Marvel, de benzi desenate, așa că o asemenea carte era un pas firesc. Când abia începusem să scriu cartea despre Stanley, am suferit o fractură la genunchi. Eram în scaun cu rotile și aveam bilete la Comic-Con și mi-a fost prea teamă să merg. Nu voiam să fiu în scaun cu rotile într-un loc atât de aglomerat, oricum nu-mi plac mulțimile. La început mă entuziasmase ideea de a merge, dar eram, de fapt, îngrozită de marea aceea de oameni zgomotoși în care trebuia să mă descurc și cu un picior rupt, pe deasupra… Așa că nu am mers. Am rămas acasă și m-am supărat pe mine însămi, pentru toate lucrurile din viața mea pe care mi-a fost prea teamă să le fac. Așa că am scris despre acest băiețel anxios ca mine, de-aici a pornit el. Anxietatea e un subiect atât de important… Eu am fost anxioasă dintotdeauna. E una din principalele probleme ale copiilor de școală. În Statele Unite, statistic unul din șase copii suferă de anxietate. Vorbim de elevi de până în 13 ani. E o cifră enormă. Lumea e din ce în ce mai afectată de tot soiul de greutăți și de temeri, iar copiii sunt afectați la rândul lor. Așa că am vrut să scriu o carte despre cei care-și fac prea multe griji și așa a apărut Stanley.

– Mi-a plăcut foarte mult un paragraf care spunea așa ”Câteodată nu căutăm soluții pentru toate problemele noastre, câteodată vrem doar o îmbrățișare.” Ce le-ați spune, de pe câmpul de bătălie, părinților ai căror copii se luptă acum cu Monstrul Fricilor?

– E foarte mare câmpul acelea de bătălie și sunt tot soiul de probleme…

– Numai temerile de anul acesta fac cât un război…

– Da, e foarte mult de dus. Dar nu e nevoie să fie mult. Câteodată copiii care par să aibă vieți lipsite de tulburări, la suprafață, fac eforturi enorme, în interior. Nu e genul de lucru pe care părinții să-l poată repara și, ca părinți, vrem mereu să reparăm ceva în viețile lor. Câteodată tot ce ne trebuie e să ne asculte cineva. De-acolo conversația poate evolua spre găsirea unor modalități de a repara lucrurile cu blândețe. Când părinții se grăbesc să găsească soluții pentru tot, copilul înțelege că el singur nu s-ar putea descurca. Ce trebuie ei să învețe e să-și depășească momentele de anxietate. Noi avem o glumă, în familie. Îi spunem ”bietul copilaș”. Când cineva se jeluiește de ceva ce-a pățit și vin la tine fără a căuta neapărat un răspuns, o soluție, îi spun soțului meu sau copiii ne spun „Uite, trec prin asta și vreau să-mi zici ”Bietul copilaș!”.  E tot ce vreau de la tine.”

– Poate că avem nevoie să reparăm mereu ceva în viețile copiilor ca să ne convingem pe noi înșine că suntem niște părinți buni, ca să ne depășim anxietatea parentală.

– Clar! Vine din grijă și din iubire. Vrem să-i ajutăm, e firesc!

– …dar sfârșim prin a-i ajuta prea mult.

– Da, așa cred. Copiii au nevoie să-și poarte luptele și singuri și să găsească ei înșiși soluții. Le trebuie îndrumare, nu un părinte care să dea un telefon și să rezolve problema sau să le spună exact ce să facă. Atunci nu mai au ce învăța.

– Așa e. Care e cea mai mare satisfacție pe care v-o oferă scrisul?

– Cred că e ceva legat de faptul că trebuie să vin cu o idee nouă pe care să o explorez. Asta e partea cea mai incitantă. Câteodată lucrurile nu se leagă și atunci nici măcar nu duc ideea la bun sfârșit. Câteodată scriu 50 de pagini până să-mi dau seama că nu va funcționa. Îmi place și partea de editare. Stau mult timp pe prima variantă a poveștii. Sunt perfecționistă, îmi place să recitesc totul și să refac pagini întregi. Cred că partea cea mai grea e să ai o poveste cap-coadă. Dar, după asta, când revii și scurtezi, și corectezi și spui ”A, asta merge mai bine aici!” sau ”Asta e chiar o parte amuzantă!” e foarte, foarte plăcut.

Boston Public Library, Unsplash

– Când pregăteam interviul, m-am trezit răsfoind ediția noastră Audubon de buzunar. Eram curioasă cu ce începe lista dumneavoastră de păsări dintr-o bună zi? A mea începe cu bufnița polară.

-Superbă, nu-i așa? Mie îmi place pasărea flamingo. Îmi place cum se contosionează gâtul lui lung și roz pe pagină. Știi că asta se întâmpla din motive tipografice? Motivul pentru care Audubon a pictat toate aceste păsări mari atât de răsucite în poziții nefirești e că altfel nu le putea face să încapă în pagina tipografică. Era o chestiune de parametri. Pe mine mă intrigă însă contorsionarea acelei păsări splendide. Și îi ador culoarea.

Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com

-Știu că și dumneavoastră ilustrați!

-Da, de fapt, chiar în timp ce lucram la această carte, am desenat toate păsările cot la cot cu Charlie. A fost un fel de meditație care m-a ajutat să intru în mintea lui. Într-o zi mi-ar plăcea să-mi ilustrez propriile scrieri. E pe lista mea de autor.

-Ce mai e pe lista de autor? Lucrați la ceva acum?

-Da, tocmai am terminat o carte și aștept publicarea ei. Acțiunea se petrece o sută de ani de-acum înainte, în viitor. E o carte de aventuri pentru iubitorii de animale. Abia aștept să apară, am lucrat ani de zile la ea. Mai lucrez la ceva… Multă lumea mi-a spus că ar trebui să scriu și despre fete, așa că lucrez la o poveste cu o fetiță și, într-o notă mai personală, la niște memorii în versuri. O serie de poeme. Am cam 150 acum. Încă lucrez pentru că mă stăpânește cartea asta. E despre viața mea de fetiță.

-Sună grozav! Abia aștept să citesc! Cum au reacționat copiii dumneavoastră la copiii din cărțile pe care le scrieți?

-M-am străduit să nu expun intimități. Fiii mei au toți peste douăzeci de ani acum. Sunt mândri de mine și bucuroși că am scris… Se amuză foarte tare de toate lucrurile mici din viețile noastre pe care le regăsesc în cărțile mele. Văd toate detaliile astea și râd citindu-le. E bine. Mă bucur că le putem împărți.

G I G G I

Foto: arhiva Gigi Căciuleanu

Dansul începea cu o cădere în care picioarele zvâcneau în sus, iar apoi urma o ridicare din care începea dansul propriu zis. Fotograful, fără să vrea, a surprins cele trei etape ale întoarcerii mele (și a lumii) pe dosdansul acela. L-am dansat apoi foarte mult timp în lumea întreagă și s-a intitulat MESS AROUND. (Gigi Căciuleanu) 

Telefonul pârâie în toate felurile și, din când în când, mă frisonează ideea că va trebui să ne măsurăm în luptă dreaptă, eu și conexiunea aceasta atât de fragilă, ca să salvez înregistrarea. Dar am s-o salvez. Și îmi va fi mereu prețioasă conversația aceasta cu maestrul Gigi Căciuleanu, unul dintre acei creatori atât de speciali de transă, de energie, de poem și de conversație corporală în fața unui public. Mi-am dorit interviul acesta atât de mult timp încât mi s-a părut ireal când chiar s-a întâmplat. PRESS PLAY :-).

Sursa foto: Unsplash
Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates