Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)

…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…

Foto: Ben White
  • Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).

Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.

  • O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.
Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂

Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.

  • Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.

Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.

  • Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.
  • Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.

Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.

  • În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.

Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.

Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!

To be continued.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: