Un serial cu oameni ocupați

Carmen Uscatu face parte din galeria oamenilor pe care îi admir fără rezerve. Face nu un spital, ci un efort consistent de schimbare socială, mentală și instituțională în România, împreună cu Oana Gheorghiu. Dăruiește. Viață, speranță, soluții, voce, imagine, know-how, muncă, efort, entuziasm, determinare, șantiere, proiecte pentru comunitate, timp. Foarte mult timp. Aproape că mi-a fost teamă când am întrebat. Dar cât de muuuuuuult mă bucur că am făcut-o…. #mulțumesc

Carmen Uscatu, co-fondatoare Dăruiește Viața, jumătate de Binom :-). Foto: Cornel Brad

Tomas Tranströmer , poet și psiholog suedez, căruia în anul 2011 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură cu motivarea „fiindcă prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”, scria într-unul din poemele sale, The Scattered Congregation:


“We  got ready and showed our home.
The visitor thought: you live well.
The slum must be inside of you.”

Tomas Tranströmer 

Aceste versuri sunt o pledoarie de a ne orienta resursele noastre către a crește în interior. Căci ne rămânem străini nouă atunci când decidem, conform normelor societale, să rămânem orientați către lumea exterioară, să dăm totul acolo pentru a arăta bine.

Atunci când credeam că viața mea e plină, e completă, are sens, am început să simt că aș vrea ca unele lucruri să ocupe mai puțin loc pentru a face loc altora. Am început, probabil în mod inconștient, să mă întreb: Ce-și dorește sufletul meu? în loc de: Ce își dorește ego-ul meu?

James Hollis, psihoterapeut american de formare jungiană, pe care l-am descoperit de curând și căruia îi citesc cărțile și îi ascult podcast-urile, spune că, în viața noastră, etapele pe care le parcurgem ar trebui să ne aducă în cele din urmă în contact cu noi: dacă atunci când suntem mici părinții ne sunt reperul și noi învățăm să trăim după modelul lor, în adolescență orientarea noastră e către lume, către ce spun ceilalți despre noi, atunci când ne maturizăm ar trebui să ne întoarcem către noi, să aflam ce ne definește, cine suntem noi, in afara istoriei noastre și a rolului pe care îl jucăm. Cine sunt eu cu adevărat? Cât din ceea ce sunt se datorează părinților mei, societății și cât e cine sunt eu? – întrebări la care încerc să îmi răspund atunci când îmi analizez interacțiunile cu cei din jur, acțiunile mele, deciziile mele.


Acest proces al autocunoașterii, al creșterii, al devenirii noastre, este unul dificil dar extrem de frumos și, o veste bună: durează toată viața J. Este extrem de greu pentru că avem o tendința naturală de a proiecta in ceilalți ceea ce nu stim despre noi sau ceea ce nu vrem să știm despre noi (aceasta e umbra noastră) sau rezistența noastră la a crește și a ne asuma cu adevărat responsabilitatea pentru noi. Este un proces dificil pentru că ajungi să admiți că singura persoană care a fost prezentă în toate momentele vieții tale ești tu și că tu porți responsabilitatea pentru cum viața ta este acum. Ceea ce ignorăm sau păstrăm în inconștient joacă un mare rol în viețile noastre și în ale altora. Întregul nostru nu poate fi întreg dacă nu ne acceptăm și această umbră a existenței noastre. Iar ceea ce negăm în interior va ieși oricum la suprafață sub diferite manifestări pe care s-ar putea să le gestionăm mai greu dacă nu sunt îmblânzite de autocunoaștere. De ce trebuie să ne ascundem atât de mult de noi? De ce ne -am devenit străini nouă? Spiritul liber încă locuiește în noi dar am învățat devreme că exprimarea lui este prea costisitoare, este devreme amendată. Însă libertatea e cel mai frumos sentiment. Sigur că libertatea înseamnă și responsabilitate, dar în fond asta înseamnă maturizarea, nu?


Acesta, în opinia mea, e cel mai valoros timp pe care îl petrec cu mine și pentru mine: timpul în care îmi pun întrebări și încerc să răspund la ele, timpul în care mă descopăr. Acest timp mă ajută să devin mai bună cu mine și cu cei din jurul meu, să găsesc sens în ceea ce fac și în ceea ce mi se întâmplă, și sa fiu recunoscătoare vieții chiar și atunci când îmi e greu.

Carmen Uscatu

Mă ajută să fiu dirijorul vieții mele dar având totodată înțelepciunea de a accepta că nu toată viața mea e în controlul meu. Terapia m-a ajutat mult în începuturile acestui proces de autocunoaștere.

Dar suficient despre interior. Căci timp pentru mine e și cel pe care îl petrec cu oameni de la care am ceva de învățat, de fapt întotdeauna ai ceva de învățat de la interacțiunea cu oamenii, dar timp pentru mine e acela pe care îl petrec cu oamenii care ma provoacă sa ies din zona de confort, dar in același timp îmi și umplu sufletul de bucurie.
Timp pentru mine e și seara, când ma bag in pat și reușesc sa citesc câteva pagini dintr-o carte. Și, cu bucurie, pot spune, ca deși am perioade fără acest timp, reușesc sa strecor cititul tot mai mult în viața mea.

Sigur că mereu sunt în căutarea timpului pentru mine, dar știu că pe măsura ce îl caut voi avea tot mai mult nevoie de el: nevoie de oameni providențiali, nevoie de cărți care să mă crească, sa mă provoace, nevoia de timp să visez, să descopăr umbra mea, să fac pace cu mine, să port discuții cu prietenii mei despre viața și sensul pe care i-l dăm.

Carmen Uscatu


Spunând cele de mai sus nu înseamnă nicicum că neg, de exemplu, importanța unui hobby: de curând, în pandemie, când am avut curajul să îmi urmez până la capăt gândul de a începe tango și am acționat, am descoperit cât de benefic poate fi să îți urmezi intuiția și să încerci să faci ceva ce îți doreai dar nu făceai din diverse false motive: n-am timp, nu e momentul.

Nu neg nicidecum importanța unui pahar de vin roșu și o discuție care poate nu duce nicăieri, un concert, călătoriile, dulciurile, plimbările. O piesă de teatru, Doamne, cât de mult îmi doresc să merg mai des la teatru, cum făceam înainte de pandemie, să merg la filmele de la Elvira Popescu.

Și, la fel de important e să spun că timp pentru mine e și timpul pe care îl dedic proiectelor frumoase pe care le fac la Dăruiește Viață și care, și acestea, vin să răspundă adesea întrebărilor pe care mi le pun în timpul meu liber J.

Uneori oamenii mă întreabă cum fac să am timp pentru te miri ce lucru mărunt, în aparență, dar care mie îmi aduce bucurie, pe care, probabil, s-ar considera că având o viață ocupată, nici nu am timp să îl gândesc, dar să îl mai și fac. Cred că disciplina e cheia. N-o să te poți întreba cât din reacția ta din fața unei situații e reacția ta și cât e de fapt e condiționare, e model acceptat inconștient? Cât din alegerile tale te reprezintă, îți aduc împlinire și cât e umbra ta? Dacă alegi să scroll-ezi, fără să cauți ceva anume,  dimineața și seara, pe ecranul telefonului sau dacă alegi să vezi un film prost doar ca să îți umpli timpul, dacă alegi să ruminezi în loc să înțelegi ce e în puterea ta și ce nu e în puterea ta să schimbi, dacă alegi să te trăiască timpul, și de multe ori facem asta, atunci timpul tău nu-ți mai aparține.

Carmen Uscatu

Viața fiecăruia dintre noi, cred eu, e plină. E plină de neprevăzut dar e și predictibilă de multe ori. Căci viața noastră e, de multe ori, o consecință a acțiunilor sau a inacțiunilor noastre. Dar e viața ta și merită să te uiți cu atenție la ea, căci e unicul loc în care mereu ești actorul principal.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: