TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (III)

Un serial cu oameni ocupați

• 

• 

• 

Even the best job will never love you back, scrie Zoe Williams în The Guardian. Și, în timp ce se întreabă cum ne va fi mai departe, dacă extrovertiții se vor întoarce la birou și introvertiții vor continua să lucreze de acasă, nu ocolește elefantul din camera – centralitatea biroului în viețile oamenilor, nevoia intrinsec umană de a avea un scop în viață, de a face lucruri care să aibă sens dincolo de condica bifată conștiincios și fluturașul de salariu. Felul în care biroul ăsta te urmărește peste tot, te stoarce de puteri, se insinuează acolo unde nu-i mai e locul. O citesc în buza dimineții, în timp ce îmi pun semnul ăsta ca de carte în minte – e joi, să nu uit să-mi public serialul despre timp. Când l-am început, nu m-am așteptat la atâtea povești. Nu m-am așteptat ca zona asta, nevralgică pentru mine, a cheltuirii constante de sine în lucruri despre care nici măcar eu nu o să-mi mai aduc aminte peste câteva zile, să fie atât de plină de miez și pentru alții. Timpul pentru tine vorbește, în fapt, despre sensul pe care-l dai lucrurilor pe care le construiești. Pentru cei fericiți, aspirația și job-ul se suprapun, ceea ce nu înseamnă și nu va însemna niciodată că munca nu e tot muncă, sau că nu epuizează, sau că nu-ți atârnă greu în buzunare și că nu te sleiește, chiar și atunci când o iubești. Că nu-ți pui întrebări: ce faci, în timpul ăsta, pentru familia ta? Cât timp rămâne pentru ei? Cât timp pentru prieteni? Ce felie din tine capătă ei – cea consistentă sau firmiturile? Și, în cele din urmă, ce faci pentru tine? Cât din timpul unei zile e al tău și cum îl cheltuiești?

“…mă scufund în vină ca Diogene în butoi…”

Dragă Ioana,

M-am decis să scriu aceste rânduri pornind de la cuvintele tale de mai sus, ce-mi răsună în minte de câteva zile…de fapt, cam de când mi-ai lansat provocarea de a răspunde la întrebarea “Tu cum faci să ai timp pentru tine?” Am stat și m-am gândit, apoi am citit ce au scris ceilalți invitați ai tăi în acest proiect și… iar am stat să cuget… doar sunt ardeleancă. Și noi așa procedăm.

Să știi că am rezonat foarte mult cu ceea ce spuneați tu și Oana Boca Stănescu despre acel sentiment de vină. Ce vine la pachet odată cu aducerea pe lume a primului copil.

Vi-nă vi-nă vi-nă. Îmi răsuna mereu în urechi, precum ticăitul unui ceas elvețian, ori de câte ori programul de lucru se extindea cu câte un festival sau vreun eveniment transmis în direct. Sufeream îngrozitor pentru că eram departe de copil. Iar să fac ceva și pentru mine, era un subiect tabu. Exclus. Out of the question.

Însă perspectiva aceasta mi s-a schimbat cumva în bine, printr-o întâmplare foarte simpatică petrecută acum câțiva ani, când a trebuit să filmez într-un proiect privat prin țară cu SoNoRo. Atunci am descoperit locuri încântătoare în Transilvania. Locuri de poveste, cu istorii fantastice…

Însă era prima oară când plecam mai multe zile de acasă. Doamne! Am zis că mor, că se termină zilele, că sunt o trădătoare și o cumaipututsăfaciașacevamamădenaturată?

Dar tăceam, înduram și număram zilele până mă întorceam la copil. În fața muzicienilor afișam o Valentina veselă și exuberantă, glumeață și cu pletele în vânt, însă seara, când închideam ușa camerei de hotel în urma mea, butoiul cu VINĂ mă aștepta romantic și languros pe fotoliu.  

Până într-una din zile, când, aflându-mă în mașină cu Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo (de care mă și leagă 16 ani de prietenie), îl surprind că îmi spune din senin: “Ce noroc pe tine că te-am scos cu proiectul ăsta din casă. Nu? În sfârșit ai mai ieșit și tu din universul tău blocat în sentiment de vină și te poți bucura de toate locurile prin care mergem. Că viața trece repede. Și copilul va pleca la un moment dat pe drumul lui. Iar tu o să îți dai seama cât ai pierdut, refuzând să trăiești și pentru tine!”

Paf !

Whaaaat? Ce-a spus? Panică. Șoc și groază. Eram siderată, îți dai seama. Doar că șocul era cumva împărțit. Pe de-o parte mă întrebam cum și-o fi dat seama că sunt “cu capul”, pe de alta, am realizat câtă dreptate avea…

Acel moment a fost fix ca un “cut” pentru mine. S-a rupt filmul. Filmul în care personajul principal eram eu, iar în toate celelalte roluri juca VINA.

Mi-am dat atunci seama că nu puteam trăi așa. Că viața este, trebuie să fie și despre noi, mamele. Că pe lângă copii-serviciu-deadline-uri și proiecte diverse, nu strică să ne oprim din când în când, să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm: “Bun. Astăzi ai făcut asta-asta-asta. Dar pentru tine, cea din oglindă, ai făcut ceva frumos, care să te încarce cu acea energie magică?“

Este imperios necesar să facem zi de zi ceva frumos pentru sufletul nostru. Pentru că acel “ceva”, cât de mic, ne încarcă și ne dă un elan nebănuit în a termina ceea ce avem de făcut în materie de proiecte, serviciu sau atribuții casnice. Și aici aș vrea să fac o mică paranteză, ca să nu fiu înțeleasă greșit. Toate lucrurile ce trebuie realizate pe parcursul unei zile, le duc la bun sfârșit pentru că îmi face plăcere. Și pentru că îmi aduc bucurie și satisfacții. Sigur că sunt și momente în care “fluierul fierbătorului” din cap țiuie asurzitor, însă exact acele momente ne fac mai puternici, mai hotărâți, mai ambițioși, mai tenace. Mai învingători cu noi înșine.

Iar acum, să răspund și întrebării tale, ce face subiectul acestei mărturisiri prelungite: DA, în fiecare zi reușesc să fac ceva pentru mine: fie că citesc câteva pagini, fie că ascult puțină muzică, sau că frunzăresc internetul după lucruri care mă pasionează… Iar un lucru numai și numai pentru mine, pe care îl fac zi de zi, cu religiozitate, se întâmplă în fiecare dimineață. Îmi place la nebunie să mă trezesc în jurul orei 05.00 (uneori se întâmplă să fie și 04:30) – da, da, fără ceas – să îmi pregătesc cafeaua și micul dejun, să mă așez apoi în canapea cu cana fierbinte, să dau drumul la televizor și să mă delectez timp de o oră pe HGTV (Home and Garden Television). Mi se pare cel mai fain lucru din lume si totodată modul ideal de a-mi începe ziua. Și orice fel de zi s-ar anunța la orizont, acel moment de relaxare și delectare vizuală îmi încarcă bateriile bunei dispoziții și îmi dă un elan nebănuit.

Știi de ce?

Pentru că mi-am început ziua gândindu-mă întâi la mine.

P.S: Sentimentul de vina mai exista totusi si pandeste din umbra, mai ales atunci cand lipsesc prea mult de langa copilul meu.

Dacă m-ai întreba ce-mi lipsește cred că în 90% din cazuri aș spune “timpul”. Dacă mă auzi văicărindu-mă, e probabil pentru că mi-ar mai fi trebuit niște timp. Încă o oră dacă aș mai fi avut cu cursantul X, încă o săptămână pentru proiectul Y, încă 20 de minute dacă aș mai fi reușit să țin ochii deschiși aș fi terminat cartea. Doar un ceas să mai fi dormit în plus…

Rareori însă, lângă “timp” aș pune „pentru mine”. Pentru că, într-un fel sau altul, cam tot ce fac e pentru mine. Am bafta incredibilă de a avea o meserie care mă pasionează atât de tare încât niciun minut pe care i-l dau nu e prea mult, nu e în plus, nu e o corvoadă. Da, uneori nu-mi ies cum mi-aș dori și aș da cu dragă inimă vina pe câte un funcționar public sau pe câte un sistem nefuncțional. Dar adevărul e că dacă aș fi avut pentru ele ceva mai mult timp…aș fi găsit o soluție.

Mi-ar trebui mai mult timp pentru ai mei, pentru meșteșugit lucruri prin curte sau pentru câte o cochetărie – shopping, manichiură, ieșit în oraș cu prietenii.
De curând am început un experiment: aveam prea multe haine și oricât aș da din el, tot prea multe sunt. Așa că am decis ca pentru fiecare bluză pe care o mai cumpăr, să scot din șifonier două. Nu-i ușor. Mă despart greu de lucruri. Lucruri pe care, de altfel, nu le-am purtat cum ar fi meritat dar de care mă leagă mereu câte un “Mai știi? Rochița asta ai luat-o din locul ăla cochet din Sighișoara, eșarfa e din Saint Malo și încă mai am poza aia în care o purtam cu un nod discret într-o parte”.

Experimentul e reușit: cumpăr tot mai puține haine și cu fiecare dintre ele, șifonierul începe să mai respire puțin”.

Cred că o să-l aplic și pentru timp: o ieșire în oraș, două zoomuri mai puțin. În fond, n-o să moară nimeni dacă lipsesc două ceasuri. Iar mie o să-mi prindă bine să schimb un “pentru mine” cu altul.

Te imbratisez, 
mel 

Am avut o copilărie cu timp nesfârșit, în care nu făceam altceva decât să stau gură-cască prin Lunca Oltului și Pădurea Harca, două nesfârșiri care nelimitau spațiul meu de joacă, ferma de la Câmpu-Mare din județul Olt, unde este acum sediul „Domeniile Sâmburești”. Prețul acestei copilării mitice a fost scump și l-am plătit cu meseria mea, de jurnalist, tot timpul patronată de…urgență.

Primii mei ani în presă au fost într-o agenție de știri. Agenția dă prima știrea, altfel nu este competitivă. Ca să se întâmple acest lucru, ritmul de viață al jurnaliștilor de agenție este ceva greu de imaginat. Pentru știri am plecat de la aniversări, cafele, petreceri, înmormântări, ședințe cu părinții, de sub duș, am întârziat (ore) să iau copilul de la grădiniță sau de pe la alte activități, n-am avut concedii mai lungi de o săptămână și, oricum, lucram și în concedii. Când am făcut schimbarea de la presa de agenție la presa de cotidian am început să respir…dar era doar o impresie, tot cu accelerația la podea eram.  Treaba aceasta a venit cu somatizări și până la urmă, chiar cu boală. Profesional am făcut niște schimbări, personal am încercat să readuc echilibrul. Încă sunt dependentă de „a face”, în continuare nu am timp, dar lucrez la asta și încerc să-mi simplific cât mai mult viața, să fac doar acele lucruri care se aliniază cu viziunea și valorile mele. Este un proces cu care am răbdare.

„Timp pentru mine” nu este ceva sofisticat, dar este ceva esențial fiincă pentru mine înseamnă contactul cu tine autentic, cu resursele interioare. O să dau un exemplu foarte prozaic. Eram în vacanță cu prieteni apropiați și a apărut și discuția despre „îngrijire”. Prietena mea s-a plans ca are unghiile nefăcute, ca nu a găsit timp să și le facă înainte să plece în vacanță. Am găsit în bagajul meu trusă de manichiură și ojă, așa că i-am zis: „Haide, îți fac manichiura!”. Atunci mi-a zis, „Bine, dar nu acum, nu am starea”. Acest „nu am starea” este și al meu, și al multora dintre noi. Și înseamnă că, de fapt, AM AVEA TIMP, dar NU AVEM STAREA, adică acea liniște pe care ți-o da contactul cu tine, cu resursele interioare despre care spuneam. Și este valabil și pentru făcut unghiile, și pentru examenul de doctorat.

În altă oridine de idei, „timpul pentru mine” poate fi și timp pentru ceilalți. În ultimii ani mă ocup de programe de educație prin cultură la Asociația 7 ARTE și smARTkid, și chiar dacă acest lucru implică multă muncă, acolo câștig timp pentru mine fiindcă fac ceva care pentru mine este plin de semnificație și de sens. În mod constant fac cursuri și investec în actualizarea mea, lucru care mă face să nu am timp, dar care, in mod paradoxal, reprezintă „timp pentru mine”. Am în minte, deja scrise, cărți pentru copii și cărți de poezie care s-au născut din „timp pentru mine”. Mai trebuie înca puțin „timp pentru mine” să le pun și pe hârtie și să vi le dăruiesc.

Sigur că este o diferență între a-ți face manichiura și a zice că a fost timp numai pentru tine și, de exemplu, a scrie acest text. Însa eu, scriind acest text mi-am făcut timp pentru mine. Așa simt. Și îți mulțumesc că mi-ai oferit ocazia să o fac.  

Fotografia aceasta, de final, mi-a dăruit-o Melania. E un răspuns în sine. Și m-am gândit că ține loc și de ”mulțumesc” al meu, dincolo de cuvinte, pentru toate bucățile astea atât de consistente de timp, gând și viață pe care le împărțim.