Ioana Bâldea Constantinescu

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE (XVIII)

Un serial cu oameni ocupați

Pe Ioana Nicolescu o citiți pe blogul ei, codenoir-style.com. A lucrat pentru Dior, Prada, Comme des Garçons, a scris pentru ELLE, Marie Claire, Forbes Life, Harper’s Bazaar, Republica. Ioana mi-a trimis un text atipic serialului, în sensul că transformă o apăsare într-o porție savuroasă de tips &tricks. Sper să vă amuzați, să încercați și să vă găsiți din ce în ce mai mult timp pentru voi!

Ce fac ca să am timp – mint, fur și ucid

Când Ioana mi-a aruncat mănușa ca să-i spun ce fac să am timp, mi s-a părut o idee tare faină. Poate pentru că și pe mine mă interesează ce fac alții ca să le facă pe toate și să reușească să fie și fericiți.

Cred că e lucrul pe care am început să-l discut cel mai des cu prietenii în pandemie – cum ne organizăm timpul. Și, la fel ca pandemia, încă nu ne-am oprit. Am găsit aplicații, sisteme, pe unele le-am adoptat, pe altele doar le-am încercat, însă este work în progress.

Observ că pe mulți ne preocupă treaba asta cu timpul. Poate pentru că de anul trecut am început să-l prețuim altfel, am avut timp să ne facem timp, să ne oprim, să-l regândim și să facem o curățenie generală în ceea ce-l privește, după ce ne-am reașezat fiecare cum am putut mintea, gândurile și obiceiurile.
Ioana Nicolescu

Dintotdeauna am avut o problemă cu timpul, dacă trebuie să iau motocicleta ca să ajung mai repede undeva, o voi face. Nu voi prinde teleportarea sau să călătoresc în timp ca să fac tot ce mi-am propus, dar cred că o bună organizare și un timing ritmat ar putea regla treaba asta.

Îmi place să-mi potrivesc lucrurile pe săptămâni, chiar luni înainte, ca să-mi pot lăsa ferestre libere în care să improvizez – să plec undeva sur un coup de tête, să mă văd ad-hoc cu prieteni sau să trag o fugă la teatru / cinema și să rămân în sală dacă-mi place ce văd pe afiș.

A devenit o metodă după ani de zile, încă un pic și ajung să fiu o hoață perfect profesionistă de timp – reușesc să (-mi) fur timp dintr-o parte a agendei ca să-l ascund în altă parte a ei, lucru pe care doar eu îl văd. Am păstrat obiceiul agendei din hârtie, care are o anumită paginare, ca să-mi pot vizualiza ușor săptămâna și lunile care vin. Este și un mijloc foarte bun să-mi fur artistic pălăria.
Ioana Nicolescu

Mai și mint ca să-mi fac timp. Și o fac chiar frumos. Când stau prea mult pe un proiect sau un text și nu-l mai văd, trag o pauză în care încerc orice altceva timp de vreo oră. Din păcate am învățat trucul ăsta destul de târziu, după 35 ani – mi-ar fi prins tare bine să-l fi descoperit ceva mai devreme…

Cum mai exact (mă) mint ? E destul de simplu, profit că am Muzeul Național de Artă în față casei sau galerii de artă și mă duc să le fac o vizită. Ultima dată am fost săptămâna trecută când am vrut să-l văd pe Brâncuși și am redescoperit etajul de pictură contemporană. Iar când mint până la capăt, iau și o înghețată în drum spre casă, așa parcă totul pare mai plăcut.

Mai și ucid când nu am timp, câteodată chiar săptămânal. Asta mi se întâmplă mai ales pe final de proiect, când mă izbesc 1001 de soluții și idei ‘extraordinare’ cum ar putea proiectul, din foarte bine, să fie mai mult ca perfect. Știți și voi, momentul ĂLA, căruia nu iți este deloc ușor să-i reziști, unde îți vine să reiei tot în loc să te oprești.

De cele mai multe ori diferența între noțiunea mea de perfecțiune și un lucru foarte bine făcut perceput de ceilalți nu justifică luatul de la capăt și așa o desfășurare de forțe.

Ei bine, ca să evit ceea ce am învățat că este o pierdere grozavă de timp și energie, sunt o criminală. Am grijă să-mi notez toate ideile ‘geniale’ (tot în agenda mea de hârtie), apoi să le ucid acolo închizând caietul. Mă rog, le pun să doarmă, dacă e să fiu cinstită.

Sacrific sângeros și când apare prea multă treabă, de anul trecut am înțeles cum să las pe primul loc și altceva decât munca, oricât de faină și creativă ar fi ea.
Ioana Nicolescu

Am norocul să am din ce în ce mulți prieteni care stau în cartier, așa că este ușor să ne vedem scurt la o cafea și să refacem lumea în 60 minute. Apoi, sunt și o sumedenie de locuri faine în cartier, de câteva zile m-am îndrăgostit de ceaiul și cafeaua de la The Marmorosch unde am impresia că sunt în alt oraș, așa că fac și cityescaping cu aceeași ocazie.

De câteva luni am mai descoperit feluri sănătoase prin care să ucid din timpul acordat celorlalți ca să-mi croiesc timp. Așa am început să alerg diminețile prin parc, 40 – 45 minute în care sunt doar cu gândurile mele și muzică. Iar lucrul ăsta îmi da o energie foarte plăcută pentru tot restul zilei, poate apărea orice – și de regulă asta se și întâmplă.

Desigur, lucrurile astea nu mă împiedică să nu stresez, altfel parcă nu aș fi eu, pentru deadline-uri prea strânse, răsturnate & accelerate sau mai multe proiecte faine care se suprapun la milimetru.

Dar dacă am învățat ceva în ultima vreme este că nu aș vrea să-mi dau seama, la un moment și în goana asta zilnică, că am în sfârșit timp liber când poate ceilalți nu mai au. Așa că nu ezitați, învățați să furați, să mințiti și să ucideți, mai ales când e vorba de timp vostru. Și spuneți și altora când reușiți.

do you hear the people sing?

Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.

Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.

Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.

Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies in Romania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.

Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.

Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).

Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.

Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XVII)

Un serial cu oameni ocupați

Oana Gheorghiu construiește ce visăm noi cu toții. Speranța într-o lume cu standarde, cu profesioniști, cu protocoale, cu strategii, cu comunități legate de niște principii. Când le-am scris să întreb dacă nu vor să facă parte din galeria de oameni ocupați, le-am luat la pachet. Pentru că Oana Gheorghiu + Carmen Uscatu = Dăruiește viața. Emoții, însă, am avut citind fiecare text în parte, așa cum m-am bucurat de răspunsul fiecăreia dintre ele, de fotografia încărcată de sens și de ludic, de sinceritatea asta frumoasă pe care uite că o pot da mai departe. O fac cu toată inima. Cred că toți avem nevoie să ne bucurăm de oameni care mișcă și schimbă lucruri, mentalități, cutume și, în cele din urmă, alți oameni. Alte destine. Așa cum fac ele. La vedere. Fără jumătăți de măsură.

Oana Gheorghiu, cofondatoare Dăruiește viața. Jumătate de Binom 🙂

Tu cum faci să ai timp pentru tine?

Adevărul e că am o relație specială cu timpul. De când mă știu ne alergăm reciproc. Cel mai adesea eu vreau să înghesui prea multe în el, iar el o ia la fugă, forțându-mă să fac alegeri.

Au fost vremuri în care lucram 12-14 ore pe zi, apoi încercam o echilibristică între timpul cu ai mei și momentele cu și pentru mine. Probabil că multe mame trec prin etapa asta, mai ales atunci când copiii sunt mici. În acea perioadă prețuiam mult timpul pe care-l petreceam în mașină, simțeam că acela e răgazul în care eram eu cu mine, în care îmi puneam întrebări, găseam răspunsuri, mă dojeneam, mă încurajam, îmi acceptam nereușitele și îmi făceam planuri de viitor. Și, pentru că trăiesc în București, măcar o oră pe zi tot aveam vreme de introspecție. Încă mai fac asta în mașină, cu o muzică bună pe fundal, chiar dacă pandemia și Podul Ciurel mi-au scurtat perioada de timp pe care o petrec trafic.

Dar eu și timpul ne hârjonim de mult. Când eram mica și “trebuia” să dorm la prânz, “că somnul te face mare” (poate de-aia nu am crescut mai înaltă, așa cum mi-aș fi dorit J) eram sigură că pierd timpul ăla, că se întâmplă viața fără mine, că lucruri extraordinare se petrec cât eu dorm. Nu voiam să pierd nicio clipă cu somnul, eram avidă să știu tot ce se întâmplă în jurul meu, să fac parte din orice acțiune și să prind fiecare propoziție a adulților de lângă mine. Am luptat serios, în copilărie, pentru dreptul meu la nesomn. J Și lucrurile nu s-au schimbat prea mult, mai lupt și acum, doar că biologia e mai greu de învins.

Îmi plac serile lungi, în care citesc o carte, văd un film, beau un pahar de vin sau mă văd cu prietenii. Îmi place să râd, e lucrul care mă încarcă cu multă energie. O fac destul de des și râd mult de mine însămi, de gafele mele, de prostiile pe care le spun sau le fac uneori. Îmi place să fiu în preajma oamenilor care au simțul umorului și care nu se iau tot timpul prea în serios și am norocul să am astfel de oameni în jurul meu, acasă și la birou, așa că timpul cu ei e timp pentru mine.

Timp pentru mine au fost și toate serile acelea în care am stat în Piața Victoriei, la protestele din 2017-2019, căci am crezut cu tărie că merg acolo pentru mine, pentru noi, ca societate. De fapt, simt din ce în ce mai mult că timp pentru mine e tot ceea ce fac și are sens. Chiar și bătăliile cu politicienii, funcționarii sau mentalitățile învechite ale unora le consider a fi și pentru mine.
Oana Gheorghiu

Trebuie să recunocă că dacă mă întrebai acum 15-20 de ani cum găsesc timp pentru mine, probabil că ți-aș fi vorbit de shopping, coafor, manichiură, cosmetică. Și nu e nimic rău în a le considera timp pentru tine, doar că am trecut într-o altă etapă (na, vârsta vine și cu lucruri bune, nu-i așa? J) în care mă enervează că trebuie să-mi vopsesc părul o data la 2 luni, mi se pare că pierd vremea… dar da, firele albe îmi displac mai mult.

Cred că timpul are ritmul emoțiilor noastre. Uneori, se oprește în loc oricât de mult ți-ai dori să alerge. Am înțeles asta când l-am pierdut, brusc pe tatăl meu, într-un accident nefericit și atunci, în acele zile, aș fi dat orice ca timpul să treacă și să devină totul mai ușor.
Oana Gheorghiu

Mă gândesc mereu la mamele copiilor bolnavi de cancer și gândul e prea greu de dus până la capăt, căci nicio mama n-ar trebui să treacă prin asta. Pentru ele timpul stă pe loc și toată viața se îngrămădește într-un salon de spital pentru multe luni sau ani. Când te uiți la timp prin filtrul ăsta îți dai seamă că tu ai pentru tine tot timpul din lume.
Oana Gheorghiu

Spune-mi o poveste cu portocale

Cred că acesta e rolul meu favorit. Uite o mireasmă. Uite un cuvânt. Spune-mi o poveste. Cadoul de la Oana a venit într-o zi cu multe Word-uri deschise. Am aprins lumânarea, mi-am încălzit cafeaua și m-am gândit un pic la ei, la micii antreprenori care fac față atât de curajos acestor ani, care inventează colecții, care nu-și expun clienții gratuit, care folosesc ambalaje fără plastic și care te fac să simți că e pentru tine fărâma de răsfăț care-ți face lumea mai bună.

Mie portocalele mi-au făcut mereu lumea mai bună. Una din primele mele amintiri e cu mama cojind o portocală și explicându-mi ce este – un fruct dintr-o țară mai caldă. De acolo unde pleacă păsările? Da, de-acolo, spune ea, și în poveste apar, pe negândite, frunze verzi și pomi care foșnesc în briza mării și uite și marea, și nisipul, și vrafuri de soare risipite printre scoici, și pe mine alergând pe-acolo, în sandale sau, poate, fără. Exact ca șahul din poveste, mai iau o felie, mai întreb despre lumea aia căptușită cu basm, de unde vine portocala. Peste ani, gust portocale barceloneze, sevillene, venețiene, romane. Asta cer, mereu, când m. pleacă în călătorie. Ce să-ți aduc? O portocală. Cu portocala vin poveștile una câte una, mai multe ca feliile chihlimbarii și nimic nu se compară cu toate istorisirile, amintirile, complicitățile care se țes în gustul care pentru mine cam asta ajunge să însemne – fericire mestecată într-o lume unde e cald și bine. În prima mea carte sunt portocale, în aproape toate parfumurile care-mi plac se amestecă și ele, agenda pe care cineva a imaginat-o pentru mine, anul trecut, avea pe copertă portocale. Le dibuiesc peste tot. Sau poate că ele mă găsesc pe mine.

Așa că ideea asta în sine – o poveste care să conțină o portocală – e definiția unuia dintre teritoriile mele favorite. Cel în care trăiesc din scris și #îmbrățișarea stă în felia următoare de poveste. Imposibil, da, însă delicios până la ultima frântură de verb.

Mulțumesc, Oana, că ai aprins luminița asta, ca pe lampa lui Aladin, într-o zi ca toate zilele. Mi-a luminat un vis vechi, care încă miroase atât de bine…

Oana D. Botezatu, magic maker la Cup &Candle

PENTRU CE ARE NET-UL VITEZĂ :-)

Refresh

….de exemplu, pentru NAG 15. Exclusiv online, pe www.noapteagaleriilor.ro și pe pagina de Facebook a evenimentului. Organizatorii v-au pregătit un tur comprimat al galeriilor pe care, dacă am fi avut o rată de vaccinare mai mare și una de infectare mai mică, probabil că le-am fi văzut offline. Sunt 48 de spații ale scenei de artă contemporană la care aveți acces în această formulă (sigur, cu condiția să nu aveți un router care sughite la fiecare zece minute, lucru relativ ușor de bifat în 2021 (da, chiar și în România, după cum îi spunea Sergiu Floroaia lui Bernie Sanders pe Twitter din 2016, dar… umorul, tehnologia și realitatea par să fie un soi de ținut al unicornilor pentru oficiali, în general)). Ok, înapoi la galeriile noastre. Recunosc că seria aceasta de evenimente organizate responsabil se adresează, cu precădere, unui public versat cultural, interesat de istorii suprapuse care modifică, mai mult sau mai puțin subtil, urbanitatea, imaginarul colectiv, privirea nuanțată de efemer, de experimental, de expunerea la registre vizuale diferite. Ceea ce sună (și am și toate motivele să cred că va și arăta) excelent.

Fiecare eveniment are un link dedicat pe site-ul noapteagaleriilor.ro. Accesul e gratuit și e de aplaudat efortul echipei NAG de a provoca un public care are, estetic, dar și intelectual, nevoie de artă contemporană branșată la pulsul creației contemporane în lume. Cu toate mijloacele și în toate formulele. Chapeau.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XVI)

Un serial cu oameni ocupați

Carmen Uscatu face parte din galeria oamenilor pe care îi admir fără rezerve. Face nu un spital, ci un efort consistent de schimbare socială, mentală și instituțională în România, împreună cu Oana Gheorghiu. Dăruiește. Viață, speranță, soluții, voce, imagine, know-how, muncă, efort, entuziasm, determinare, șantiere, proiecte pentru comunitate, timp. Foarte mult timp. Aproape că mi-a fost teamă când am întrebat. Dar cât de muuuuuuult mă bucur că am făcut-o…. #mulțumesc

Carmen Uscatu, co-fondatoare Dăruiește Viața, jumătate de Binom :-). Foto: Cornel Brad

Tomas Tranströmer , poet și psiholog suedez, căruia în anul 2011 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură cu motivarea „fiindcă prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”, scria într-unul din poemele sale, The Scattered Congregation:

“We got ready and showed our home.
The visitor thought: you live well.
The slum must be inside of you.”
Tomas Tranströmer

Aceste versuri sunt o pledoarie de a ne orienta resursele noastre către a crește în interior. Căci ne rămânem străini nouă atunci când decidem, conform normelor societale, să rămânem orientați către lumea exterioară, să dăm totul acolo pentru a arăta bine.

Atunci când credeam că viața mea e plină, e completă, are sens, am început să simt că aș vrea ca unele lucruri să ocupe mai puțin loc pentru a face loc altora. Am început, probabil în mod inconștient, să mă întreb: Ce-și dorește sufletul meu? în loc de: Ce își dorește ego-ul meu?

James Hollis, psihoterapeut american de formare jungiană, pe care l-am descoperit de curând și căruia îi citesc cărțile și îi ascult podcast-urile, spune că, în viața noastră, etapele pe care le parcurgem ar trebui să ne aducă în cele din urmă în contact cu noi: dacă atunci când suntem mici părinții ne sunt reperul și noi învățăm să trăim după modelul lor, în adolescență orientarea noastră e către lume, către ce spun ceilalți despre noi, atunci când ne maturizăm ar trebui să ne întoarcem către noi, să aflam ce ne definește, cine suntem noi, in afara istoriei noastre și a rolului pe care îl jucăm. Cine sunt eu cu adevărat? Cât din ceea ce sunt se datorează părinților mei, societății și cât e cine sunt eu? – întrebări la care încerc să îmi răspund atunci când îmi analizez interacțiunile cu cei din jur, acțiunile mele, deciziile mele.

Acest proces al autocunoașterii, al creșterii, al devenirii noastre, este unul dificil dar extrem de frumos și, o veste bună: durează toată viața J. Este extrem de greu pentru că avem o tendința naturală de a proiecta in ceilalți ceea ce nu stim despre noi sau ceea ce nu vrem să știm despre noi (aceasta e umbra noastră) sau rezistența noastră la a crește și a ne asuma cu adevărat responsabilitatea pentru noi. Este un proces dificil pentru că ajungi să admiți că singura persoană care a fost prezentă în toate momentele vieții tale ești tu și că tu porți responsabilitatea pentru cum viața ta este acum. Ceea ce ignorăm sau păstrăm în inconștient joacă un mare rol în viețile noastre și în ale altora. Întregul nostru nu poate fi întreg dacă nu ne acceptăm și această umbră a existenței noastre. Iar ceea ce negăm în interior va ieși oricum la suprafață sub diferite manifestări pe care s-ar putea să le gestionăm mai greu dacă nu sunt îmblânzite de autocunoaștere. De ce trebuie să ne ascundem atât de mult de noi? De ce ne -am devenit străini nouă? Spiritul liber încă locuiește în noi dar am învățat devreme că exprimarea lui este prea costisitoare, este devreme amendată. Însă libertatea e cel mai frumos sentiment. Sigur că libertatea înseamnă și responsabilitate, dar în fond asta înseamnă maturizarea, nu?

Acesta, în opinia mea, e cel mai valoros timp pe care îl petrec cu mine și pentru mine: timpul în care îmi pun întrebări și încerc să răspund la ele, timpul în care mă descopăr. Acest timp mă ajută să devin mai bună cu mine și cu cei din jurul meu, să găsesc sens în ceea ce fac și în ceea ce mi se întâmplă, și sa fiu recunoscătoare vieții chiar și atunci când îmi e greu.
Carmen Uscatu

Mă ajută să fiu dirijorul vieții mele dar având totodată înțelepciunea de a accepta că nu toată viața mea e în controlul meu. Terapia m-a ajutat mult în începuturile acestui proces de autocunoaștere.

Dar suficient despre interior. Căci timp pentru mine e și cel pe care îl petrec cu oameni de la care am ceva de învățat, de fapt întotdeauna ai ceva de învățat de la interacțiunea cu oamenii, dar timp pentru mine e acela pe care îl petrec cu oamenii care ma provoacă sa ies din zona de confort, dar in același timp îmi și umplu sufletul de bucurie.
Timp pentru mine e și seara, când ma bag in pat și reușesc sa citesc câteva pagini dintr-o carte. Și, cu bucurie, pot spune, ca deși am perioade fără acest timp, reușesc sa strecor cititul tot mai mult în viața mea.

Sigur că mereu sunt în căutarea timpului pentru mine, dar știu că pe măsura ce îl caut voi avea tot mai mult nevoie de el: nevoie de oameni providențiali, nevoie de cărți care să mă crească, sa mă provoace, nevoia de timp să visez, să descopăr umbra mea, să fac pace cu mine, să port discuții cu prietenii mei despre viața și sensul pe care i-l dăm.
Carmen Uscatu

Spunând cele de mai sus nu înseamnă nicicum că neg, de exemplu, importanța unui hobby: de curând, în pandemie, când am avut curajul să îmi urmez până la capăt gândul de a începe tango și am acționat, am descoperit cât de benefic poate fi să îți urmezi intuiția și să încerci să faci ceva ce îți doreai dar nu făceai din diverse false motive: n-am timp, nu e momentul.

Nu neg nicidecum importanța unui pahar de vin roșu și o discuție care poate nu duce nicăieri, un concert, călătoriile, dulciurile, plimbările. O piesă de teatru, Doamne, cât de mult îmi doresc să merg mai des la teatru, cum făceam înainte de pandemie, să merg la filmele de la Elvira Popescu.

Și, la fel de important e să spun că timp pentru mine e și timpul pe care îl dedic proiectelor frumoase pe care le fac la Dăruiește Viață și care, și acestea, vin să răspundă adesea întrebărilor pe care mi le pun în timpul meu liber J.

Uneori oamenii mă întreabă cum fac să am timp pentru te miri ce lucru mărunt, în aparență, dar care mie îmi aduce bucurie, pe care, probabil, s-ar considera că având o viață ocupată, nici nu am timp să îl gândesc, dar să îl mai și fac. Cred că disciplina e cheia. N-o să te poți întreba cât din reacția ta din fața unei situații e reacția ta și cât e de fapt e condiționare, e model acceptat inconștient? Cât din alegerile tale te reprezintă, îți aduc împlinire și cât e umbra ta? Dacă alegi să scroll-ezi, fără să cauți ceva anume, dimineața și seara, pe ecranul telefonului sau dacă alegi să vezi un film prost doar ca să îți umpli timpul, dacă alegi să ruminezi în loc să înțelegi ce e în puterea ta și ce nu e în puterea ta să schimbi, dacă alegi să te trăiască timpul, și de multe ori facem asta, atunci timpul tău nu-ți mai aparține.
Carmen Uscatu

Viața fiecăruia dintre noi, cred eu, e plină. E plină de neprevăzut dar e și predictibilă de multe ori. Căci viața noastră e, de multe ori, o consecință a acțiunilor sau a inacțiunilor noastre. Dar e viața ta și merită să te uiți cu atenție la ea, căci e unicul loc în care mereu ești actorul principal.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XV)

Un serial cu oameni ocupați

Prea ocupați. Așa îmi spun de fiecare dată. Că suntem prea ocupați, alergați, împărțiți, revendicați de PDF-uri nedeschise și de vasele din chiuvetă, de zimții zilei de mâine, de zbuciumul de ieri, de un azi pe care ai vrea să-l pui un pic pe pauză, cât să-ți tragi sufletul. Și pe urmă vine câte un text, așa cum e textul Simonei Preda, și salvează ziua. Te salvează de grijile tale. De demonii comuni nu uneia, ci mai multor generații. Și te bucuri, în sinea ta. Că există salvare. Că îți e la îndemână. Că ai prieteni ca Simona. Că ai întrebat.

Simona Preda, scriitoare și jurnalistă. Foto: Paul Buciuta

Draga mea Ioana,

Din momentul în care mi-ai propus să îți trimit și eu un text despre cum îmi fac timp pentru mine, am râs și te-am întrebat dacă e o glumă sau nu e cumva vreo eroare în termeni. Simplul fapt că apuc să îți răspund abia după trei săptămâni de atunci, spune multe despre situație. Nu, nu mă plâng, e un fapt, iar, la drept vorbind, nici nu ar avea vreun sens să transform toată această scrisoare confesiune într-o lamentație sau în vreun argument din care să pot da lecții și altora. Revenind la tema ta, nu, n-am timp, un timp al meu, unul în care să închid ușa, să fiu într-o solitudine să creez, să reflectez, să rup, măcar pentru o perioadă, legăturile cu restul lumii. Și nu pentru că nu aș putea concret să fac asta, ci pentru că nu am cum. Da, nu-i contest pe cei care consideră că edificarea spiritului e o caracteristică a singurătății, că mindfulness-ul și toate tehnicile de bien-être țin de solitudine, dar nu am putut niciodată să identific un eu al meu între ziduri, în absența iubirii. Iar iubirea, vine adesea și cu un arsenal de interacțiuni la pachet, fie că ele sunt gesturi, voci, țopăială, râsete, țipete, indignări sau mângâieri. Poate și pentru că, cel puțin eu așa am crezut dintotdeauna, atât succesul cât și eșecul sunt, de fapt, un proiect de echipă. Nu poți construi un întreg dacă în spate nu e iubirea. Și nu te poți izola de ea, pentru că, odată fiind în această iubire, nu te mai poți gândi în afara ei.

Acum, când scriu, motanul și-a întins lăbuțele pe tastatură. Ca să tastez „p” îl împing ușor de degete și se uită adormit cu ochii verzi la mine. Suntem împreună, nu-s de capul meu. Fără el, orice aș scrie în acest moment ar fi altfel. Din când în când îmi ridic privirea și îi admir firele de păr din urechiușe. Mor de dragul lui! Zâmbesc și scriu mai departe. Copilul meu mic a venit să doarmă pe canapeaua de lână mine. E dimineață acum. O dimineață de duminică. Colțul pijamalei e ridicat și i se vede burtica fină care se mișcă ușor în timpul respirației. Visează. Zilele trecute, burtica asta era fierbinte din cauza unei febre. Și tu știi cum e când îți lipești obrazul de o burtică fierbinte și nu mai e nici noapte și nici zi și te rogi să îți vezi odată dată copilul alergând vesel. O mângâi cu privirea. Mamele știu cel mai bine să mângâie cu privirea. Dacă îl ating, îl trezesc. Nu că n-aș mai fi făcut asta până acum. Recunoaște și tu – de câte ori ți-ai trezit copilul pentru că l-ai pupat în somn?! Iubitul meu caută o carte în bibliotecă. A intrat ușor în cameră și, discret, o caută din priviri prin rafturi. Nu vrea să mă deranjeze. Știu exact ce carte caută. Mă întorc și îi arăt unde este. Iese. Nu înainte să mă pupe pe frunte și să zâmbească și el motanului pe jumătate adormit și copilului care visează. Între timp, motanul s-a întins și pe tasta „backspace”. Sper să nu greșesc multe cuvinte.

În altă cameră, copilul meu mai mare are ca temă la pictură o compoziție subacvatică. La un moment dat, voi simți că vrea să mă duc să văd ce a desenat. Când e iubire, simți. Continui să scriu și știu că e o chestiune de timp până când mă voi ridica de pe scaun și voi merge acolo. Despre asta, de fapt, voiam să scriu. Despre timpul care nu e al tău atunci când iubești.
Simona Preda

Sau nu mai e doar al tău. Pentru că nu te mai poți concepe în afara iubirii.

Iubirea e dăruire, iar acest dar îți arată cât de multe poți face. Și, uneori, te uimește. Uneori, te paralizează de teamă. De teama de a nu face totul cât mai bine. Cât mai mult. Și atunci îți dau lacrimile. Și spui că nu ai timp.
Simona Preda

Dar timpul nu există decât la modul abstract, îngrămădit în orologii de fier, menite să ne organizeze viața. Cea socială, firește. Timpul interior are altă curgere, iar lentoarea lui e dată de iubire.

Motanul Simonei, care nu a greșit nicio literă 🙂

PENTRU CE ARE NETUL VITEZĂ :-)

KINODISEEA online, până pe 31 octombrie

Cam așa cum puteam spune și fără precizările (foarte utile, de altfel), ale Autorității Naționale pentru Comunicații, noi, cei care producem de ceva timp conținut online, în România net… este. Pentru toată familia. Suficient, între altele, pentru un festival de film.

KINOdiseea vă propune, până pe 31 octombrie, treisprezece lungmetraje pentru copii și părinți, cinci calupuri de scurtmetraje, ateliere de actorie, animație stop motion, storytelling. Toate astea sunt disponibile pe întreg teritoriul României, în urma înregistrării unui cont pe https://eventbook.ro/program/kinodiseea , în limita unui număr de vizualizări.

La cele de mai sus se adaugă un alt pachet, de văzut oricând, cu oricine, oricum, și de oriunde din România: 8 filme de lungmetraj pentru copii și familie, și anume CALAMITY – COPILĂRIA MARTHEI JANE CANNARY / MARTIN ȘI PĂDUREA MAGICĂ / BUSTER’S WORLD/ LUMEA LUI BUSTER / BIRTA / BINTI / JACKIE ȘI OOPJEN / FAUNUTLAND ȘI MAGIA PIERDUTĂ / TRIPLE TROUBLE. + 5 lungmetraje românești – STRĂJERII / CĂLĂTORIA FANTASTICĂ A MARONEI / MERCY STREET / USTUROI / ACASĂ, + 5 calupuri de scurtmetraje pentru copii între 3 și 18 ani, + ateliere de actorie cu Lulu Trăsnea, animație stop-motion cu Augustin Pop și storytelling cu Alina Tofan. Mie îmi sună bine, așa că m-am gândit să dau informația mai departe celor care nu văd online-ul ca pe un mare BauBau, ci, din contră, ca pe o resursă care ar trebui exploatată educațional, nu demonizată.

Vă reamintesc, KINOdiseea este cel mai mare festival internațional de film pentru publicul tânăr din Europa de Sud-Est, membru al ECFA (Asociația Europeană a Filmului pentru Copii). De la copii până la bunici, Festivalul ne propune tuturor (cinefili declarați sau doar potențiali) filme educative de artă în condiții sigure. Să vă bucurați de ele!

#staysafe 🙂

ESCAPISM

Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)

…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…

Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).

Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.

O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.

Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂

Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.

Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.

Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.

Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.

Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.

Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.

În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.

Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.

Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!

To be continued.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIV)

Un serial cu oameni ocupați

De când mi-am asumat călătoria acestei întrebări în spațiul public, m-am transformat într-un soi de colecționară a poveștilor noastre despre cum nu am fost învățați să ne punem pe lista de priorități și despre cum am ajuns să o facem, presați de un ”eu” care, așa ca plantele ținute la întuneric, se ofilea pe fast forward.

Câteodată mi se pare că sunt o mie de alte lucruri mai presante și mai importante despre care aș putea să scriu, alteori mă gândesc că exact așa am gândit de fiecare dată când am hotărât că nu am cinci minute pentru mine, că nu pot pleca în city break acum, că nu am timp să merg la doctor, că sunt prea obosită să mai ies în oraș, că ”nu e momentul”. Nu e momentul pentru mine. Acum lucrez altundeva, orașul e asediat viral și nu mă cheamă nicăieri, merg la doctor mai des decât mi-aș dori. Din toate feliile de timp economisit nu mi-a crescut niciun soclu, pe nicăieri. A crescut, în schimb, altceva. Toate pauzele și city break-urile amânate nu au dus decât la pierderi personale. Sau, într-o notă colocvială, ”mi-au ieșit pe nas”, prin absența lor din rutina mea. E motivul pentru care aceste dialoguri vor continua. Sper să le fie utile tuturor celor care simt, așa ca mine, că timpul în care nu exiști pentru tine e timp pierdut pentru toți – angajatori, familie, prieteni, noi – pasageri prea grăbiți prin propriile vieți.

Cum am început să am timp

Într-o zi de la sfârșitul verii, în timp ce lucram de acasă, am luat o pauză scurtă și am ieșit la o plimbare cu copilul – el pe role, eu pe jos, în spatele blocurilor, spre Delta Văcărești. Acolo, aproape de intrarea în Deltă, am zărit zburând, la două-trei palme deasupra ierbii, niște fluturi mici, minunați, cum nu mai văzuserăm până atunci. Aveau aripi cu două fețe, violet pe deasupra și albe pe dedesubt, iar încântarea de a-i descoperi se baza, în mare parte, pe surpriză. De la distanță, păruseră doar niște bucățele dintr-un ambalaj de Milka, sfâșiat și luat de vânt și, de abia când te uitai mai atent, îți dădeai seama de frumusețea vie din fața ta. Astfel, doar într-o secundă și doar cu o privire, pauza mea s-a transformat în ceva mai mult decât un biet rest de timp.

Băiatul meu aluneca pe patinele cu rotile, care îi veneau la fix. Le purta de puțină vreme, pentru că, deși le luasem în urmă cu trei ani, îi fusese frică să meargă pe ele. Sunt din cele care se măresc și, într-o zi, mi-am dat seama că numărul maxim la care pot ajunge era exact numărul care începuse să-i fie cam mic. „Cred că o să trebuiască să le dăm cuiva”, i-am zis. „Hai să vedem dacă îți mai sunt bune măcar. Mai vrei să faci o încercare cu ele?” Mi-a răspuns, firesc. „Da, dă-mi-le!”. Le-a pus în picioare, s-a ridicat ținându-se de brațul canapelei și m-a întrebat dacă am timp să merg afară. N-am avut timp atunci, dar a doua – a treia zi s-a ivit un rest de timp. Am coborât în spatele blocului și am început să dăm ture, ținându-l strâns de mână. La un moment dat, am slăbit strânsoarea și, după câteva alte ture mi-a spus să îl las singur.

Și atunci, în acel loc de trecere familiar și banal, într-un moment cu nimic mai deosebit și cu nimic mai ferit de constrângerile zilnice, curajul a luat locul fricii și încrederea a luat locul nesiguranței. Iar copilul meu a mai crescut puțin, chiar sub ochii mei.
Raluca Ion

Încerc mereu să nu las să treacă pe lângă mine astfel de momente, mai cu seama că am suferit multă vreme din cauza lipsei de timp. De obicei, într-o redacție, weekend-urile și sărbătorile se împart frățește. Dacă ești liber weekend-ul ăsta, cu siguranță nu vei fi în următorul sau în cel de peste două săptămâni. Dacă nu lucrezi de Crăciun, cu siguranță vei lucra de Revelion.

Indiferent de schemele de compensare, realitatea este că te afli de multe ori în contratimp cu propria familie și cu cercul tău de prieteni apropiați. Când vine vorba de planuri, ești pus mai des decât alții în situația de a spune „da, dar…”, „stai să vedem”, ajungi mai des în situația de a nu putea fi pe deplin alături de copilul tău în perioadele de sărbătoare. Acest fel în care se întâmplau lucrurile mi-a dat o senzație de nesiguranță, sentimentul că nu îmi pot controla propriul program și de aici sentimentul că nu îmi pot controla propria viață.
Raluca Ion

Doza de imprevizibil din felul în care curgea ziua m-a făcut să mă simt neliniștită și în legătură cu momentele pe care chiar le aveam la dispoziția mea. „Dar dacă va apărea ceva?” Din acest motiv, m-am simțit, în ceea ce privește timpul, și mai săracă decât eram în realitate.

Adevărul e că sunt foarte multe profesii expuse atât la lipsa de timp, cât și la lipsa de „timp special”. Sunt medicii și salvatorii, care iau decizii de viață și de moarte, la ora la care eu picotesc, adâncită în canapea, la Netflix. Sunt vatmanii și șoferii de autobuze care trec prin orașul adormit, exact în ora în care somnul a sute de mii de oameni e mai dulce. E doamna de la supermarket, care îți scanează în Ajun produsele, în timp ce copiii ei împodobesc bradul fără ea.
Raluca Ion

Dar sunt și mai mulți cei care nu au timp pentru ei înșiși, pentru cei dragi, pentru planurile pe care le au, pentru lucrurile pe care trebuie să le facă. Cam câți? O umanitate întreagă. E parte a contractului cu care venim pe această lume.

Cred că, până la urmă, ceea ce ne lipsește uneori e mai mult timp cu sens și mai mult timp cu bucurie. Însă întrebarea nu este, poate, cum să faci rost de mai mult timp, ci cum poți să aduci sensul și bucuria în orice timp. E ceea ce încerc, de la o vreme, cu lucruri foarte mărunte – dar și semințele sunt mărunte, îmi spun câteodată 🙂
Raluca Ion

Am văzut recent un reportaj din Toscana, am văzut apoi un altul din România, cu oameni care culegeau via și făceau must. Mi-ar fi plăcut o astfel de experiență, dar n-am simțit nevoia să plâng că nu sunt în Toscana, nici să caut vreo vie în apropiere. Cu niște struguri de la supermarket și storcătorul de fructe, am făcut propria mustărie în bucătărie. Am avut, pe lângă copil, un ajutor foarte calificat. La un moment dat, deasupra paharului de pe masă s-a îțit un botic de cățel. Bine ați venit la mustăria cu must…ăți de teckel.