do you hear the people sing?

Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.

Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.

Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.

Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies in Romania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.

Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.

Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).

Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.

Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.