Suleika Jaouad

Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.

Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.

Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.

Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies in Romania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.

Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.

Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).

Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.

Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.

Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)

…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…

Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).

Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.

O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.

Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂

Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.

Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.

Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.

Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.

Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.

Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.

În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.

Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.

Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!