Ultimul Act

Nu e nici măcar ora unsprezece și, vorba piesei care marca finalul anilor ‘90 pe drumul către mare, nu am chef azi. Chiar nu am chef de nimic. 

Dincolo de multele multe, am în coada ochiului clipului prin care Anderson Cooper își ia la revedere de la 60 minutes. După 20 de ani. Ceva mai devreme, algoritmul mi-a înghesuit în feed cel puțin trei postări despre cum CBS scoate de pe post The Late Show cu Stephen Colbert. Teoretic din motive de audiență, practic… din motive complicate. Cam la fel de complicate ca acelea care au provocat concedierile masive de la Washington Post, din februarie. Sau absenteismul mai multor vedete de la Met Gala.

Acum vreo două săptămâni, într-o sală de cinema unde nu aveai loc să arunci un ac, mă uitam la Anne Hathaway, din nou Andie Sachs, după douăzeci de ani, care exact despre asta vorbea. Sigur, în cheie comercial accesibilă. Despre cum se schimbă jurnalismul. Ce se întâmplă cu el. În ce măsură scrisul tău nu se mai cheamă scris, ci conținut, și la baza lui nu e reporting, ci o proptea pentru ad-uri. Așa cum un talk-show nu mai e o struțocămilă de infotainment în diverse faze, ci un spațiu politic gestionat de trei actori principali, plus unul din umbră. Comanditarul, moderatorul și publicul. În umbră e cel care dă banii. Și care poate vinde sau cumpăra spațiul, indiferent de cei trei. 

Într-un fel bizar, unul dintre cele mai consistente (pentru mine) interviuri pe care le-am făcut în ultima perioadă a ajuns și aici. În martie am întrebat-o pe Anne Applebaum, jurnalistă la The Atlantic, câștigătoare de Pulitzer, cum protejăm jurnalismul în secolul XXI. Ce o să se întâmple cu el.

„E una dintre cele mai dificile probleme în acest moment”, îmi spunea ea. ”Și nu există o soluție evidentă. Jurnaliștii și oamenii care doresc să transmită informații bazate pe fapte au nevoie de noi modele de afaceri. Vechile metode de a face jurnalism nu mai funcționează, nu mai ies bani. Jurnalismul costă, durează să umbli și să aduni informații. Vor supraviețui cei care vor găsi o nouă modalitate de a-l finanța. Fie prin abonamente, donații, fie prin afaceri locale care se unesc pentru a susține știrile.”

Fragilitatea.

Asta e problema. Fragilizarea continuă. Limitarea care vine cu dependența economică. 

Am scris despre Anderson Cooper acum niște ani, după ce i-am citit cartea despre Gloria Vanderbilt. Mama lui. E unul dintre eroii mei personali, un intervievator relaxat și sigur pe el, nu agresiv, ci documentat, precis, stăpân pe meserie. Nu un măscărici și nici un rechin care vânează incendiarul, ci un profesionist. Un jurnalist profesionist. Mă uit la el vorbind despre ce au însemnat douăzeci de ani de 60 minutes.

„Am vrut”, spune Anderson, „să văd lumea din perspectiva altcuiva.”

Colbert, pe de altă parte, care a preluat The Late Show de la Letterman, nu vede, neapărat lumea din perspectiva altcuiva, ci o aduce la Ed Sullivan Theater. Mă rog, o aducea, dar o să mai stau puțin în prezentul retoric. Revenind. Îl pune pe Andy Serkis să citească tweet-urile lui Trump cu vocea lui Gollum, vorbește cu Clooney despre Brad Pitt, schimbă opinii politice cu Meryl Streep. Îl aduce pe Anderson. Îl ascult, la Colbert, vorbind despre cum e să intri în viețile oamenilor în cel mai rău moment al lor – când vine uraganul, când lovește războiul, când se întâmplă știrile. Prezentul consumat global în varianta lui tragică. Și, da, vorbesc despre podcasturi, insula pe care se refugiază jurnaliștii când lasă în urmă redacțiile. Conținutul on demand. Inclusiv din postura lui de podcaster, Anderson Cooper se întreabă cine o să rămână să facă reporting-ul. Câte echipe își vor mai permite subiecte dificile ramificate în investigații pe luni de zile, acoperirea zonelor de conflict sau unghiul incomod din care e văzută povestea, critica sau ironia la adresa autorității, în sfârșit, orice care poate atrage urmări?  Financiare. În urma cărora toată echipa pleacă acasă. Cum ne vom mai permite, în general, realitatea nedistorsionată? Consumul de știri și dezbateri diverse, din unghiuri diverse? 

E o îngrijorare tradusă faptic, palpabilă la case mari.

În casele mici, lucrurile stau infinit mai rău, pentru că nu există un reflector pus asupra lor sau un capital de simpatie publică. Redacții se închid peste tot, toată ziua. Jurnaliștii se hibridizează identitar și discursiv. Finanțările dispar sau nu sunt, sau sunt limitate în timp. În spate nu mai e o redacție. Cu puțin noroc, e o subvenție. Meseria, în sine, e instabilă. Ceea ce era frumos la ea, și anume spațiul de libertate pe care ți-l oferă o profesie care are un element important de lipsă de predictibilitate și de evadare din rutină, devine din ce în ce mai mult parte dintr-o istorie. Nu neapărat și dintr-un prezent în desfășurare.

Sigur, mă uit la Amanpour, la Clarissa Ward, la Applebaum. La atâția alții. Ceea ce nu înseamnă că nu suntem la finalul unei ere. Sigur, a existat și @strikeforcefive, dar acum,  când Kimmel vorbește despre coeziunea care salvează conținutul, cumva speranțele se subțiază, pentru că prezentul nostru e mult mai dezumanizat. Coeziunea, umanitatea și umanizarea vocii, identitatea, variațiile individuale, diversitatea abordării unui subiect par să nu mai livreze la fel. Ceea ce mă duce înapoi la dialogul cu Applebaum.

„AI-ul nu a eliminat nevoia de jurnalism. De istorie ori de cercetare a faptelor. La un moment dat, va deveni clar că există o nevoie socială, politică, economică de informații reale.

Atunci, poate vom începe să ne gândim serios de unde vor veni acestea.”

Întrebarea care îmi vine în minte este, evident, când e „atunci”. Când va veni acest „atunci”. Și de unde, din ce pălărie scoți cultura mediatică rărită acum în fibra ei, cum suplinești lipsa de antrenament a publicului la abordarea creativă care implică subtilitate? Astea mor, în fond, primele. Subtitlitatea, ironia, nuanța, fronda, subliminalul, marginalul, nișa, pastișa, aluzia, persiflarea.  Lucrurile care poate că nu funcționau ca niște locomotive de public, nu fac parte nici din umorul gros, nici din diseminările populiste, nici din colocvialismul care forțează complicitatea, nici din dialogurile intruzive, care capitalizează confesiunea la limita clickbait-ului sau a show-ului ieftin. Poate că nu aduceau lumea la scenă, dar țineau un nucleu dur în zona lecturii nuanțate a lumii. Întrețineau un metabolism funcțional cu privire la ambiguitate. Acolo, la granița ambiguităților, trăiește, în fond, zeitatea tuturor opiniilor individuale. Liberul arbitru. 

Sigur, Colbert nu e unicul trickster contemporan căruia i se închide magazinul cu jucării. Dar e, poate, cel mai simptomatic. Și Anderson Cooper nu e singurul jurnalist care se retrage. Dar e, poate, cel la care m-am uitat admirativ, ca nivel de meserie, în ultimii douăzeci de ani. Și cultura interviului, a show-ului, a intro-ului, a outlet-ului de presă, a produsului mediatic sunt, toate, diferite acum, când există Claude și Letterman are barbă. Albă.

Cred că interviul, dincolo de spațiu de întâlnire alimentată inclusiv de convențional, e și un spațiu de reflecție. Solitară. Cum sunt, în fond, toate reflecțiile publice. 

„Nu văd”, mi-a spus cineva, de curând, „direcția. Nu văd încotro mergem.” Eram într-un studio, cu microfoane pornite. În zile ca aceasta, mi se pare că întrezăresc direcția asta. Doar că nu-mi place.