ÎMI DORESC SĂ FIE…

Cald. Leneș. Custom made.

Ani de zile Crăciunul a fost alergătură. Muncit până în ultima clipă, plonjat cu bateriile descărcate într-un șir de mese și întâlniri între care abia aveai timp să respiri, alergat după cadouri, bifat liste, bifat alte liste, ratat oameni și întâlniri, acumulat frustrări și supărări, constatat că vacanța s-a terminat. That’s all, folks! Back to work, back to reality.

Și pe urmă a venit 2020. Bum. Ne-a lovit așa de tare că încă nu ne dezmeticim.

Și acum vine iar Crăciunul. Un Crăciun atipic, cu multe întrebări. Cum o să arate lumea? Ce planuri pot să îmi fac? Cum să fac să nu-mi mai fac planuri? Am pierdut, cu toții, atât de mult. Și de multe. Ne-am adaptat. Ne-am readaptat. Și ne-am adaptat din nou. Am redimensionat perspective, cariere și relații. Am acceptat că nici 2022 nu se anunță ideal. Am aruncat câteva planuri la coș. Am dat unfriend și block. Ne-am retras ambasadele. Am înțeles că lumea nu mai e la fel. Ne-am uitat la And Just Like That… și am constatat că e la fel ca ultimii doi ani: depresiv, confuz și prost scris. Am ajuns până aici.

Iar aici e o improvizație, o stație între ieri și mâine. Dacă tot nu știm cum o să fie la anul, cu Omicron cot la cot și gleznă la gleznă cu politicile conspiraționiste în floare, poate că ideea e să ne opintim mai puțin. Să acceptăm că o sărbătoare nu e nici despre festivism, nici despre ședințe foto în studio-uri care te fac să arăți ca decupat dintr-o felicitare Hallmark, nici despre câte like-uri are bradul tău sau despre numărat cadouri ca Dudley din Harry Potter de ziua lui. Să ne tragem sufletul și atât.

Poate că e despre cât de împreună se poate fi acum. Și cât de bine. Fără presiune. Fără așteptări. Fără exagerări. Și fără liste. Poate că o să fie cu plâns, poate că o să fie cu amintiri, poate o să ne certăm, poate o să ne împăcăm, poate o să mâncăm ceva bun, poate o să ni se facă dor, poate o să și râdem, poate o să ne și bucurăm. Sau, poate, doar o să ne tragem sufletul.

Unul din puținele lucruri bune (și, cumva, importante) pe care cred că le-am învățat e că nu trebuie să faci nimic din ce nu-ți vine, că nu te vânează niciun critic culinar să-ți recenzeze friptura sau cozonacul, că dacă n-ai nimerit-o cu cadourile asta e, ghinion de neșansă, că, dacă lucește casa și stau ciucurii de la covor la dungă, dar ești înțepenit de spate și ai uitat cum te cheamă de oboseală, nu vine Moș Crăciun cu o medalie specială pentru cea mai lucioasă gresie din bucătărie și cel mai mare număr de rufe călcate până în Ajun.

Anul ăsta visez la câteva fețe pe care o să mă bucur să le văd. Cu multe precauții și multă grijă pentru vulnerabilitățile fiecăruia. La niște dimineți în care să mă trezesc târziu. La zile de citit și de văzut filme, la bucătărit de drag, fără stres și fără deadline. La cadouri mici care înseamnă mult :-). La un pic de speranță, la niște ore de plimbare, la un strop de poveste.

Să fie blând, liniștit și al nostru. Despre noi. Să dăm volumul lumii mai încet. Să rămână un pic de muzică și mai puține interferențe.

Să nu (ne) mai cheltuim aiurea. Să trăim ce avem. Să constatăm că merită. Să se repare lumea și puțin și noi cu ea. Poate chiar să o reparăm împreună. Să fie bine. Mai bine.

Merry &bright.

Și să fim sănătoși.

EVARISTO

Un interviu

Are un râs incredibil. Se umple camera de sunet. Uiți că stai de vorbă cu autoarea care a câștigat Booker-ul în 2019, cot la cot cu Margaret Atwood. Pentru mine, interviul cu Bernardine Evaristo rămâne una din cele mai frumoase experiențe din 2020. Profesional, conversațional, uman. E și momentul pentru care m-am gândit să-l păstrez aici, video și transcris old school, ca să-mi aduc aminte că au fost și mici cioburi de frumusețe în 2021.

Volum apărut la Editura Corint, în traducerea Adinei Ihora
  • Am citit cartea dumneavoastră ca pe o polifonie de voci întrețesute, în care există alteritate în tot ce familiar, așa cum fiecare piesă necunoscută din puzzle include, în mod paradoxal, o bucățică de familiaritate. Cum v-a modelat acest cor de prezențe și absențe vocea de scriitoare?
  • Ce interesant! Nimeni nu mi-a pus întrebarea asta – e grozavă! Eu am scris multe cărți până acum. Sunt o romancieră care adoră să foreze în interiorul pesonajului. Cărțile mele sunt despre personaje în existențele cărora mă infiltrez până descopăr cine sunt ele cu adevărat, până mă simt conectată emoțional la identitățile lor. Intelectual, îmi place să devin personajele mele. Am fost actriță, așa că iubesc să intru pe sub pielea personajelor – fac asta în toate cărțile mele. Aceasta e prima carte, dintr-o serie mai lungă de romane, în care cele mai multe personaje sunt femei de culoare, ceea ce e foarte diferit de ce am făcut până acum. Sigur că fiecare carte presupune un proces de descoperire, dar aici plaja descoperirii era foarte amplă, pentru că vorbim de femei între 19 și 93 de ani, pe care trebuia să le fac să fie vii, dar m-am simțit, pur și simplu, în stare să o scot la capăt. M-am jucat cu scrisul la persoana I. Uit, adesea, să menționez asta, dar adevărul e că eu am început să scriu cartea la persoana a III-a, dar nu am fost convinsă că va funcționa așa. Pe urmă am încercat să scriu la persoana I, dar era prea multă apropiere între mine și toate aceste personaje. Îmi doream o perspectivă mai largă asupra vieților lor, așa că am simțit nevoia să fac un pas în spate și să rămân, în același timp, profund conectată la existențele lor. Aceasta a fost călătoria mea în scrierea acestei cărți. Nu sunt sigură că m-a schimbat, ca autoare. M-a împlinit faptul că am explorat atât de multe personaje. Reacția publică la ele a fost incredibilă – oamenii spun că se simt de parcă le-ar cunoaște pe aceste femei. Asta în condițiile în care fiecare femeie trăiește preț de vreo treizeci de pagini. Așa că, dacă e să vorbesc despre cum mă simt în raport cu munca mea, eu știu că această carte a reușit să-i apropie pe oameni de ce înseamnă identitatea de femeie de culoare în Marea Britanie. Dar, dacă ne referim la scrisul meu, fiecare proiect vine cu ambițiile lui, cu provocări cărora mă străduiesc să le fac față, iar cartea aceasta a fost, fără îndoială, o provocare enormă.
  • Mă bucur că ați vorbit despre cum ne-a modelat cartea pe noi, ca public cititor. Când una din autoarele mele favorite din toate timpurile, Toni Morrison, s-a stins, ați scris minunat despre ea, dar ați subliniat faptul că ”deși o ador pe Toni Morrison, trebuie să atrag atenția asupra faptului că experiența afro-americană nu e totuna cu experiența noastră.” Vi se pare că acum, prin romanul dumneavoastră, înțelegem experiența femeilor britanice de culoare inclusiv în dimensiunea ei literară?
  • Da. Exact când m-ai citat, mai devreme, m-am întrebat dacă aș fi putut scrie această carte acum patruzeci de ani. Și eu îi ador opera, a fost o influență colosală asupra mea, dar aveam nevoie să îmi găsesc propria voce. Revenind, acum patruzeci de ani nu aș fi putut scrie cartea asta. Nu locuia în imaginația mea, eram prea tânără, nu aveam suficientă experiență, dar uite că patruzeci de ani mai târziu am reușit. Impactul ei cultural e de necrezut, cartea chiar își face treaba în sensul că lărgește perspectiva cititorului cu privire la ce înseamnă să fii de culoare în Marea Britanie. Nu m-aș putea compara niciodată cu Toni Morrison, dar sub acest aspect, da, și cartea mea a reușit să modifice percepția publică. Acest roman a luat Booker și așa a plecat în lume. Dacă nu ar fi luat acest premiu, ar fi scăpat sub radar. Crede-mă. Ar fi rămas neobservat, cum au fost și celelalte cărți ale mele. Faptul că a câștigat Booker-ul l-a propulsat la nivel global. Cu Toni Morrison a fost la fel. Ea era apreciată de critică, dar trecea neobservată de public, până a luat premiul Pulitzer. Și asta s-a întâmplat pentru că a existat o campanie în favoarea ei. O mulțime de intelectuali și de autori afro-americani au spus uite ce e, nu mai puteți ignora talentul acestei femei. Iar pe urmă ea a luat Nobelul. Abia atunci a căpătat un public global, ceea ce nu avusese înainte, și a devenit autoarea care scria despre experiența afro-americană. Dintr-un anumit punct de vedere, realitatea aceasta a însemnat că o mulțime de alți scriitori au rămas în umbră. Nu a fost vina ei, desigur, dar nu a fost nici un lucru bun. Așa că o să-ți spun că ai dreptate, cartea aceasta a bifat în Marea Britanie ce a făcut Toni Morrison în America, dar eu sunt și activistă, așa că țin să atrag atenția asupra tuturor celorlalți autori, pentru că știu ce înseamnă să rămâi în umbră, să nu fi băgat în seamă de către cei care au puterea de a defini, pentru public, despre ce e literatura ta.
  • În cartea dumneavoastră există rasă și există culoare. Și există și tensiunea dintre cele două. V-a fost greu să explorați acest spațiu?
  • Nu, asta a fost foarte ușor. Eu sunt o femeie de culoare politizată de vreo patruzeci de ani, așa că tot vorbesc despre lucrurile astea cu prietenii mei, ele tot apar în cărțile mele. Culoarea, nuanța pe care o ai (noi numim fenomenul colourism sau shadism, pentru că e vorba despre nuanța pielii, mai mult decât despre faptul că te identifici ca fiind de culoare), toate astea sunt lucruri despre care vorbesc de atât de mult timp tocmai pentru că ele nu prea fac parte din conversația despre rasă și ar trebui să facă. Felul în care te prezinți oamenilor determină felul în care ei te vor trata. Chiar și în interiorul comunității de culoare, dacă ai pielea mai deschisă, vei avea parte de tratament preferențial. Așa că e un aspect foarte important și ce am reușit eu să fac cu cartea asta a fost să-mi folosesc toate cunoștințele, toate discuțiile, toate lecturile și să le filtrez prin intermediul acestor personaje. Sigur, personajele sunt cele mai importante, dar am putut să explorez zone diferite prin modalități diferite. De exemplu, rasa e importantă, desigur, dar la fel e și clasa socială. Sunt multe probleme mari aruncate pe masă, din care cu siguranță rasa face parte.
  • Ați spus de curând, într-un interviu pentru Times Literary Supplement, că ”toată viața e politică, așa că și scrisul e un act politic, fie că e intenționat, conștient sau de altă natură. Politica răzbate, în literatură, prin alegerile pe care le face scriitorul, mesajele transmise și felul în care opera poate fi contextualizată și interpretată.” Ce ați sperat să schimbați prin scrisul dumneavoastră, din punct de vedere politic?
  • Îmi place când mă citezi. Te ascult și-mi vine să zic ”hai că sună bine Chiar am spus eu asta?!”(râde).  Eu vreau să-i ajut pe oameni să-i înțeleagă în profunzime pe cei pe care-i consideră diferiți de ei înșiși. Vorbesc despre rasă pentru că asta mă interesează pe mine să înțeleg mai bine, dar simt că rolul meu e să cultiv empatia cu privire la orice tip de diferență. Presupunerile, stereotipurile sunt niște limitări ale percepției care fac foarte mult rău. Ele pun oamenii într-un raport de inferioritate. Îmi doresc o societate mai incluzivă, în care să predomine raporturile de egalitate și, dacă pot ajuta la construirea ei prin cărțile mele, la toate nivelurile unde operează ele ca modificatori ai percepției,  atunci aceasta e contribuția mea. Și, bineînțeles, mi-aș dori să devin și foarte bogată în timpul ăsta.
  • Calitatea poetică a operei dumneavoastră e, fără îndoială, unul din cele mai bântuitoare și frumoase aspecte ale ei. V-a fost vreodată teamă că ați atins un vârf, ceva ce va fi greu de egalat mai târziu? Există presiune în elogiu?
  • Nu, pentru că atunci când scriam îmi doream, dar nu știam că aceasta va fi cartea mea care va avea succes. De-a lungul anilor în care am scris, mi-am dat seama că e nevoie de o asemenea carte, chiar dacă oamenii nu conștientizau o asemenea nevoie. Când m-am apucat să lucrez la Fată, femeie, alta, exista foarte puțin interes pentru o literatură care să exploreze culoarea sau pentru cărți scrise de femei britanice de culoare. Pur și simplu nu exista așa ceva. Sigur, erau câteva excepții de oameni care se descurcau foarte bine, dar interes nu exista, așa că nu m-am gândit că asta va fi cartea pe care toată lumea va dori să o citească, dar așa s-a întâmplat. Am început să sper abia când ea era gata. Pe urmă, însă, în ultimele 18 luni au apărut toate aceste reacții la ea. Nu doar Booker-ul, au fost și alte premii, toată lumea vorbește despre ea și, deodată, mi-am dat seama că am dat lovitura. Sigur că mi-am pus problema ”bine, și acum ce fac?”. În curând îmi apare o nouă carte, care e nonficțiune, ceea ce e o mișcare foarte bună. Apare în octombrie și se numește Manifesto. E o mișcare bună pentru că acum toată lumea discută despre cum am ajuns, literar, în acest punct, care au fost viața și istoria mea personale și cred că această carte le va explica oamenilor cine sunt cu adevărat, prin intermediul muncii mele. Dar e nonficțiune, așa că nu poată fi comparată cu Fată, femeie, alta. M-am ferit de capcana asta, dar sigur că știu că următoarea ficțiune trebuie să fie foarte diferită. Cred că mă voi descurca, pentru că am mai scris cărți foarte diferite și știu că o pot scrie, știu că voi auzi din nou vocile personajelor în minte, pentru că le aud mereu. Unele sunt mai zgomotoase, dar va trebui să le temperez ca să pot scrie cartea pe care îmi doresc să o scriu. Nu știu încă întocmai ce va fi, dar știu că nu va fi în competiție cu Fată, femeie, alta.
Bernardine Evaristo. Foto: Jennie Scott
  • Voi aștepta cu nerăbdare să o citesc. Ați început să scrieți Fată, femeie, alta în 2013. Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dumneavoastră și care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre lume, în timp ce scriați?
  • Și asta e o întrebare foarte bună. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am descoperit despre mine a fost capacitatea mea de compasiune. Poate că asta a fost… Cartea aceasta e plină de compasiune, dar e și una care te taxează. E despre umanitatea noastră, în cele din urmă și cred că asta am descoperit eu, scriind-o. Că e foarte important să-ți scrii personajele cu compasiune și să spui, în același timp, adevărul. Cred că de-asta și funcționează cartea la nivelul la care funcționează: pentru că îți dezvolți opinii despre fiecare personaj în parte, uneori ele fac lucruri pe care le condamni moral și se poartă în moduri greu de acceptat, dar tot le înțelegi umanitatea, înțelegi cine sunt ele. E ca atunci când scrii despre un dictator. O poți face frust, sprijinindu-te în lozinci: sunt inumani, cruzi, imorali. Sau poți scrie despre dictatori explorând toate zonele umanității lor – cum erau ca părinți, cum se purtau în familie… Eu am descoperit că am nevoie să-mi creez personajele cu compasiune. Cred că făceam asta și înainte, dar acum am devenit conștientă de acest lucru.

Ce am descoperit despre lume?… Pe Trump. Pentru că prezența lui a fost atât de agresivă în peisajul internațional și încă e, pentru că nu e ca și cum ar fi dispărut și nu se poate întoarce. Faptul că acest om a reușit să devină președinte, fiind atât de distructiv, de imoral, cu un comportament atât de discriminatoriu și, mai mult decât atât, să rămână atâta timp în funcție, să fie susținut de Partidul Republican, reprezintă o epocă de enormă decădere politică în America. Perioada asta va intra în istorie ca un eșec moral. Pentru mine ea a fost un șoc profund. Celălalt șoc a fost Brexit-ul. Chiar nu am crezut că e posibil să ajungem aici. Și știu că suntem mulți cei care l-am resimțit așa. Nu uitați că peste jumătate din totalul populației britanice a ales să părăsească Uniunea Europeană, dar nu vorbim de o majoritate covârșitoare. Acești oameni au fost, pur și simplu, mințiți. Acele minciuni au fost arătate cu degetul, dar ei tot nu s-au clintit în convingerile lor, iar acum regretă și noi, ceilalți, am știut că vor regreta. Mai ales cei din industriile profund afectate de Brexit, cum e pescuitul, de exemplu. E o nebunie totală faptul că au vrut să iasă din Uniune. Părerea mea e că acesta e un efect imediat al demagogiei. Trump a fost un demagog, în Anglia îl avem pe Nigel Farage, poate nu din punct de vedere tehnic, dar așa se poartă. Seduce oamenii și-i convinge să se autosaboteze. Faptul că această țară, a unsprezecea cea mai prosperă din lume, a ieșit din Europa, a votat să-și părăsească, practic, comunitatea de origine, a însemnat că ea a trebuit să o ia de la capăt. De ce? Pentru că a existat această fantasmă a Imperiului Britanic, iar Imperiul Britanic a fost o creație oribilă. Sigur că mai sunt și altele, Black Lives Matter, #metoo și așa mai departe, dar, în principal, asta se întâmpla în lume cât mi-am scris eu cartea.

  • Un alt aspect foarte important al cărții e conversația despre privilegiu. Unul din personaje, Yazz, citează din eseul lui Roxanne Gay, Bad Feminist și spune că ”avem nevoie de un nou mod de a vorbi despre inegalitate”. Cum v-ați simțit când Fată, femeie, alta a devenit cartea favorită a lui Roxanne Gay din 2019?
  • Mi-a plăcut la nebunie! Sunt o mare fană a lui Roxanne Gay, mi se par foarte bine fondate ideile ei. E foarte activă pe social media care poate fi, de altfel, un spațiu foarte toxic. Faptul că ea mi-a citit cartea, ca de altfel și Obama… Când am auzit că a ales cartea în top-ul lui de 19 cărți favorite din 2019, pur și simplu nu mi-a venit să cred că a citit-o! Sau poate o fi citit-o Michelle și i-a spus ”Barack, ia treci cartea asta pe lista ta!” Dar faptul că i-a plăcut lui Roxanne Gay… de altfel ea a făcut și un interviu cu mine online, anul trecut. A fost minunat. Chiar dacă știu că am mulți admiratori zilele astea și eu, la rândul meu, admir niște oameni. Ea e un om care spune lucrurilor pe nume și complică, adesea, conversațiile pe care atâta lume își dorește să le simplifice în social media. A fost extraordinar.
  • Miezul devenirii e întotdeauna o pierdere, în proza dumneavoastră. O absență, o pagină nescrisă. Păreți fascinată de acest vid primordial. Mereu e vorba de o mamă absentă, de o poveste pe care nu o știm de la început, de o relație pe care nu o înțelegem în deplinătatea ei, despre ceva familiar care ne era, în fapt, atât de străin…
  • Wow! Îți dai seama că ăsta e un început de eseu academic, nu? Observația asta a ta e extrem de interesantă. Eu nu m-am gândit la lucrurile astea, dar e provocator faptul că tu le-ai observat. E foarte posibil să ai dreptate. Dacă mă întorc la copilăria mea, în anii ’60-’70, petrecută într-un cartier de albi, îmi dau seama că am avut mereu o senzație de non-apartenență, că nu mi-am cunoscut tatăl prea bine, pentru că el nu prea vorbea cu noi, dar și că nu știam nimic despre moștenirea lui culturală, pentru că el nu o împărțea cu noi. Nu am cunoscut pe nimeni altcineva din Nigeria, în afara lui. Pe măsură ce am crescut, acela a devenit cu siguranță un vid. Când am început să am convingeri politice, mi-am dat seama că aveam identitatea aceasta rasială. În copilărie mă simțeam de rasă mixtă, dar nu mă asociam cu oamenii de culoare, în principal pentru că nu existau oameni de culoare în preajma mea. Așa că m-am dus la Școala de Artă Dramatică, unde am cunoscut alți oameni de culoare și mi-am descoperit identitatea, mi-am dat seama că și eu sunt una dintre ei. Când mi-am rememorat copilăria, am înțeles că am crescut într-o cultură britanică albă, pentru că tatăl meu nu mi-a transmis nimic din cultura lui. Așa că dacă tu vezi o absență în centrul devenirii personajelor mele, absența aceea e parte din mine. E ceva ce am trăit eu. Îmi știu istoria albă până în urmă cu 250 de ani. Nu știu nimic despre istoria de culoare a tatălui meu. Nu știu nici măcar despre părinții lui.
  • Sunteți arhitectul acestei construcții ficționale complexe. Ce v-a întreținut nevoia creativă, în toți acești ani?
  • Mă voi întoarce la acea absență din copilăria mea. Ajungi la nouăsprezece, douăzeci de ani și îți dai seama că societatea te privește într-un fel, dar tu ai un trecut de persoană albă, ajungi să simți lipsa cărților care nu există încă, dar care te-ar fi ajutat, poate, să te simți mai acceptată de către ai tăi, ești brusc conștientă de lipsa de reprezentare culturală… Nu spun asta ca să mă plâng. A fost o consecință a unei istorii. Așa că ajungi să te gândești că tu ești cea care va trebui să lege toate poveștile astea între ele, să le scoată la suprafață. De atunci asta fac. Așa că, deși scriu pentru că iubesc să scriu, scriu și pentru că vreau să am o contribuție la acea cultură care mie mi-a lipsit. Acesta e un motiv foarte puternic. E interesant pentru că îmi imaginez că mulți autori nu ți-ar răspunde așa. Ți-ar spune că așa se exprimă ei, că îi interesează oamenii sau relațiile, sau  ce i-o interesa pe ei, dar eu chiar vreau să explorez diaspora africană, așa cum am făcut-o, de altfel, pentru că mi se pare o componentă esențială a culturii noastre. Lucrul ăsta trebuie făcut și eu sunt unul din oamenii care vor face treaba asta. Ce rost mai are să fii pe lume dacă nimic din jurul tău nu te reprezintă?
  • În romanul dumneavoastră se gătește, se trădează, se trăiesc dureri și traume, și bucurii. Ați făcut ca fiecare pas din călătoria cititorului să fie o experiență intensă, iar femeile care-l însoțesc pe acest drum ficțional iau toate formele emoționale posibile. Ce a fost cel mai greu atunci când a trebuit să le aduceți la viață?
  • Au fost provocări diferite cu fiecare personaj. Grace, personajul care nu mai e în viață, a fost greu de scris. E interesant, pentru că am mai creat personaje istorice în trecut, oameni care nu mai trăiau. Dar cu ea mi-a fost greu, nu reușeam să ajung la ea, o vedeam ca pe o victimă a rasismului în secolul al XIX-lea, în Nordul Angliei, când, de fapt, ce trebuia să fac era să las vocea ei să prindă contur cu adevărat, să-i dau viață, să o las să fie o persoană reală. A fost o prezență plată în pagină foarte mult timp. La un moment dat, m-am gândit chiar să renunț la ea, pentru că nu funcționa. Cu toate celelalte personaje lucram ușor, le dibuiam vocile imediat, erau vii și-mi plăcea că nici măcar nu știu de unde vin, dar cu ea a fost greu și mi-a luat mult timp până am găsit-o. Până am ajuns la adevărata Grace. A fost greu și cu Morgan/Meghan, dar acolo vorbim de un alt tip de provocare, și anume aceea de a crea un personaj trans. Pentru asta trebuie să fac documentare serioasă, să ai grijă, dar să ai și mult curaj. Eu așa am vrut să scriu despre experiența aceea. Cred că a fost un alt fel de greu cu fiecare personaj.
  • Mi s-a părut, citindu-vă, că toate mamele sunt scrise în interiorul fiicelor, după cum fiicele poartă fărâme din sufletele mamelor lor pe sub piele. Există acest citat final extraordinar –

”nu este vorba despre a simți ceva anume sau de a rosti anumite cuvinte

este vorba despre a fi

împreună.”

Există singurătate în a fi împreună?

  • Foarte filozofic! Dacă există singurătate în a fi împreună… Există o lipsă de cunoaștere. O necunoaștere, ca opus al singurătății. Poate că nu cunoaștem niciodată oamenii cu adevărat. Dacă e să mă gândesc la Shirley și la Lennox, ea nu-și cunoaște niciodată soțul cu adevărat, deși sunt împreună de niște zeci de ani. În fapt, el îi este infidel. Chiar și cu Bummi și Kofe, el nu știe că ea are un secret. Cred că e vorba despre faptul că nici atunci când sunt împreună oamenii nu se dezvăluie cu totul. Își păstrează secretele pentru ei. Iar secretele sunt grozave ca material ficțional.
  • Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
  • Așa exist eu în lume, prin scris. Dă un sens vieții mele, mă împlinește, așa procesez eu totul. Pe mine, lumea din jur, istoria… Așa îmi imaginez viitorul. Scrisul e contribuția mea.

Dalia Sofer și mitologizările identității

„Omul timpului meu”, romanul Daliei Sofer apărut la Editura Corint, în traducerea lui Mihnea Gafița, este, fără doar și poate, una din ficțiunile mele favorite de anul acesta (mă străduiesc să fac o listă cu mai multe titluri până în Sărbători, așa că #staytuned). Considerat de The New York Times una dintre cele 100 de cărți notabile ale anului 2020, romanul construiește, pe o armătură mitologică rafinată, o narațiune intensă, fațetată, care străbate distanța între Teheran și New York, între părinți și copii, între cine devenim și ce ne-ar fi plăcut să fim. Am avut, anul acesta, șansa unei conversații cu autoarea, fapt pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Dalia Sofer. Foto: Anthony Rhoades
  • Cartea dumneavoastră funcționează ca un poem al dezrădăcinării – arhitectura narativă  impresionează prin frumusețe epică și echilibru, dar îți rămâne pe cerul gurii un gust liric. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră, ca autor, experiența scrierii acestei cărți?

 – Cred că nu prea am fost conștientă de asta. Poate și pentru că nu mi-am făcut un plan, deși aveam idee încotro mă îndrept, aveam în minte un început și un final, dar nu prea știam ce avea să se întâmple între ele. Lași lucrurile să ți se arate și, într-adevăr, la un moment dat îți dai seama că povestea chiar se încheagă. Scrierea acestei cărți a fost diferită de a celei anterioare (n.r. Septembrie în Shiraz), în sensul că pentru prima carte am avut o schiță, dar diferența a fost, în primul rând, una de impuls scriitoricesc. Dacă la prima carte am decupat fragmente din trecut pentru a recrea un întreg, în Omul timpului meu instinctul mi-a dictat să fac exact contrariul: m-am gândit că pentru orice poveste există o contrapoveste. În acest sens, cartea aceasta e disonantă, deși sper că există o coerență a întregii structuri.

  • Mie mi s-a părut, traversând geografia sufletului uman pe care ați imaginat-o, că asist la un spectacol în care viața și moartea, trădarea și iubirea, apartenența și dezrădăcinarea își dau întâlnire pe scena vieții unui singur personaj. Cum l-ați creat pe Hamid?

 – A fost foarte ciudat. A apărut dintr-odată în mintea mea. S-a întâmplat în vara lui 2016 – aveam o lună august foarte proastă și, deodată, mi s-a înfiripat vocea asta în cap. Lucram la altceva și a apărut tentația acestui personaj foarte puternic. M-am gândit să fac o încercare, să văd unde mă va duce. Vocea lui s-a dovedit a fi foarte insistentă. Avea o viață a lui care a prins contur pe măsură ce m-am concentrat asupra scrierii cărții și pe măsură ce a început să mă intereseze să intru pe sub pielea acestui personaj care avea niște idealuri, care luase parte la Revoluția Iraniană, care făcuse niște alegeri greșite și ajungea să dea socoteală pentru ele. Hamid intră într-un vortex – o greșeală duce la alta și el devine parte a sistemului din care nu se mai poate smulge. Am vrut să-i explorez psihicul și, prin el, să explorez profilul psihic al unei țări care trece prin toate aceste convulsii istorice.

  • Mă bucur că vocea aceasta a insistat să fie scrisă. Iranul este un personaj el însuși – e o țară a taților și a fiilor, a regimurilor rescrise de revoluții, a familiilor legate de tragedii. Cât de greu v-a fost să explorați la toate aceste niveluri locul în care v-ați născut?

 –  E greu. E greu și pentru că eu nu sunt acolo. Examinez lucrurile de la distanță. Ce mă interesează, însă, e să revăd trecutul fără a trăi în trecut. Nu e un act nostalgic, e o aducere a trecutului în prezent și o examinare a modului în care acesta poate să aducă măcar un plus de informație viitorului, dacă nu-l poate influența altfel. Încerc să mă uit în urmă cu un picior bine ancorat în prezent și cu ochii spre viitor. Așa că e greu și… nu e greu, în același timp. E greu pentru că legătura mea cu locul acela e atât de intimă. Pentru mine nu e un loc geografic, e un loc al memoriei, al legăturilor de familie, al apartenenței și al ansamblului acestor elemente. Am simțit toate aceste lucruri în timp ce scriam cartea.

  • Mi s-a părut că e un efort de înțelegere, dar e fabuloasă lipsa de efort cu care ne atrageți pe noi, cititorii, în această căutare. Mie asta mi s-a părut – o căutare donquijotescă a identității, a cioburilor din care ne alcătuim, fie că e vorba de amintirea unui unchi pierdut, de o umilință îndurată la cină, de cântecelul îngânat unui copil la culcare. Mi s-a părut că v-ați jucat cu cioburile acestea colorate ca să ne arătați cât de divers, cât de profund și cât de superficial e sufletul omenesc totodată.

 – Identitatea e o chestiune foarte complicată, nu-i așa? Eu mă gândesc la asta în două feluri – identitatea autentică e legată de memorie, de legătura cu ceilalți, dar și de apartenența la un grup, de identitatea lingvistică, geografică… Dar există și identitate legată de felul în care ne raportăm la cine suntem, de percepția noastră. De felul în care ne proiectăm celorlalți. Aici intervine mitologizarea identității. Toți facem asta din sâmburele identității noastre ca oameni, ca familii, ca națiuni, guvernele fac asta la un nivel național. E complicat să desprinzi un adevăr din toată această imagine curatoriată, dar eu cred că există o legătură reală, un fir care chiar e acolo, deși nu e pe deplin perceptibil. În carte, Hamid umblă prin lucrurile tatălui lui, inclusiv când tatăl e în spital. Încearcă să-și dea seama cine este, de fapt, tatăl lui și nu reușește, pentru că unele lucruri nu pot fi cuprinse cu mintea. Trebuie să trăim cu neștiința asta.

Isfahan. Foto: Faruk Kaymak
  • Mie mi-a plăcut foarte mult mișcarea continuă a memoriei lui Hamid. E foarte sugestivă pentru lipsa de stabilitate a istoriei și a felului în care clasificăm oamenii în buni și răi, eroi și trădători, occidentali și orientali. Hamid nu e nimic din ce ne așteptăm să fie și, în același timp, tot ce ne-am aștepta să fie – identitatea lui stă în nuanțele de gri. Ați avut un tip anume de public în minte, când ați zugrăvit aceste nuanțe?

 – Nu, nu cred. Cred că am mers unde m-a dus el… E un personaj complicat și am vrut să fie cineva în care se dă o luptă. Face niște lucruri îngrozitoare, dar se pune mereu la îndoială. În carte conduce mult timp interogatoriile altora, dar în mintea mea e un om care-și conduce continuu propriul interogatoriu. Pentru mine, cartea e călătoria lui de la ignoranță la autocunoaștere și există, într-adevăr, toate aceste salturi în timp. Din punct de vedere al construcției epice, vorbim despre o voce narativă cu care avem de-a face în două felii distincte de timp: un bărbat din Orientul Mijlociu care privește în urmă la ce a devenit viața lui și vocea narativă a băiatului și apoi a tânărului care-și trăiește viața fără să știe ce-i rezervă viitorul. Întâlnirea acestor două voci creează perspectivă. Profunzime, dacă vreți.

  • Pe tot parcursul romanului există motivul acesta minunat al lui Ghilgameș și al pierderii lui Enkidu. Fiecare generație are propria ei lectură a mitului. Ce a reprezentat povestea pentru dumneavoastră – în copilărie, apoi ca adult, ca refugiată și, în cele din urmă, ca scriitoare?

 – E universală și atât de frumoasă… Te gândești la cât e de veche și la faptul că, uite, nu ne-am schimbat prea mult. Pentru mine e o căutare a nemuririi și o înțelegere a mortalității. E o înțelegere adâncă a durerii, a pierderii cuiva drag. Până la urmă, moartea lui Enkidu îl face pe Ghilgameș să înțeleagă, să se uimească de faptul că poate iubi un alt suflet atât de mult și, în același timp, să priceapă că și el va muri. Se străduiește să găsească o rezolvare a acestei mortalități și nu reușește. În cele din urmă, deși își dă seama că va pieri, își întoarce privirea spre cetate și înțelege că ea va dura în timp. Așa că există sugestia faptului că ceva mai mare ca noi ne duce mai departe, după ce murim. Iubesc povestea, pur și simplu, pentru cât e de frumoasă, pentru faptul că, fiind atât de veche, încă ne face să vibrăm.

Grand Bazaar, Teheran. Foto: Omid Armin
  • Și eu am revizitat mitul datorită dumneavoastră și vă mulțumesc și pentru asta. Care credeți că e cel mai mare clișeu sau adevăr fals pe care îl perpetuăm în lectura noastră asupra Revoluției din Iran?

 – Cred că falsul adevăr e că a existat această mișcare confiscată religios în ultimul moment. Lucrurile au fost mult mai complicate de-atât. Discuțiile din jurul Revoluției și oamenii care au luat parte la ea au fost de-o mare diversitate. Inițial, conversația nu a fost purtată în acești termeni: ne dorim un guvern religios sau unul secular? Scopul lor era să scape de Șah. Să aibă reprezentare. Poate că rezultatul a fost unul regretabil, dar impulsul inițial a avut și ceva nobil, chiar dacă acest ceva a fost curând pervertit. Așa că lectura… e una simplificată. Revoluția a fost simplificată.

  • Cum se întâmplă cu toate revoluțiile.

– Exact.

  • Am citit cartea ca pe o anatomie a unui moment în timp. Hamid speră să schimbe sistemul din interior, dar ajunge să se transforme din revoluționar în torționar. El vorbește despre întreaga lui generație ca despre ”un sughiț al istoriei”. De ce v-a atras explorarea acestei bucle închise de timp?

 –  Probabil pentru că a avut consecințe atât de profunde asupra acelei generații și asupra celor care au urmat. Toți cei născuți după Revoluție sunt în continuare prizonierii acelui moment, fie că vor sau nu. E irelevantă pentru cei născuți mult mai târziu, care nu o înțeleg, dar, cu toate astea, și ei sunt atinși de urmările ei. Așa că există o dihotomie între strânsoarea acestei bucle în timp și relevanța ei în viețile oamenilor care vor să trăiască, pur și simplu, fără să se mai gândească la ce-a însemnat Revoluția. Asta m-a interesat pe mine.

  • Ați avut, în timpul documentării sau al scrierii propriu-zise, un moment de revelație cu privire la  Iran?

 – Da. Am revizitat cu uimire complexitatea Revoluției. Poate că inclusiv versiunea mea a fost, până la momentul scrierii cărții, una mai simplificată. Documentarea mi-a arătat cât de complicate au fost și încă sunt lucrurile. Cred că asta a fost.

Isfahan. Foto: Mostafa Meraji
  • Există o dimensiune mitică a romanului – Zeus, fiul lui Cronos, își trădează și își distruge tatăl, la urma urmei. Hamid încearcă să facă pace cu cenușa tatălui său ale cărui eșecuri și metehne le repetă aproape cu bună știință. Cat de dificil a fost să scrieți o poveste a fiului care-și amintește de tatăl rătăcitor?

 – E ciudat, pentru că ideea asta cu cenușa a fost și ea printre primele care mi-au venit. Aveam vocea personajului și imaginea acestui bărbat care transportă cenușa tatălui său. Asta a fost geneza poveștii. Hamid și tatăl par să aibă o relație foarte războinică, dar fiecare e păzitorul celuilalt. Chiar și când e copil și tatăl lui îl umilește, tot există grijă. Și copilul, și tatăl suferă de insomnie. Stau amândoi în bucătărie. Hamid desenează, tatăl citește. Sunt conectați la un nivel profund, chiar dacă la suprafață sunt într-o continuă opoziție. Chiar și după ce Hamid își trădează tatăl, familia pleacă și Hamid rămâne, el începe să poarte paltonul tatălui, îi folosește bricheta, stă pe locul lui la masă. Devine tatăl, într-un fel, în timp ce tatăl plecat în America își caută fiul peste tot. Există și acel episod în care i se pare că-l recunoaște la Metropolitan Museum în trăsăturile unei statui mesopotamiene. Așa că există, între ei, o legătură foarte puternică, în ciuda animozităților. Tipul ăsta de iubire familială m-a intrigat dintotdeauna.

O CONVERSAȚIE CU NARINE ABGARIAN

În 2020, The Guardian o plasa pe scriitoarea armeană Narine Abgarian între primii șase autori europeni. Cartea ei, Din cer au căzut trei mere, apărută la Editura Humanitas Fiction în traducerea minunată a Luanei Schidu, e despre o lume mică prinsă în tumultul lumii mari, în care copiii văd cum îngerii coboară după sufletele oamenilor și un păun alb, miraculos se plimbă de pe o pagină de viața pe alta. M-a intrigat și m-a fermecat suficient cât să-mi doresc un interviu, pentru care trebuie să le mulțumesc Ioanei Iancu, responsabilă cu orchestrația și călătoria acestui text, și lui Anton Breiner, cel care a tradus în și din limba rusă întrebările mele și răspunsurile autoarei.

  • Fiecare din personajele din cartea dumneavoastră își aduce fărâma lui de miracol în poveste, își pune felia lui de măr aromat pe farfuria cititorului. Cum a fost pentru dumneavoastră să gestionați atâtea daruri?

În cazul meu, ideea conform căreia „existența determină conștiința” s-a dovedit esențială: m-am născut și am crescut în micuțul oraș armean Berd, sus, în munți, la marginea lumii. Era un loc magic – păduri dese, râuri reci și repezi, ciorchine de stele noaptea pe cer, cântecul adormitor al greierilor. Cețurile copilăriei mele erau atât de dese, încât atunci când veneau să se lipească de fereastră, păreau niște imense creaturi vii.

Am avut două bunici minunate, un bunic și o străbunică minunați. Știau să iubească fără să ceară nimic în schimb, știau să asculte fără să întrerupă. Ei îmi povesteau basme și legende. Am crescut într-o lume care era pe jumătate de basm, în care, pe lângă multe dificultăți, era atât de multă fericire, încât nu mă părăsea niciodată încrederea că totul va fi bine.

Bunica spunea mereu: „Dacă s-a închis o ușă, înseamnă că undeva s-a deschis alta. Și tot ce ți se cere este s-o găsești”.

Narine Abgarian

Chiar au fost o mulțime de daruri în viața mea și asta tocmai pentru că am fost învățată cândva să cred în ele.

Narine Abgarian. Foto: Anna Danilova
  • De ce un păun? De ce ați ales această pasăre pentru a face legătura dintre prezent și trecut, tărâmul viilor și cel al misterului?

Probabil nu o să mă credeți, dar eu nu l-am avut în plan. E ca și cum ar fi venit singur, iar eu eram atât de confuză încât l-am lăsat să trăiască în carte. Mai mult, nu aveam nicio idee ce să fac cu el. Din când în când încercam să scap de el, dar nu mă lăsa să o fac. De parcă mă conducea el prin roman, spunând din când în când: ai puțină răbdare, totul se va termina în curând, în curând vei înțelege totul singură. Eram supărată și nervoasă și mă simțeam foarte prost, de parcă aș fi fost pusă în fața unui calcan în care trebuia să descopăr o fereastră. Și când povestea cu păunul s-a încheiat ca prin minune, probabil că eram cel mai fericit om din lume. Înainte, când citeam interviuri cu scriitori care povesteau că unii eroi nu se supun autorului și își trăiesc propria viață independentă, credeam că asta nu e decât o cochetărie. Dar, confruntându-mă cu un astfel de fenomen, m-am convins că nu e niciun fel de cochetărie în asta. Există multe lucruri inexplicabile în viață și păunul meu alb face parte din acest gen de fenomene.

  • Vă consumă sau, dimpotrivă, vă hrănește țeserea unei proze cu atâtea paliere de sens?

Nu e deloc ușor să scrii. Te obosește, îți răpește foarte multă energie sufletească. Creându-și lumile, o persoană creativă se folosește de toate emoțiile și sentimentele pozitive la dispoziția sa – dragoste, afecțiune, tandrețe, căldură sufletească, speranță. Vorbind figurat, arunci în focul care îți hrănește puterile tot ce te poate încălzi, susține și nu te lasă să cazi pradă disperării. De aceea, mi-este imposibil să mă reîncarc cu energie creativă, cel puțin în cazul meu este vorba de un proces cu un sens unic. Ceea ce mă hrănește este familia mea, oamenii dragi, un cititor care spune niște cuvinte bune despre cărțile mele. Pentru care le sunt infinit recunoscătoare.

Narine Abgarian
  • Care a fost personajul cel mai greu de pus în pagină?

Cred că cel mai mult mi-a dat de furcă Magtahine. A îndurat multă durere, și-a pierdut copiii, iar după moarte a devenit îngerul păzitor al Anatoliei și al copilului ei. Practic, și-a dat binecuvântarea ca soțul să înceapă o viață nouă și să își caute o fericire nouă. A fost foarte important pentru mine să o înfățișez fără exces de emoții, fără acel entuziasm al autorului care apelează la mila cititorului. Sper că am  reușit.

  • Maranul nu e doar un spațiu izolat; are un timp al lui, jalonat de cutremure, războaie, pierderi, tragedii și revelații personale. Ce înseamnă, pentru un scriitor, să-și conecteze cititorul la un asemenea tărâm?

Autorul rememorează. Maranul nu este un sat inventat, el este Armenia. Poveștile spuse în carte reprezintă trecutul țării mele, al poporului meu. Acolo este experiența mea personală: am prins războiul, știu ce sunt foamea, frigul, bombardamentele, lipsa curentului și a apei potabile. Am iubit, am fost dezamăgită, am pierdut și am găsit, am crezut și am așteptat. Tot bagajul meu de observații, experiențe și concluzii l-am pus în povestea unui sat pierdut în timp și spațiu.

În traducere din armeană, Maran înseamnă pivniță, de regulă, de vin. Așadar, satul bătrânilor mei, Maranul meu, este acea pivniță în care se maturizează cel mai prețios vin din lume. Îmi doresc foarte mult ca el să trăiască pentru totdeauna.

  • Care credeți că a fost ingredientul care a transportat proza dumneavoastră, impregnată de culoare locală, în imaginarul cititorului de oriunde și de pretutindeni?

Trăim niște vremuri grele. Acum este foarte ușor să disperi, să-ți pierzi credința, să nu mai crezi că ziua de mâine va veni. Există multe motive pentru asta – Covidul, monstruoasa inegalitate socială, războaiele nesfârșite, excluziunea socială, lipsa de drepturi. Mi se pare că omul care citește chiar are nevoie de cărți care să consoleze, să încălzească, să inspire speranța că totul va fi bine. Romanul meu „Din cer au căzut trei mere” face parte din această categorie de cărți. În ciuda trecutului dificil, uneori complet insuportabil, personajele sale își găsesc fericirea, iar roata timpului, încheindu-și cercul, nu se oprește, ci continuă să se miște. Viața continuă. Și ea trebuie trăită.

Narine Abgarian
  • De ce opțiunea pentru basm, pentru o poveste cu toate elementele de ritual de trecere și de transformare umană?

Îmi place foarte mult realismul magic. Unul dintre scriitorii mei preferați este Gabriel García Márquez. I-am recitit operele de multe ori, întotdeauna m-au fascinat și încântat, dar nu m-au condus în niște lumi „de dincolo”, ci în mine însămi. Citind „Un veac de singurătate” sau „Colonelului n-are cine să-i scrie”, nu rămâneam niciodată un observator străin, ci mă implicam în acțiune, deveneam o parte a ei. Realismul magic are o capacitate uimitoare de a ne prezenta miracolele drept ceva normal. Și mi-am dorit tocmai un astfel de miracol prozaic, obișnuit. La fel de obișnuit precum aerul.

  • De ce mor orașele exact în ziua în care le părăsim?

Pentru că nu vom regăsi niciodată orașul așa cum l-am părăsit. E ca și cum ai vrea să te întorci în ziua de ieri. Știu asta din proprie experiență: fiecare întoarcere în Berdul meu natal îmi aduce, pe lângă bucurie, multă suferință: mă supără orice casă demolată, orice clădire veche reconstruită. E ca și cum cineva mi-ar șterge cu o radieră trecutul de care mi-e dor și în care vreau să mă întorc. Și nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă plimb prin orașul copilăriei mele și să strâng, ca piesele unui puzzle, amintirile mele despre el într-o imagine unitară.

  • Care a fost momentul dumneavoastră favorit, în scrierea acestei cărți?

Nașterea lui Voske. Până în ultima clipă, nu eram sigură că ea trebuia să se întâmple în viața Anatoliei și a lui Vasili. Dar îmi doream foarte mult ca fericirea lor să dureze cât mai mult posibil, de aceea s-a născut Voske.

  • De ce anume ne salvează poveștile?

Sper foarte tare că ne salvează de la disperare.

  • Pe dumneavoastră de ce anume v-a salvat povestea aceasta?

Dacă e să vorbim despre o salvare miraculoasă, atunci ea ține, mai degrabă, de prima mea carte. Întotdeauna am fost un cititor profesionist și nu am visat niciodată să devin scriitoare. Când aveam 36 de ani, am fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Îmi amintesc că m-am întors acasă, am găsit tot ce am putut despre această boală, am citit și m-am îngrozit pentru că mi-am dat seama că mă așteptau niște vremuri sumbre. Nu spun că vestea m-a speriat foarte tare, singurul gând care mi se învârtea în cap era să apuc să-i aranjez viața fiului meu, pentru că va veni o clipă când nu voi mai putea să am grijă de el. Nu mi-a fost ușor, uneori eram complet descurajată. La un moment dat, mi-am făcut o pagină web și am început să postez acolo povești despre copilăria mea. Aceste povești, în pofida stării mele interioare destul de depresive, îmi ieșeau foarte amuzante. Chiar și eu râdeam uneori în timp ce le scriam. Nu pot explica acest fenomen ciudat: uneori mi se pare că, la fel ca baronul Munchausen, pur și simplu m-am scos din mlaștină trăgându-mă de păr. Îmi amintesc că atunci când a apărut „Maniunia” [n.trad. – prima carte a scriitoarei], mi-am zis „Bravo! Ai apucat să scrii o carte”. Și nu contează deloc câți oameni o vor citi (eram sigură că nu mulți), important era că las o carte în urma mea. Dar „Maniunia” a devenit un bestseller într-un foarte scurt timp: primul tiraj s-a epuizat în aproape două săptămâni. Iar la o lună după publicarea cărții, diagnosticul mi-a fost revocat. Fusese o eroare medicală. Cu care am trăit cinci ani lungi.

Uneori mi se pare că tocmai cărțile sunt salvarea mea miraculoasă. Cărțile și sprijinul rudelor.

Narine Abgarian. Foto: Anna Danilova

do you hear the people sing?

Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.

Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.

Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.

Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies in Romania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.

Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.

Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).

Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.

Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.



TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XVI)

Un serial cu oameni ocupați

Carmen Uscatu face parte din galeria oamenilor pe care îi admir fără rezerve. Face nu un spital, ci un efort consistent de schimbare socială, mentală și instituțională în România, împreună cu Oana Gheorghiu. Dăruiește. Viață, speranță, soluții, voce, imagine, know-how, muncă, efort, entuziasm, determinare, șantiere, proiecte pentru comunitate, timp. Foarte mult timp. Aproape că mi-a fost teamă când am întrebat. Dar cât de muuuuuuult mă bucur că am făcut-o…. #mulțumesc

Carmen Uscatu, co-fondatoare Dăruiește Viața, jumătate de Binom :-). Foto: Cornel Brad

Tomas Tranströmer , poet și psiholog suedez, căruia în anul 2011 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură cu motivarea „fiindcă prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”, scria într-unul din poemele sale, The Scattered Congregation:


“We  got ready and showed our home.
The visitor thought: you live well.
The slum must be inside of you.”

Tomas Tranströmer 

Aceste versuri sunt o pledoarie de a ne orienta resursele noastre către a crește în interior. Căci ne rămânem străini nouă atunci când decidem, conform normelor societale, să rămânem orientați către lumea exterioară, să dăm totul acolo pentru a arăta bine.

Atunci când credeam că viața mea e plină, e completă, are sens, am început să simt că aș vrea ca unele lucruri să ocupe mai puțin loc pentru a face loc altora. Am început, probabil în mod inconștient, să mă întreb: Ce-și dorește sufletul meu? în loc de: Ce își dorește ego-ul meu?

James Hollis, psihoterapeut american de formare jungiană, pe care l-am descoperit de curând și căruia îi citesc cărțile și îi ascult podcast-urile, spune că, în viața noastră, etapele pe care le parcurgem ar trebui să ne aducă în cele din urmă în contact cu noi: dacă atunci când suntem mici părinții ne sunt reperul și noi învățăm să trăim după modelul lor, în adolescență orientarea noastră e către lume, către ce spun ceilalți despre noi, atunci când ne maturizăm ar trebui să ne întoarcem către noi, să aflam ce ne definește, cine suntem noi, in afara istoriei noastre și a rolului pe care îl jucăm. Cine sunt eu cu adevărat? Cât din ceea ce sunt se datorează părinților mei, societății și cât e cine sunt eu? – întrebări la care încerc să îmi răspund atunci când îmi analizez interacțiunile cu cei din jur, acțiunile mele, deciziile mele.


Acest proces al autocunoașterii, al creșterii, al devenirii noastre, este unul dificil dar extrem de frumos și, o veste bună: durează toată viața J. Este extrem de greu pentru că avem o tendința naturală de a proiecta in ceilalți ceea ce nu stim despre noi sau ceea ce nu vrem să știm despre noi (aceasta e umbra noastră) sau rezistența noastră la a crește și a ne asuma cu adevărat responsabilitatea pentru noi. Este un proces dificil pentru că ajungi să admiți că singura persoană care a fost prezentă în toate momentele vieții tale ești tu și că tu porți responsabilitatea pentru cum viața ta este acum. Ceea ce ignorăm sau păstrăm în inconștient joacă un mare rol în viețile noastre și în ale altora. Întregul nostru nu poate fi întreg dacă nu ne acceptăm și această umbră a existenței noastre. Iar ceea ce negăm în interior va ieși oricum la suprafață sub diferite manifestări pe care s-ar putea să le gestionăm mai greu dacă nu sunt îmblânzite de autocunoaștere. De ce trebuie să ne ascundem atât de mult de noi? De ce ne -am devenit străini nouă? Spiritul liber încă locuiește în noi dar am învățat devreme că exprimarea lui este prea costisitoare, este devreme amendată. Însă libertatea e cel mai frumos sentiment. Sigur că libertatea înseamnă și responsabilitate, dar în fond asta înseamnă maturizarea, nu?


Acesta, în opinia mea, e cel mai valoros timp pe care îl petrec cu mine și pentru mine: timpul în care îmi pun întrebări și încerc să răspund la ele, timpul în care mă descopăr. Acest timp mă ajută să devin mai bună cu mine și cu cei din jurul meu, să găsesc sens în ceea ce fac și în ceea ce mi se întâmplă, și sa fiu recunoscătoare vieții chiar și atunci când îmi e greu.

Carmen Uscatu

Mă ajută să fiu dirijorul vieții mele dar având totodată înțelepciunea de a accepta că nu toată viața mea e în controlul meu. Terapia m-a ajutat mult în începuturile acestui proces de autocunoaștere.

Dar suficient despre interior. Căci timp pentru mine e și cel pe care îl petrec cu oameni de la care am ceva de învățat, de fapt întotdeauna ai ceva de învățat de la interacțiunea cu oamenii, dar timp pentru mine e acela pe care îl petrec cu oamenii care ma provoacă sa ies din zona de confort, dar in același timp îmi și umplu sufletul de bucurie.
Timp pentru mine e și seara, când ma bag in pat și reușesc sa citesc câteva pagini dintr-o carte. Și, cu bucurie, pot spune, ca deși am perioade fără acest timp, reușesc sa strecor cititul tot mai mult în viața mea.

Sigur că mereu sunt în căutarea timpului pentru mine, dar știu că pe măsura ce îl caut voi avea tot mai mult nevoie de el: nevoie de oameni providențiali, nevoie de cărți care să mă crească, sa mă provoace, nevoia de timp să visez, să descopăr umbra mea, să fac pace cu mine, să port discuții cu prietenii mei despre viața și sensul pe care i-l dăm.

Carmen Uscatu


Spunând cele de mai sus nu înseamnă nicicum că neg, de exemplu, importanța unui hobby: de curând, în pandemie, când am avut curajul să îmi urmez până la capăt gândul de a începe tango și am acționat, am descoperit cât de benefic poate fi să îți urmezi intuiția și să încerci să faci ceva ce îți doreai dar nu făceai din diverse false motive: n-am timp, nu e momentul.

Nu neg nicidecum importanța unui pahar de vin roșu și o discuție care poate nu duce nicăieri, un concert, călătoriile, dulciurile, plimbările. O piesă de teatru, Doamne, cât de mult îmi doresc să merg mai des la teatru, cum făceam înainte de pandemie, să merg la filmele de la Elvira Popescu.

Și, la fel de important e să spun că timp pentru mine e și timpul pe care îl dedic proiectelor frumoase pe care le fac la Dăruiește Viață și care, și acestea, vin să răspundă adesea întrebărilor pe care mi le pun în timpul meu liber J.

Uneori oamenii mă întreabă cum fac să am timp pentru te miri ce lucru mărunt, în aparență, dar care mie îmi aduce bucurie, pe care, probabil, s-ar considera că având o viață ocupată, nici nu am timp să îl gândesc, dar să îl mai și fac. Cred că disciplina e cheia. N-o să te poți întreba cât din reacția ta din fața unei situații e reacția ta și cât e de fapt e condiționare, e model acceptat inconștient? Cât din alegerile tale te reprezintă, îți aduc împlinire și cât e umbra ta? Dacă alegi să scroll-ezi, fără să cauți ceva anume,  dimineața și seara, pe ecranul telefonului sau dacă alegi să vezi un film prost doar ca să îți umpli timpul, dacă alegi să ruminezi în loc să înțelegi ce e în puterea ta și ce nu e în puterea ta să schimbi, dacă alegi să te trăiască timpul, și de multe ori facem asta, atunci timpul tău nu-ți mai aparține.

Carmen Uscatu

Viața fiecăruia dintre noi, cred eu, e plină. E plină de neprevăzut dar e și predictibilă de multe ori. Căci viața noastră e, de multe ori, o consecință a acțiunilor sau a inacțiunilor noastre. Dar e viața ta și merită să te uiți cu atenție la ea, căci e unicul loc în care mereu ești actorul principal.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIV)

Un serial cu oameni ocupați

De când mi-am asumat călătoria acestei întrebări în spațiul public, m-am transformat într-un soi de colecționară a poveștilor noastre despre cum nu am fost învățați să ne punem pe lista de priorități și despre cum am ajuns să o facem, presați de un ”eu” care, așa ca plantele ținute la întuneric, se ofilea pe fast forward.

Câteodată mi se pare că sunt o mie de alte lucruri mai presante și mai importante despre care aș putea să scriu, alteori mă gândesc că exact așa am gândit de fiecare dată când am hotărât că nu am cinci minute pentru mine, că nu pot pleca în city break acum, că nu am timp să merg la doctor, că sunt prea obosită să mai ies în oraș, că ”nu e momentul”. Nu e momentul pentru mine. Acum lucrez altundeva, orașul e asediat viral și nu mă cheamă nicăieri, merg la doctor mai des decât mi-aș dori. Din toate feliile de timp economisit nu mi-a crescut niciun soclu, pe nicăieri. A crescut, în schimb, altceva. Toate pauzele și city break-urile amânate nu au dus decât la pierderi personale. Sau, într-o notă colocvială, ”mi-au ieșit pe nas”, prin absența lor din rutina mea. E motivul pentru care aceste dialoguri vor continua. Sper să le fie utile tuturor celor care simt, așa ca mine, că timpul în care nu exiști pentru tine e timp pierdut pentru toți – angajatori, familie, prieteni, noi – pasageri prea grăbiți prin propriile vieți.

Raluca Ion, jurnalist

Cum am început să am timp

Într-o zi de la sfârșitul verii, în timp ce lucram de acasă, am luat o pauză scurtă  și am ieșit la o plimbare cu copilul – el pe role, eu pe jos, în spatele blocurilor, spre Delta Văcărești. Acolo, aproape de intrarea în Deltă, am zărit zburând, la două-trei palme deasupra ierbii, niște fluturi mici, minunați, cum nu mai văzuserăm până atunci. Aveau aripi cu două fețe, violet pe deasupra și albe pe dedesubt, iar încântarea de a-i descoperi se baza, în mare parte, pe surpriză. De la distanță, păruseră doar niște bucățele dintr-un ambalaj de Milka, sfâșiat și luat de vânt și, de abia când te uitai mai atent, îți dădeai seama de frumusețea vie din fața ta. Astfel, doar într-o secundă și doar cu o privire, pauza mea s-a transformat în ceva mai mult decât un biet rest de timp.

Băiatul meu aluneca pe patinele cu rotile, care îi veneau la fix. Le purta de puțină vreme, pentru că, deși le luasem în urmă cu trei ani, îi fusese frică să meargă pe ele. Sunt din cele care se măresc și, într-o zi, mi-am dat seama că numărul maxim la care pot ajunge era exact numărul care începuse să-i fie cam mic. „Cred că o să trebuiască să le dăm cuiva”, i-am zis. „Hai să vedem dacă îți mai sunt bune măcar. Mai vrei să faci o încercare cu ele?” Mi-a răspuns, firesc. „Da, dă-mi-le!”. Le-a pus în picioare, s-a ridicat ținându-se de brațul canapelei și m-a întrebat dacă am timp să merg afară. N-am avut timp atunci, dar a doua – a treia zi s-a ivit un rest de timp. Am coborât în spatele blocului și am început să dăm ture, ținându-l strâns de mână. La un moment dat, am slăbit strânsoarea și, după câteva alte ture mi-a spus să îl las singur.

Și atunci, în acel loc de trecere familiar și banal, într-un moment cu nimic mai deosebit și cu nimic mai ferit de constrângerile zilnice, curajul a luat locul fricii și încrederea a luat locul nesiguranței. Iar copilul meu a mai crescut puțin, chiar sub ochii mei.

Raluca Ion

Încerc mereu să nu las să treacă pe lângă mine astfel de momente, mai cu seama că am suferit multă vreme din cauza lipsei de timp. De obicei, într-o redacție, weekend-urile și sărbătorile se împart frățește. Dacă ești liber weekend-ul ăsta, cu siguranță nu vei fi în următorul sau în cel de peste două săptămâni. Dacă nu lucrezi de Crăciun, cu siguranță vei lucra de Revelion.

Indiferent de schemele de compensare, realitatea este că te afli de multe ori în contratimp cu propria familie și  cu cercul tău de prieteni apropiați. Când vine vorba de planuri, ești pus mai des decât alții în situația de a spune „da, dar…”, „stai să vedem”, ajungi mai des în situația de a nu putea fi pe deplin alături de copilul tău în perioadele de sărbătoare. Acest fel în care se întâmplau lucrurile mi-a dat o senzație de nesiguranță, sentimentul că nu îmi pot controla propriul program și de aici sentimentul că nu îmi pot controla propria viață.

Raluca Ion

Doza de imprevizibil din felul în care curgea ziua m-a făcut  să mă simt neliniștită și în legătură cu momentele pe care chiar le aveam la dispoziția mea. „Dar dacă va apărea ceva?” Din acest motiv, m-am simțit, în ceea ce privește timpul, și mai săracă decât eram în realitate.

Adevărul e că sunt foarte multe profesii expuse atât la lipsa de timp, cât și la lipsa de „timp special”. Sunt medicii și salvatorii, care iau decizii de viață și de moarte, la ora la care eu picotesc, adâncită în canapea, la Netflix. Sunt vatmanii și șoferii de autobuze care trec prin orașul adormit, exact în ora în care somnul a sute de mii de oameni e mai dulce. E doamna de la supermarket, care îți scanează în Ajun produsele, în timp ce copiii ei împodobesc bradul fără ea.

Raluca Ion

Dar sunt și mai mulți cei care nu au timp pentru ei înșiși, pentru cei dragi, pentru planurile pe care le au, pentru lucrurile pe care trebuie să le facă. Cam câți? O umanitate întreagă. E parte a contractului cu care venim pe această lume.

Cred că, până la urmă, ceea ce ne lipsește uneori e mai mult timp cu sens și mai mult timp cu bucurie. Însă întrebarea nu este, poate, cum să faci rost de mai mult timp, ci cum poți să aduci sensul și bucuria în orice timp. E ceea ce încerc, de la o vreme, cu lucruri foarte mărunte – dar și semințele sunt mărunte, îmi spun câteodată 🙂

Raluca Ion

Am văzut recent un reportaj din Toscana, am văzut apoi un altul din România, cu oameni care culegeau via și făceau must. Mi-ar fi plăcut o astfel de experiență, dar n-am simțit nevoia să plâng că nu sunt în Toscana, nici să caut vreo vie în apropiere. Cu niște struguri de la supermarket și storcătorul de fructe, am făcut propria mustărie în bucătărie. Am avut, pe lângă copil, un ajutor foarte calificat. La un moment dat, deasupra paharului de pe masă s-a îțit un botic de cățel. Bine ați venit la mustăria cu must…ăți de teckel.

Foto: Annie Spratt pentru Unsplash

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIII)

Un serial cu oameni ocupați

Azi e urât. E așa urât că îmi vine să mototolesc întrebarea asta cu timpul și să o transform în altceva. În ”La ce bun?”. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu ideile astea oarecum luminoase: să înveți bine, să-ți termini temele, să nu minți, să nu faci rău, să fii cât poți de bun, să-ți vezi de treabă… După ce mi-am văzut de treabă în mulți ani de școală și încă și mai mulți ani de muncă, azi m-a regăsit, în țara unde meritocrația e o glumă (proastă), citind un text care e și despre mine. Atât că eu nu sunt la limanul despre care vorbește Cristina Stănciulescu. Așa că îi datorez un mulțumesc consistent, real, pentru că m-a făcut să cred că există o rezolvare bună, la un moment dat. Și că e validă întrebarea asta pentru o generație care funcționează în virtutea inerției, mimetic, pe baterii, fără să-și atingă potențialul maxim, fără să-l amușineze măcar pentru că, evident, nu prea e timp pentru prostii din astea.

Cristina Stănciulescu, jurnalist. Foto: Alex Gâlmeanu

Dragă Ioana,

Am primit întrebarea ta: cum îmi fac timp pentru mine?

Ce întrebare…

Nu m-am gândit niciodată la asta prea mult…

Cum adică? Ce mai înseamnă să-ți faci timp pentru tine?

Da, știu, știu… și eu am scris în revistele pentru femei de multe ori despre acest subiect, dar pentru mine, cu adevărat pentru mine, mi-am făcut timp târziu, foarte târziu.

În primul rând, ca să fiu sinceră, a trebuit să-mi dau demisia din jobul care se „hrănea” cu toată viața mea, cu toate orele, cu toate zilele și nopțile. Și nu a fost ușor.

Mă îmbolnăveam văzând cu ochii. Organismul meu ceda încet încet și aveam manifestări patologice bizare: fie se spărgea câte un vas mic de sânge în ochi de mi-l înroșea îngrijorător, fie făceam alergii la te miri ce, la ce nu fusesem niciodată alergică (de exemplu la gumă de mestacat cu scorțișoară!)

Simțeam că mor, că mă chinui și că pic în depresie. De altfel am și făcut o formă ceva mai ușoară, e adevărat, una undevla granița dintre anxietate și burn out.

Așa că a trebuit să mă întorc la mine. Am fost obligată de propriul meu corp.

Cred că cel mai trist lucru care ți se poate întâmpla este să nu mai ai legătură cu tine, ba nu, să pierzi toate legăturile cu tine. Senzația de plutire în… nimic este ca în parabola aceea a fiului risipitor: „și era într-o țară îndepărtată de tatăl său, unde își cheltuia partea lui de avere pentru patimile sale.

Ei bine, așa eram eu: departe de sursa binelui, departe de mine, departe de Dumnezeu. Și când ești departe de asta, nu poți fi de fapt decât într-un singur loc: iadul interior, nu-i așa?

Acolo ajunsesem.

Ei bine, după ce m-am întors la mine, am descoperit o ființă străină. A trebuit să mă reînvăț cu mine însămi. Și…

În primul rând am dormit.

Am recuperat somnul pe care îl pierdusem în ultimii 25 de ani.

Îmi place să dorm, acesta este un timp prețios pentru mine, fiindcă somnul este o ușă care mi se deschide spre un tărâm oniric cu înțelesuri și simboluri de care numai eu știu, pe care numai eu le înțeleg.

Apoi am început să citesc, lucru pe care nu-l mai făcusem de… ohooo… atâția ani! Cititul m-a adunat „de pe drumuri” și m-a liniștit.

Apoi am ascultat operă, pasiunea mea. Sopranele și tenorii m-au vindecat cu înaltele și joasele lor și cu vocile lor ca din cer.

Când am avut timp pentru toate astea? Când mi l-am smuls. Acesta este adevărul.

Am avut timp pentru mine când mi l-am revendicat și când nu am mai lăsat ca alții să-l folosească așa, ca pe un bun personal.

Cristina Stănciulescu

Și am reușit astfel să am timp să scriu, să-mi fac blogul, să cunosc oameni frumoși,  să discut cu ei.

Abia când am protestat și mi-am cerut dreptul de a fi întreagă, de a-mi aparține, am reușit să mă smulg din mașina de spălat a vremurilor și a jobului. Îmi place mereu comparația asta fiindcă nu găsesc una mai plastică de atât. Mașina de spălat în care suntem băgați. Înțelegeți orice de aici: spălați pe creier, zdruncinați în spume, amețiți de centrifuga societății, fierți de politică și politicieni și albiți de probleme.

Cristina Stănciulescu

În concluzie am legat din nou o prietenie cu mine și cu sufletul meu și am încercat să mă iert pentru imperfecțiunile mele (fac parte din generația ceaușeilor, deși am fost un copil dorit, care a crescut cu „misiunea” de a fi perfect în viață, de a fi primul cu coroniță, de a nu deranja pe nimeni și de a fi „de folos mai întâi altora și apoi ție, mamă”). Mi-a ieșit greu partea asta cu iertarea, dar am reușit până la urmă.

Și mi-am îngăduit s-o las mai moale, ceea ce nu este ușor pentru un om cu o energie „nucleară”, așa cum am eu.

Dar și energiile astea, dacă nu sunt controlate, știm la ce dezastre pot duce, nu-i așa?

Foto: Ryan Riggins pentru Unsplash

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XII)

Un serial cu oameni ocupați
Ligia Moise, psihoterapeut

Câteodată recunosc că mă emoționez un pic citind răspunsurile oamenilor la întrebarea asta aparent atât de simplă. Pe Ligia o știu de foarte mult timp. În perioada asta complicată, ea face parte dintre cei care ne ajută să ne purtăm grijile pe umeri fără să ne credem Atlas însuși. Aș zice că nu-i puțin lucru. Și, dacă tot am rugat-o să ne spună cum face cu timpul, cu consultațiile, cu presiunile din toate direcțiile, o să profit ca să pun un pic reflectorul pe subiectul ăsta despre care, dacă mă întrebați pe mine, ar trebui să vorbească toți jurnaliștii acum: sănătatea mintală. Că e vorba de burnout, de anxietate socială, de abuz, de stres post traumatic sau de cine știe ce altă suferință, poate că e mai important ca niciodată să ne acceptăm pe noi înșine ca ființe vulnerabile și să căutăm ajutor. Să înțelegem că e mai important să fim fericiți decât să fim perfecți, că viața ne mai pune și piedică, din când în când, că nu se întâmplă nimic dacă mai iei și câte o pauză, dacă ieși dintr-o relație toxică, dacă-ți dai demisia dintr-un serviciu care te epuizează sau dacă recunoști, în primul rând față de tine, că nu poți să le faci pe toate. Aveți grijă de voi.

Ligia Moise, psiholog clinician, co-inițiatoare a Cortului Terapeutic

Timpul liber pe care îl am, pe care mi-l creez de multe ori din nimic, îl datorez în exclusivitate profesiei mele, adică autocunoașterii care a venit la pachet cu profesia mea, a obligativității de a mă cunoaște și de a mă vindeca întâi pe mine pentru ca astfel să pot îndrăzni să cred că pot să acompanieze și alți oameni în drumul lor către mai bine. Adică am învățat să am grijă mai întâi de mine, ca astfel să pot să am grijă și de alții.

Prima data când mi-am făcut timp pentru mine, conștientă de planul pe care îl fac, a fost acum aproximativ 12 ani, într-o perioadă în care munceam nebunește. Asta spun acum, atunci nu vedeam așa pentru că… nu aveam timp. 😊 Bine, nici nu îmi permiteam din punct de vedere financiar să fac altceva decât mult efort pentru a ieși cu bine din acea perioadă delicată.

Știu doar că, fără să vreau, am creat atunci o glumă care a circulat ceva timp în familia noastră, când într-o zi am conștientizat că sunt ca un robot care face drumuri între casă și cele două locuri de muncă (spital și cabinet) și am decis să mă opresc în Centrul Vechi să mănânc… o supă. Am venit mândră de mine acasă și le-am povestit copiilor care erau deja tineri adulți, ei au făcut ochii mari și nu înțelegeau în ce a constat marea aventură și așa mi-am dat seama cât de mult uitasem să pun frână și să am grijă și de mine. Fiu-miu a continuat mult timp după aceea să mă tachineze: „Ia zi-mi, mamă, ai mai făcut o nebunie, ce supă ai mai mâncat?”

Ligia Moise

Nu a trecut mult de la întâmplarea asta și mi-am dat demisia din spital. Ei, și într-o minunată zi de toamnă, în loc să mă duc repede la magazin și să mă întorc cu cumpărăturile tot repede ca să fac ceva de mâncare, am cotit-o spre primul parc unde m-am așezat pe o bancă în soarele călduț al acelei toamne minunate în care deveneam freelancer. Și știu sigur că am avut un fel de revelație în timp ce îmi dădeam voie să mă bucur și să mă odihnesc în momentele acelea: „Aaa, deci asta înseamnă să fii freelancer?!” 😀

Tot în perioada aia mi-am impus să nu pun mai mult de 5 programări pe zi la cabinet pentru că mi-am dat seama că nu e cinstit nici pentru mine, nici pentru pacienți. Și așa am putut să las jumătate de oră între terapii. Iar ăla era și încă este timpul meu.

Ligia Moise

Așa am învățat să mă opresc 10-15 minute pe o bancă în Cișmigiu cu o carte și o cafea bună. Așa am reușit să mă opresc și să observ detaliile din care este formată viața oricăruia dintre noi, detalii pe care le pierdem în fuga vieții dar care, multe dintre ele, dacă le-am vedea, ar putea să aducă bucurie, culoare, liniște și pe alocuri un strop de frumos.

Acum știu că și în anii în care am muncit foarte mult aș fi avut 5 minute să mă așez pe o bancă să îmi mai trag sufletul dacă aș fi știut cum să o fac. Dacă mi-aș fi îngăduit pauze, dacă aș fi avut cultura iubirii de sine bine așezată în sufletul meu.

Ligia Moise

Așa încât, dragă Ioana, ca să răspund punctual la întrebarea ta – sperând că va fi de folos și altor grăbiți – a fost un fel de „fake it till you make it”. Întâi am făcut-o deliberat, conștient, m-am oprit pentru ca astfel să nu-mi mai fac rău epuizându-mă ca, după aceea, din exercițiu în exercițiu, să realizez că devine un mod de viață. Viață de care mă bucur mult mai mult. Are alt gust, are savoare și liniște, mă alină atunci când am nevoie și mă animă atunci când vin către mine toate acele amănunte care îmi formează puzzle-ul ăsta numit viață.

Și mai este un lucru, oprirea asta din „goana nebună”, alături de lăsatul de fumat, reprezintă felul în care eu îmi spun mie „Te iubesc!”. Pentru că, renunțând la fumat și la acea perpetuă goană am încetat să îmi mai fac rău.

Ne spune Dalai Lama că a iubi un om înseamnă să îi vrei binele. Dar pentru asta trebuie, mai întâi, să te oprești din a-i mai face rău pentru că oricât bine i-ai face dacă îi faci și rău se cam anulează.

Iubiți-vă mult! Întâi pe voi înșivă pentru ca astfel să puteți iubi și alți oameni. Iar asta poate fi o bună motivație care să mă ajute să îmi fac timp liber.

CAMERA DE AȘTEPTARE

…și iată-ne aici. La finalul zilei, singurul lucru cert e elefantul din cameră: necunoscutul. Politic, viral, social, economic, profesional, educațional. Personal. Nu așa sunt toate? Unul din cele mai dureroase aspecte ale ultim(-e/-i/lor luni, ani?… cred că ani) e imposibilitatea de a face planuri. O să fac un proiect. O să dau o petrecere. O să te duc la școală, o să-ți pun un măr în ghiozdan și o să ne jucăm pe drum. O să râzi. O să-ți fac o surpriză. O să iau bilete. O să fie altfel/mai bine/așa/cum am zis/cum ți-ai imaginat/cum știam/mai bine. O să fie mai bine. O să scriu o carte. O să plecăm în sfârșit. O să-mi placă să lucrez la asta. O să reușim. O să-mi iau liber. O să vezi.

La ora la care scriu, aștept să fac un interviu. Organizez un eveniment. Nu avem guvern. Locuim într-un oraș care nu oferă garanții. E important să nu te îmbolnăvești, să nu tușești, să nu obosești, să nu greșești. Nimic. Și să nu faci planuri. Nu pe mai mult de 3-4 zile. Mă întreb cum metabolizezi, însă, lumea, cu atât de puțini stâlpi de rezistență. Așteptăm un vârf viral. Un plafon. Un echilibru politic. O acalmie socială. Un soi de armistițiu. Lumea asta nouă va fi jalonată de multe disonanțe, de realitate văzută prin mii de filtre, de inerție, de eterna stare de expectativă. Cum și când se va ieși din camera de așteptare. Alas, poor Yorick.

Poate că lucrurile cele mai importante se întâmplă exact atunci când te hrănești din anticipație, când pui bazele unei arhitecturi, când construiești relații, dialog, sunet, dezbatere, călătorii, spectacol. Poate că miezul oricărui discurs stă în captatio, nu în argument. Poate că deliciul simfonic stă în orchestrație. Poate că fericirea nu e cadoul, ci momentul în care rupi ambalajul.

Da, știam că lumea se va schimba. Că Inteligența Artificială ne va scoate din birouri, că meseriile se vor hibridiza, că nomenclatoarele se vor subția, că mobilitatea va fluctua sinusoidal, că weekend-ul va fi invadat de job, că job-ul va fi cu un picior în online, că tehnologia va fuziona cu arta, cu medicina, cu politicile publice. Nu știam exact cum va fi cu excesul de cortizol, cu anxietățile, cu viața trăită pe sistemul oalei sub presiune, cu hiperadaptabilitatea, cu rezistența la oboseală, cu sănătatea mintală, cu creativitatea pusă față în față cu supraviețuirea (să vă jucați frumos, să nu vă păruiți!), cu baletul printre diferitele tipuri de fantezii sociale (există oameni care cred în roiuri de insecte ghidate de o superputere economică spre zone vulnerabile, oameni care se cred semizei, împlătoșați în imunitate fizică și emoțională fără fisură, oameni care adorm cu teama că vor fi răpiți de extraterești, clonați, modificați, injectați, reformați și despuiați de brelocurile lor cu Star Trek și stickerele lor cu Sailor Moon – fiecare are locul și teoria lui sub soare).

Cum va fi mâine? Cât am voie să sper? Ce pot să proiectez? Și pentru cât timp? Și ce anume din viziunea mea asupra lumii ca monolit funcțional și predictibil e expirat ca o cutie de lapte uitată pe masă? Eventual fără capac.

Unde pot să pun punct? Și unde semnul întrebării? De aici, din eterna sale de așteptare, în care stăm de vreo doi ani, mâine nu se vede bine. Și se aude bruiat, cu interferențe, cu ecou, cu întoarcere în cască. Și, da, există posibilitatea ca mâine să fie așa. Hibrid. Intraductibil. Lipsit de o gramatică profundă. Poate că ideea e să rezistăm în momentul ăsta de cezură. Să tragem aer în piept. La propriu și la figurat. Să-l trimitem pe Horatio la culcare. Să acceptăm ideea că trebuie, într-un fel sau altul, să traversăm apele astea tulburi. Să adormim cu un plan minuscul în minte. Poate mic, poate insignifiant, dar al nostru. O posesiune valoroasă ca o monedă calpă și, totuși, vitală. Esențială pentru umanitatea noastră încă nerobotizată. Să ne găsim un punct de echilibru. Fie el și iluzoriu. Să ne ținem de el cu dinții. Să mai așteptăm un pic.

Poate doar până mâine.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates