BULLYLAND

S-a scris deja mult și coerent despre mărturisirea Vioricăi Vodă de la Gopo și despre felul în care sala a ales, siderant, să o taxeze live, fără menajamente. Se numește victim blaming. Instant. Fără mănuși, fără nevoie de probe sau argumente. S-a întâmplat doar pentru că cineva a deschis discuția.

Cred că despre asta aș avea două vorbe de spus (da, doar două, că sunt scrise în pauza de prânz – subiectul ar merita o dezbatere serioasă, polifonică și consecventă). O sală care râde când un om spune că a făcut psihoterapie pentru ceva (orice!) care l-a durut, l-am umilit, l-a marcat uman e un simptom social. Oriunde ar fi sala aia. Cu oricine ar fi populată.

Nu poți să râzi de cineva care se vulnerabilizează în fața ta, conștient de cultura în care o face. Cultura noastră (școlară, instituțională, iată că și artistică) e una a bullying-ului. Suntem niște generații deja care așa am crescut. Trosniți la școală, că „așa sunt copiii”. Umiliți de superiori ierarhici care pot oricând să camufleze un discurs de putere – „Ce, te-ai supărat, nu știi de glumă?”. Un pic mai grav, poate, suntem produsul unei societăți în care abuzul nu e sancționat. Relațiile construite exclusiv pe putere (ierarhică, socială, financiară) ne duc lejer cu cincizeci de ani în urma lumii civilizate. Le acceptăm. Constant. De ce?, o să întrebați. Pentru că nu există o cultură a solidarității sociale.

E foarte frumos frontul comun (al societății civile, nu al vreunei puteri decizionale) în problema refugiaților ucraineni. Cutuma la noi, însă, e cea a „ciocului mic”, a statului cuminte „în banca ta”, a unui individualism dus la extrem (lucru ușor de înțeles, cumva, după comunism, dar parcă nu la atâția ani distanță de la căderea lui). Motivul pentru care prea puține voci reclamă, în general, un abuz, e tocmai lipsa generalizată de susținere, de coeziune socială. E faptul că, dacă ți se întâmplă ceva, orice, ești singur pe o scenă, în fața unui săli care râde.

Așa că ne învățăm să strângem din dinți, să nu ne doară nimic, să facem față, să „dăm bine”, ca să fim parte din comunitate. Cred că puține mesaje sunt mai toxice ca acesta. Aici nu vorbim de faptul că nu există empatie socială, ci de normalizarea abuzului, de acceptarea tacită a faptului, de bine că a fost ea și n-am fost eu, „pe mine nu m-au confundat”.

Sigur, acum vorbim despre hărțuire sexuală, dar fețele abuzului sunt multe – de la hărțuirea din curtea școlii la cele din birouri. De câte ori nu ați auzit un părinte supărat spunând, când v-ați plâns de odrasla care lovește, „Ce, la noi era altfel când eram mici?”. Sau un coleg care v-a felicitat discret când v-ați susținut punctul de vedere în fața șefului, dar nu v-a ținut o clipă partea în public, să nu pice prost?

Cel vulnerabil e întotdeauna singur. Și interesant este că vulnerabili suntem toți, pe rând. Abuzații devin uneori abuzatori, iar abuzatorii ajung (sau au fost deja) și ei în postura abuzatului. Așa că sala râde. Poate că despre grotescul acestui râs ar trebui să vorbim. Mai mult. Mai des.

Mult mai des.