Dragostea de la 11.00 la 14.00

Valentinele unei lecturi programate

Nu ne place pentru că: e kitsch, e dulceguț până la Emetiral, e de import, e cu inimi și mult roz și soundtrack care dă și depresie, și diabet, și reacție alergică la excesul de conformism social. Șoc romanticolactic. Cu bube roz.

Valentine’s Day, o sărbătoare în care se întâlnesc sincretic Lupercalia precreștină și martiriul unui preot creștin, nu e în niciun fel opusul Dragobetelui, identificat de Ion Ghinoiu ca un Eros autohton contaminat de echinocțiul de primăvară. Ca sens. Ce a dus, până la urmă, la fenomenul de lapidare a sărbătorii „americănești” a fost excesul ei comercial, cu amorași de prost gust, porumbei și iepurași revărsați spre groaza ochiului sătul de sclipici în toate direcțiile. Asta și, deloc în contrast cu Dragobetele „nostru”, de altfel, ideea iubirii la dată fixă. La program.

De ce am avea, în fond, nevoie de o zi, care nu face decât să edulcoreze și să monetizeze iubirea care, oricât ai fi de cinic, dacă există, e de sărbătorit fără un motiv anume în fiecare zi. Pur și simplu. Pentru simplul fapt că, dacă ești pe lista norocoșilor care iubesc și sunt iubiți, e dreptul tău să te bucuri (sigur, cât timp nu le scoți tuturor ochii cu bucuria ta). Personal, recunosc, dincolo de poza cinică (reacție la ursuleții valentinoși purtători de baloane roz și trandafiri dați cu glitter, nu la iubire) apreciez toate colecțiile de ciocolată, patiserie și meniuri pentru doi scoase la înaintare ritual de 14 februarie. Am primit, am cumpărat, mai vin. Carry on.

Ce nu înțeleg, însă, e ziua asta națională a lecturii. Bătută în cuie pe 15 februarie, de la 11 la 14. Fix pe același model. Cel denunțat patriotard de când cu 14 februarie. Îmi veți spune că nu e nimic rău, în fond, să citească lumea și să pună, acolo, o poză cu nasul în carte. Să bifăm activitatea. Așa este.

Problema e că, într-o țară în care țipăm ca din gură de șarpe despre analfabetism funcțional în continuă accelerare, rata mare de abandon școlar, piața de carte mică și toate celelalte fire duse de la ciorapul pe care și-l împart cultura și educația, o zi națională a lecturii, în care copiii citesc magic într-un flashmob împachetat festivist nu numai că nu rezolvă problema, ci funcționează ca un plasture ostentativ plasat peste o zonă cangrenată. Lectura se construiește. Ca nevoie organică permanentă. Ca foame intelectuală. Ca legătură între generații. Ca spațiu de comunicare. Cum? Mimetic, în familie. Prin programe de lectură susținută, prin dezbateri, prin cluburi, prin spații prietenoase dedicate cititului împreună, prin discuții și teme creative, la școală. Prin biblioteci și librării deschise comunității, în oraș. Prin programe și politici naționale de încurajare a consumului de carte și de sprijinire a familiilor cu copii de vârstă școlară, de susținere a alfabetizării, de expunere culturală timpurie, într-o țară.

Sigur că sunt părinți care fac asta. Educatori. Profesori. Scriitori. Edituri. Librării. ONG-uri. Fundații. Efortul lor e, însă, individual. Și, cumva, cred că ei sunt cei care nu vor umple mâine rețelele sociale și nu vor da check-in acolo unde citesc. Pentru că citesc mereu. Nu o zi pe an, de la 11 la 14. Poate că, altundeva, ziua asta a lecturii ar fi fost cireașa de pe tort. Numai că la noi nu e tortul. Nu-l face nimeni. Sunt doar calorii goale, cu multe E-uri.

Este, în schimb, practica cititului competițional, la kilogram, înghițit pe nemestecatelea, cu hectare neplivite de ani buni de bibliografii, cu copii care văd cititul ca pe o corvoadă. Ca pe un „trebuie”. Că asta e, cât timp nimeni nu-i îndrumă spre altceva decât un tăiat simbolic al semnului de carte, ca panglică sterilă a cititului național.

În ultimii ani, am avut multe întâlniri cu copii cu care am citit, am povestit și am intrat în intimitatea unui text. Multe. În multe orașe (da, prin mult hulitul Zoom). Am cunoscut copii extraordinari, care citesc și vorbesc minunat. Cel mai bine, însă, îl țin minte pe băiețelul care mi-a spus „Eu aș avea atâtea să vă spun, dar nu am cuvintele. Eu nu știu atâtea cuvinte.” Poate că și el va citi la școală, mâine. Poate. Dar nu de asta are nevoie. Nu de poză, ci de prezența reală a cuiva care să-l ajute să găsească acele cuvinte pe care nu le are. Cărora le simte, dureros, absența.

Cititul e plăcere. Descoperire. Bucurie împărțită. Geografie intelectuală în continuă recalibrare. Cam ca iubirea.

Eu mâine nu citesc nicăieri de la 11 la 14. Prefer, sincer, să citesc așa cum iubesc. Mereu. Și fără check-in.

Foto: Marius Constantinescu

Autor: Ioana Bâldea Constantinescu

Dealer of words, dreamer of orange gardens, collector of sea shells.

2 gânduri despre „Dragostea de la 11.00 la 14.00”

  1. Abia acum am citit articolul acesta. Si n-am mai plans. Am zambit. De bucurie ca mai e macar o speranta, daca putem spune asa. Multumesc mult… ca de fiecare data…

    Apreciază

Comentariile sunt închise.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: