(fără titlu)

Gourmet

Cinci cărți în care se mănâncă bine

E o perioadă complicată, cu diverse focare de nevroză socială și angoase personale care ușor, ușor, își ating punctul de fierbere. Pentru mine, asta înseamnă, by default, că încep să gătesc. De obicei un text. Sau mai multe. Azi e un fel de meniu de degustare. Am ales câteva cărți care, în rama generoasă a gastronomiei, vorbesc despre călătorie, despre devenire, despre savoir vivre, despre lumea secretă a bucătăriei vechi, despre noutatea creativității exersate extravagant în farfurie. Nu e nimic ierarhic și nici exhaustiv în titlurile pe care vi le propun – sunt, dacă vreți, o linguriță de ceva bun, într-o lume saturată de amăreli.

Ia o piersică, de David Chang, Publica/Narator, e un memoir absolut fascinant, semnat de chef-ul superstar care a creat restaurantele Noodle Bar și Momofuku din New York și revista Lucky Peach. Bun prieten cu Anthony Bourdain, autor de emisiuni pe Netflix, abonat la stele Michelin și la Premiile James Beard, guest star la Letterman și la Jimmy Fallon, ales de Time într-o listă personalități cu impact cultural alături de Obama, Steve Jobs sau Zaha Hadid, Chang scrie agresiv, adictiv și, deloc în ultimul rând, delicios. Strofocat, poate, da, egocentric, fără doar și poate, dar impresionant prin efortul lui de a pune la punct nu atât un restaurant sau un concept gastronomic, cât un spațiu de creație în care etnicitatea și continua perfecționare tehnică sunt puncte cheie în arhitectura unui gust. Chang scrie despre cum e să fii chef, despre cum e să fii bipolar, despre cum e să te chinuiască vina, despre cum e să inovezi pornind de la o porție de ramen, despre cum e să fii dezamăgit, despre cum e să te ia gura pe dinainte, despre cum e să fii depășit de situație, despre cum e să gătești ca modus vivendi, ca pură gramatică existențială. Nu de plăcere, de nevoie profundă, similară cu a dependenților. Scrie despre cum talentul e o dependență. Nu te lasă deloc să te oprești, să zici gata, asta a fost, noapte bună, mai încercăm și mâine. Poate mai mult decât scena gastronomică internațională, cu celebrii frați Adrià, cu bloggerii acizi de la Eater, cu New York-ul, el însuși un enorm restaurant mustind de gust și lehamite, povestea personală a unui chef coreean care nu reușește să se integreze, dar care convinge o lume întreagă să se adapteze la filozofia și la paradigma lui culturală te ia pe sus. Chang e vulnerabil, în cartea aceasta, ca o felie de piersică uitată aproape de flacără. Pe măsură ce întorci pagina, îți dorești, din ce în ce mai mult, să nu cumva să se ardă.
O ador pe Mona Petre. Nu doar cartea ei, Ierburi uitate, de la Nemira, ci și pagina ei de Facebook, felul în care vorbește, lexicul infuzat de botanică, etnologie și incredibil rafinament al gustului, postările ei cu tușă de tablou care te lasă flămând de vorbe. Citești și vrei mai mult. E deliciu intelectual pur cartea asta, în care se gătesc sărmăluțe în foi de nalbă și iofcale din făină de alac, se marinează ochiul-caprei și bureți-de-plop, se combină frigărui de păstrăv-de-fag cu lipii din făină de mazăre. Farfurii încărcate cu tarcalaci de leurdă ies din bucătăria vremurilor trecute și aterizează direct pe un blat contemporan, unde nu se poate să nu-ți lase gura apă după o asemenea etalare a tainelor lumii, a științei de a mânca și de a crea hrană din tot ce contemporanul grăbit ignoră, aruncă sau trece cu vederea. Pentru cineva ca mine, cred că știința asta adâncă și savuroasă înseamnă, de fapt, spectacol culinar. Cultură gastronomică autentică. Talent.
Natural Baking, de Carolin Strothe și Sebastian Keitel, DK, este una din cărțile de bucate favorite ale lui Jamie Oliver, cel care, de altfel, semnează și prefața. E o carte scrisă de doi oameni pasionați de dulciuri care s-au hotărât să-și pregătească deserturile doar din ce le oferea grădina lor. Așa au început să folosească flori comestibile și fructe din cele mai puțin obișnuite în deserturi (agrișe, corcodușe, boabe de soc, pomușoare). Sincer, e o carte care miroase a vacanță. Mă face să îmi imaginez o vară cu noi toți pe iarbă, gustând din toate tipurile de tarte și de prăjituri pe care îmi propun să le încerc, nu de alta, dar nimic nu are zahăr și nu presupune să mori pe altarul casnic șase ore, când afară sunt 40 de grade. Până la vară, oricum, am timp să mă hotărăsc între tortul de ciocolată cu sfeclă, turta dulce cu miere condimentată, tava cu tartă de vară, cu zmeură, coacăze proaspete, căpșune și rubarbă. Sau, poate, o să le încerc pe toate, cine știe. Cum spuneam, sunt relativ guilt-free :-).
L’Art de la Table, taste of the Mediterranean, de Gintare Marcel, Aerial, este, așa cum ne spune și titlul, un elogiu cultural și fotografic (Gintare este și autoarea tuturor imaginilor din carte). Pleacă de la un citat din Virginia Woolf (cel ultracunoscut – ”One cannot think well, love well, sleep well if one has not dined well.”) și transportă cititorul în colțuri de lume care fuzionează în farfurie, fiecare cu istoria și mireasma lui. Guști vizual și narativ din verbina provensală și din subtilitatea bucătăriei occitane, din verva italiană îmblânzită de iuțimea aromelor maure. Călătorești între momentele zilei, de la micul dejun la cina târzie și le observi pe toate interpretate etnic, combinate, lăsate să se dezvolte și să călătorească, la rândul lor, dintr-o cultură într-alta. Personal, m-am cam topit la ovăzul cu șofran combinat cu pară caramelizată, m-au cucerit complet smochinele prăjite puse pe brânza de capră și am suspinat la carpaccio de roșii. Cartea nu e despre mâncare, însă. E despre nevoia de imersie în alteritate. Despre explorare – culinară, culturală, personală – ca ingredient cheie al călătoriei prin viață. Sunt și rețete, sunt și fotografii cu piețe siciliene, cupe pline cu vin d’orange, boluri cu înghețată, jumătăți de avocado pline cu linte. Dar gustul care-ți rămâne pe cerul gurii e cel de evadare, de orizont luminos, de soare care ți se tolănește pe piele. Am cam oftat scriind, ce-i drept.
În sfârșit, New York, Capital of Food. Recipes &Stories, de Lisa Nieschlag și Lars Wentrup, Murdoch Books, e o carte festin. De la Magnolia Bakery la nașterea celebrului Red Velvet Cake, în 1920, la Waldorf Astoria și de la arepas colombianas la pretzels și bagels, cartea sună a jazz și a blues, a Gatsby și a Holly Golightly. E o carte în care se beau Negroni și Cosmopolitan, în care eseul literar stă comod lângă rețeta de tartă cu cireșe și rozmarin, în care se face picnic în Central Park, se mănâncă pierogi și burritos, se visează de pe un acoperiș deasupra lumii. Asta pentru că, așa cum ne învață cartea, New York-ul e o lume în miniatură, nu un oraș. E material de reverie eclectică, în principal cu dor de ducă și de mâncare bună, din cele despre care scria Woolf.

P.S. Da, mi s-a făcut foame scriind. Din nefericire, talentele mele în ale bucătăriei sunt modeste :-). Am făcut o budincă de ovăz cu pudră de roșcove, fără zahăr. Pe deasupra am pus un pic de gem de ananas. S-a mâncat, totuși.

EVGHENI VODOLAZKIN

Interviu

E al patrulea. Și e diferit. Așa cum diferită e și lumea, a cărei istorie o rescrie Vodolazkin în „Istoria Insulei”, bestseller Humanitas Fiction în 2021. Am cit cartea în vară și m-am gândit un pic cum ar fi un al patrulea interviu. Până acum am vorbit despre „Laur”, despre„ Soloviov și Larionov”, despre „Aviatorul”, despre „Brisbane”. Am alungat destul de repede gândul, pentru că, așa cum scrie Vodolazkin, oamenii se mișcă în ritmul lumii lor și lumea mea avea contururi neclare. Dar se pare că timpul netezește asperitățile suficient cât să ne permită, uneori, conversații despre iubiri aproape nepământene, despre scris și despre singurătate, sub toate formele ei. Datorez această reîntâlnire Ioanei Iancu, iar tălmăcirea ei e, din nou, opera lui Anton Breiner. Le mulțumesc amândurora pentru bunăvoința și efortul lor, fără de care aș fi privit insula aceasta de la distanță.

Ați scris un roman în care istoria insulei e o metonimie a istoriei Europei – în ce fel v-a îmbogățit spiritual și intelectual scrierea acestei cărți pe dumneavoastră, autorul?

La prima vedere, scrierea unei cărți nu ar trebui să te îmbogățească, pentru că, în literatură, autorul este cel care dă. Și totuși, îmbogățirea se produce: punându-și cunoștințele și forțele în carte, scriitorul se conectează la niște surse necunoscute, care ar putea fi desemnate prin termenul de noosferă al lui Vladimir Vernadski. În plus, munca scriitorului asupra cărții scoate la iveală niște resurse ascunse și în el însuși.

Ați vorbit despre faptul că acest roman și Laur, probabil cea mai cunoscută dintre cărțile dumneavoastră, sunt vase comunicante. Mi s-a părut că există însă și multe puncte de intersecție cu Aviatorul. Dincolo de relația dintre timp și veșnicie, o altă temă care pare să vă intereseze e felul în care contemporaneitatea nu mai are exercițiul lecturii trecutului. Ce anume vă întreține interesul pentru această temă?

Da, există anumite corespondențe cu „Aviatorul”. Ele se regăsesc în primul rând în nevoia unei atitudini morale față de istorie. Istoria nu oferă rețete de natură politică pentru că, în pofida unor asemănări exterioare, evenimentele nu se repetă. Lecțiile istoriei sunt de ordin moral. În lumea de astăzi, din păcate, aceste lecții sunt complet ignorate.

Lansarea romanului „Brisbane”, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu Denisa Comănescu, Evgheni Vodolazkin, Anton Breiner și Marian Voicu. Foto: Mihaela Petre

Unul din cele mai frumoase fire ale poveștii care se țese în romanul dumneavoastră e istoria de dragoste dintre Parfeni și Ksenia. Cum s-a alcătuit ea în imaginația dumneavoastră?

Da, povestea acestui cuplu este foarte importantă pentru mine. Ei doi chiar reprezintă un exemplu de atitudine morală față de evenimentele care, în cele din urmă, devin istorie. Parfeni și Ksenia reprezintă, dacă doriți, justificarea Insulei [n.trad. – în lb. rusă, titlul romanului este „Justificarea Insulei”]. Descriindu-i, m-am ghidat după modele medievale, în primul rând – după cel al sfinților dreptcredincioși Petru și Fevronia, cneji de Murom. M-am ghidat nu atât după biografia acestora, cât, mai degrabă, am încercat să transmit spiritul relației lor.

Apare, în carte, motivul cronicarului care se scrie pe sine scriind Istoria Insulei și care caută adevărul înăuntrul său și atunci când nu-l poate trece pe hârtie vorbește despre istoria paralelă, despre adevăruri subiective și despre integritate morală în același timp. De ce vi s-a părut important să scrieți despre aceste lucruri acum, când cu toții traversăm o perioadă tulburată și fiecare pare să se încrânceneze în adevărul propriu?

Da, fiecare are, după cum spuneți, propriul adevăr. Dar el este doar o parte dintr-un adevăr general. Când luăm doar o parte din ceva, se produce o deformare. Și, în acel moment, adevărul încetează să mai fie adevăr. Desigur, e greu să măsori viața în concepte absolute, dar trebuie măcar să nu uităm de existența lucrurilor generale, superioare. Asta poate reduce deformarea.

Evhgheni Vodolazkin. Foto: Radu Sandovici

În ce punct simțiți că vă aflați acum, în cariera dumneavoastră literară?

Nu consider că preocupările mele literare sunt o carieră. Mă exprim doar atunci când am ceva de spus. Am descoperit această abilitate destul de târziu și nu știu cât va dura. „Scriitor” nu este un titlu pe care îl primești pe viață. Abilitatea de a scrie vine și, din păcate, pleacă. Scriitorii recunosc arareori acest lucru, dar așa este. Momentan, scriu un nou roman, care sper să fie cuiva de folos.

Cum ați traversat ultimii doi ani, care au adus schimbări în felul în care percepem cu toții lumea și, în cele din urmă, timpul?

În existența mea nu au fost mari schimbări, eu duc o viață retrasă. Am remarcat că omenirea și-a amintit de granițe – și dintre state, și dintre oameni. Într-un anumit sens, asta e bine: trebuie să existe granițe, pentru că altfel nu e clar unde se termină ceva și începe altceva. Dar totuși ele n-ar trebui să se transforme într-un Zid Chinezesc – aceasta este extrema opusă. Și toate extremele sunt dăunătoare.

Evgheni Vodolazkin îmbrățișând-o pe doamna Adriana Liciu, traducătoarea sa în limba română. Foto: Luna Popescu

Oameni care se aseamănă lăcustelor și se lasă mânați în mare de conducători îmbătați de putere, oameni care digeră povestea doar când ea e tradusă cinematografic, oameni care nu percep miraculosul pentru că li s-a atrofiat simțul miracolului și, în cele din urmă, oameni pe care îi salvează mila, pentru că ea singură dă naștere iubirii. Cu toții apar în cartea dumneavoastră – sunt straturile umane ale unei lumi în continuă prefacere. Cum se desprinde cronicarul de timpul lui și, consemnându-i istoria, la granița subiectivului cu obiectivul, schimbă lumea?

Principala sarcină a cronicarului este să oglindească lumea. Aceasta este, dacă doriți, darea de seamă pe care i-o prezintă lui Dumnezeu. Cronica este un fel de jurnal al poporului. Când o persoană scrie despre trecutul său, îl și interpretează sub o formă sau alta. O descriere sinceră este un fel de căință, iar căința duce la o schimbare a gândirii. Nu e de mirare că, în limba greacă, cuvântul pentru căință – metanoia – înseamnă literalmente o schimbare a gândurilor. Și tocmai acesta este începutul unei schimbări a lumii.

ÎMI DORESC SĂ FIE…

Cald. Leneș. Custom made.

Ani de zile Crăciunul a fost alergătură. Muncit până în ultima clipă, plonjat cu bateriile descărcate într-un șir de mese și întâlniri între care abia aveai timp să respiri, alergat după cadouri, bifat liste, bifat alte liste, ratat oameni și întâlniri, acumulat frustrări și supărări, constatat că vacanța s-a terminat. That’s all, folks! Back to work, back to reality.

Și pe urmă a venit 2020. Bum. Ne-a lovit așa de tare că încă nu ne dezmeticim.

Și acum vine iar Crăciunul. Un Crăciun atipic, cu multe întrebări. Cum o să arate lumea? Ce planuri pot să îmi fac? Cum să fac să nu-mi mai fac planuri? Am pierdut, cu toții, atât de mult. Și de multe. Ne-am adaptat. Ne-am readaptat. Și ne-am adaptat din nou. Am redimensionat perspective, cariere și relații. Am acceptat că nici 2022 nu se anunță ideal. Am aruncat câteva planuri la coș. Am dat unfriend și block. Ne-am retras ambasadele. Am înțeles că lumea nu mai e la fel. Ne-am uitat la And Just Like That… și am constatat că e la fel ca ultimii doi ani: depresiv, confuz și prost scris. Am ajuns până aici.

Iar aici e o improvizație, o stație între ieri și mâine. Dacă tot nu știm cum o să fie la anul, cu Omicron cot la cot și gleznă la gleznă cu politicile conspiraționiste în floare, poate că ideea e să ne opintim mai puțin. Să acceptăm că o sărbătoare nu e nici despre festivism, nici despre ședințe foto în studio-uri care te fac să arăți ca decupat dintr-o felicitare Hallmark, nici despre câte like-uri are bradul tău sau despre numărat cadouri ca Dudley din Harry Potter de ziua lui. Să ne tragem sufletul și atât.

Poate că e despre cât de împreună se poate fi acum. Și cât de bine. Fără presiune. Fără așteptări. Fără exagerări. Și fără liste. Poate că o să fie cu plâns, poate că o să fie cu amintiri, poate o să ne certăm, poate o să ne împăcăm, poate o să mâncăm ceva bun, poate o să ni se facă dor, poate o să și râdem, poate o să ne și bucurăm. Sau, poate, doar o să ne tragem sufletul.

Unul din puținele lucruri bune (și, cumva, importante) pe care cred că le-am învățat e că nu trebuie să faci nimic din ce nu-ți vine, că nu te vânează niciun critic culinar să-ți recenzeze friptura sau cozonacul, că dacă n-ai nimerit-o cu cadourile asta e, ghinion de neșansă, că, dacă lucește casa și stau ciucurii de la covor la dungă, dar ești înțepenit de spate și ai uitat cum te cheamă de oboseală, nu vine Moș Crăciun cu o medalie specială pentru cea mai lucioasă gresie din bucătărie și cel mai mare număr de rufe călcate până în Ajun.

Anul ăsta visez la câteva fețe pe care o să mă bucur să le văd. Cu multe precauții și multă grijă pentru vulnerabilitățile fiecăruia. La niște dimineți în care să mă trezesc târziu. La zile de citit și de văzut filme, la bucătărit de drag, fără stres și fără deadline. La cadouri mici care înseamnă mult :-). La un pic de speranță, la niște ore de plimbare, la un strop de poveste.

Să fie blând, liniștit și al nostru. Despre noi. Să dăm volumul lumii mai încet. Să rămână un pic de muzică și mai puține interferențe.

Să nu (ne) mai cheltuim aiurea. Să trăim ce avem. Să constatăm că merită. Să se repare lumea și puțin și noi cu ea. Poate chiar să o reparăm împreună. Să fie bine. Mai bine.

Merry &bright.

Și să fim sănătoși.

EVARISTO

Un interviu

Are un râs incredibil. Se umple camera de sunet. Uiți că stai de vorbă cu autoarea care a câștigat Booker-ul în 2019, cot la cot cu Margaret Atwood. Pentru mine, interviul cu Bernardine Evaristo rămâne una din cele mai frumoase experiențe din 2020. Profesional, conversațional, uman. E și momentul pentru care m-am gândit să-l păstrez aici, video și transcris old school, ca să-mi aduc aminte că au fost și mici cioburi de frumusețe în 2021.

Volum apărut la Editura Corint, în traducerea Adinei Ihora

Am citit cartea dumneavoastră ca pe o polifonie de voci întrețesute, în care există alteritate în tot ce familiar, așa cum fiecare piesă necunoscută din puzzle include, în mod paradoxal, o bucățică de familiaritate. Cum v-a modelat acest cor de prezențe și absențe vocea de scriitoare?
Ce interesant! Nimeni nu mi-a pus întrebarea asta – e grozavă! Eu am scris multe cărți până acum. Sunt o romancieră care adoră să foreze în interiorul pesonajului. Cărțile mele sunt despre personaje în existențele cărora mă infiltrez până descopăr cine sunt ele cu adevărat, până mă simt conectată emoțional la identitățile lor. Intelectual, îmi place să devin personajele mele. Am fost actriță, așa că iubesc să intru pe sub pielea personajelor – fac asta în toate cărțile mele. Aceasta e prima carte, dintr-o serie mai lungă de romane, în care cele mai multe personaje sunt femei de culoare, ceea ce e foarte diferit de ce am făcut până acum. Sigur că fiecare carte presupune un proces de descoperire, dar aici plaja descoperirii era foarte amplă, pentru că vorbim de femei între 19 și 93 de ani, pe care trebuia să le fac să fie vii, dar m-am simțit, pur și simplu, în stare să o scot la capăt. M-am jucat cu scrisul la persoana I. Uit, adesea, să menționez asta, dar adevărul e că eu am început să scriu cartea la persoana a III-a, dar nu am fost convinsă că va funcționa așa. Pe urmă am încercat să scriu la persoana I, dar era prea multă apropiere între mine și toate aceste personaje. Îmi doream o perspectivă mai largă asupra vieților lor, așa că am simțit nevoia să fac un pas în spate și să rămân, în același timp, profund conectată la existențele lor. Aceasta a fost călătoria mea în scrierea acestei cărți. Nu sunt sigură că m-a schimbat, ca autoare. M-a împlinit faptul că am explorat atât de multe personaje. Reacția publică la ele a fost incredibilă – oamenii spun că se simt de parcă le-ar cunoaște pe aceste femei. Asta în condițiile în care fiecare femeie trăiește preț de vreo treizeci de pagini. Așa că, dacă e să vorbesc despre cum mă simt în raport cu munca mea, eu știu că această carte a reușit să-i apropie pe oameni de ce înseamnă identitatea de femeie de culoare în Marea Britanie. Dar, dacă ne referim la scrisul meu, fiecare proiect vine cu ambițiile lui, cu provocări cărora mă străduiesc să le fac față, iar cartea aceasta a fost, fără îndoială, o provocare enormă.

Mă bucur că ați vorbit despre cum ne-a modelat cartea pe noi, ca public cititor. Când una din autoarele mele favorite din toate timpurile, Toni Morrison, s-a stins, ați scris minunat despre ea, dar ați subliniat faptul că ”deși o ador pe Toni Morrison, trebuie să atrag atenția asupra faptului că experiența afro-americană nu e totuna cu experiența noastră.” Vi se pare că acum, prin romanul dumneavoastră, înțelegem experiența femeilor britanice de culoare inclusiv în dimensiunea ei literară?
Da. Exact când m-ai citat, mai devreme, m-am întrebat dacă aș fi putut scrie această carte acum patruzeci de ani. Și eu îi ador opera, a fost o influență colosală asupra mea, dar aveam nevoie să îmi găsesc propria voce. Revenind, acum patruzeci de ani nu aș fi putut scrie cartea asta. Nu locuia în imaginația mea, eram prea tânără, nu aveam suficientă experiență, dar uite că patruzeci de ani mai târziu am reușit. Impactul ei cultural e de necrezut, cartea chiar își face treaba în sensul că lărgește perspectiva cititorului cu privire la ce înseamnă să fii de culoare în Marea Britanie. Nu m-aș putea compara niciodată cu Toni Morrison, dar sub acest aspect, da, și cartea mea a reușit să modifice percepția publică. Acest roman a luat Booker și așa a plecat în lume. Dacă nu ar fi luat acest premiu, ar fi scăpat sub radar. Crede-mă. Ar fi rămas neobservat, cum au fost și celelalte cărți ale mele. Faptul că a câștigat Booker-ul l-a propulsat la nivel global. Cu Toni Morrison a fost la fel. Ea era apreciată de critică, dar trecea neobservată de public, până a luat premiul Pulitzer. Și asta s-a întâmplat pentru că a existat o campanie în favoarea ei. O mulțime de intelectuali și de autori afro-americani au spus uite ce e, nu mai puteți ignora talentul acestei femei. Iar pe urmă ea a luat Nobelul. Abia atunci a căpătat un public global, ceea ce nu avusese înainte, și a devenit autoarea care scria despre experiența afro-americană. Dintr-un anumit punct de vedere, realitatea aceasta a însemnat că o mulțime de alți scriitori au rămas în umbră. Nu a fost vina ei, desigur, dar nu a fost nici un lucru bun. Așa că o să-ți spun că ai dreptate, cartea aceasta a bifat în Marea Britanie ce a făcut Toni Morrison în America, dar eu sunt și activistă, așa că țin să atrag atenția asupra tuturor celorlalți autori, pentru că știu ce înseamnă să rămâi în umbră, să nu fi băgat în seamă de către cei care au puterea de a defini, pentru public, despre ce e literatura ta.

În cartea dumneavoastră există rasă și există culoare. Și există și tensiunea dintre cele două. V-a fost greu să explorați acest spațiu?
Nu, asta a fost foarte ușor. Eu sunt o femeie de culoare politizată de vreo patruzeci de ani, așa că tot vorbesc despre lucrurile astea cu prietenii mei, ele tot apar în cărțile mele. Culoarea, nuanța pe care o ai (noi numim fenomenul colourism sau shadism, pentru că e vorba despre nuanța pielii, mai mult decât despre faptul că te identifici ca fiind de culoare), toate astea sunt lucruri despre care vorbesc de atât de mult timp tocmai pentru că ele nu prea fac parte din conversația despre rasă și ar trebui să facă. Felul în care te prezinți oamenilor determină felul în care ei te vor trata. Chiar și în interiorul comunității de culoare, dacă ai pielea mai deschisă, vei avea parte de tratament preferențial. Așa că e un aspect foarte important și ce am reușit eu să fac cu cartea asta a fost să-mi folosesc toate cunoștințele, toate discuțiile, toate lecturile și să le filtrez prin intermediul acestor personaje. Sigur, personajele sunt cele mai importante, dar am putut să explorez zone diferite prin modalități diferite. De exemplu, rasa e importantă, desigur, dar la fel e și clasa socială. Sunt multe probleme mari aruncate pe masă, din care cu siguranță rasa face parte.

Ați spus de curând, într-un interviu pentru Times Literary Supplement, că ”toată viața e politică, așa că și scrisul e un act politic, fie că e intenționat, conștient sau de altă natură. Politica răzbate, în literatură, prin alegerile pe care le face scriitorul, mesajele transmise și felul în care opera poate fi contextualizată și interpretată.” Ce ați sperat să schimbați prin scrisul dumneavoastră, din punct de vedere politic?
Îmi place când mă citezi. Te ascult și-mi vine să zic ”hai că sună bine Chiar am spus eu asta?!”(râde). Eu vreau să-i ajut pe oameni să-i înțeleagă în profunzime pe cei pe care-i consideră diferiți de ei înșiși. Vorbesc despre rasă pentru că asta mă interesează pe mine să înțeleg mai bine, dar simt că rolul meu e să cultiv empatia cu privire la orice tip de diferență. Presupunerile, stereotipurile sunt niște limitări ale percepției care fac foarte mult rău. Ele pun oamenii într-un raport de inferioritate. Îmi doresc o societate mai incluzivă, în care să predomine raporturile de egalitate și, dacă pot ajuta la construirea ei prin cărțile mele, la toate nivelurile unde operează ele ca modificatori ai percepției, atunci aceasta e contribuția mea. Și, bineînțeles, mi-aș dori să devin și foarte bogată în timpul ăsta.

Calitatea poetică a operei dumneavoastră e, fără îndoială, unul din cele mai bântuitoare și frumoase aspecte ale ei. V-a fost vreodată teamă că ați atins un vârf, ceva ce va fi greu de egalat mai târziu? Există presiune în elogiu?
Nu, pentru că atunci când scriam îmi doream, dar nu știam că aceasta va fi cartea mea care va avea succes. De-a lungul anilor în care am scris, mi-am dat seama că e nevoie de o asemenea carte, chiar dacă oamenii nu conștientizau o asemenea nevoie. Când m-am apucat să lucrez la Fată, femeie, alta, exista foarte puțin interes pentru o literatură care să exploreze culoarea sau pentru cărți scrise de femei britanice de culoare. Pur și simplu nu exista așa ceva. Sigur, erau câteva excepții de oameni care se descurcau foarte bine, dar interes nu exista, așa că nu m-am gândit că asta va fi cartea pe care toată lumea va dori să o citească, dar așa s-a întâmplat. Am început să sper abia când ea era gata. Pe urmă, însă, în ultimele 18 luni au apărut toate aceste reacții la ea. Nu doar Booker-ul, au fost și alte premii, toată lumea vorbește despre ea și, deodată, mi-am dat seama că am dat lovitura. Sigur că mi-am pus problema ”bine, și acum ce fac?”. În curând îmi apare o nouă carte, care e nonficțiune, ceea ce e o mișcare foarte bună. Apare în octombrie și se numește Manifesto. E o mișcare bună pentru că acum toată lumea discută despre cum am ajuns, literar, în acest punct, care au fost viața și istoria mea personale și cred că această carte le va explica oamenilor cine sunt cu adevărat, prin intermediul muncii mele. Dar e nonficțiune, așa că nu poată fi comparată cu Fată, femeie, alta. M-am ferit de capcana asta, dar sigur că știu că următoarea ficțiune trebuie să fie foarte diferită. Cred că mă voi descurca, pentru că am mai scris cărți foarte diferite și știu că o pot scrie, știu că voi auzi din nou vocile personajelor în minte, pentru că le aud mereu. Unele sunt mai zgomotoase, dar va trebui să le temperez ca să pot scrie cartea pe care îmi doresc să o scriu. Nu știu încă întocmai ce va fi, dar știu că nu va fi în competiție cu Fată, femeie, alta.

Voi aștepta cu nerăbdare să o citesc. Ați început să scrieți Fată, femeie, alta în 2013. Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dumneavoastră și care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre lume, în timp ce scriați?
Și asta e o întrebare foarte bună. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am descoperit despre mine a fost capacitatea mea de compasiune. Poate că asta a fost… Cartea aceasta e plină de compasiune, dar e și una care te taxează. E despre umanitatea noastră, în cele din urmă și cred că asta am descoperit eu, scriind-o. Că e foarte important să-ți scrii personajele cu compasiune și să spui, în același timp, adevărul. Cred că de-asta și funcționează cartea la nivelul la care funcționează: pentru că îți dezvolți opinii despre fiecare personaj în parte, uneori ele fac lucruri pe care le condamni moral și se poartă în moduri greu de acceptat, dar tot le înțelegi umanitatea, înțelegi cine sunt ele. E ca atunci când scrii despre un dictator. O poți face frust, sprijinindu-te în lozinci: sunt inumani, cruzi, imorali. Sau poți scrie despre dictatori explorând toate zonele umanității lor – cum erau ca părinți, cum se purtau în familie… Eu am descoperit că am nevoie să-mi creez personajele cu compasiune. Cred că făceam asta și înainte, dar acum am devenit conștientă de acest lucru.

Ce am descoperit despre lume?… Pe Trump. Pentru că prezența lui a fost atât de agresivă în peisajul internațional și încă e, pentru că nu e ca și cum ar fi dispărut și nu se poate întoarce. Faptul că acest om a reușit să devină președinte, fiind atât de distructiv, de imoral, cu un comportament atât de discriminatoriu și, mai mult decât atât, să rămână atâta timp în funcție, să fie susținut de Partidul Republican, reprezintă o epocă de enormă decădere politică în America. Perioada asta va intra în istorie ca un eșec moral. Pentru mine ea a fost un șoc profund. Celălalt șoc a fost Brexit-ul. Chiar nu am crezut că e posibil să ajungem aici. Și știu că suntem mulți cei care l-am resimțit așa. Nu uitați că peste jumătate din totalul populației britanice a ales să părăsească Uniunea Europeană, dar nu vorbim de o majoritate covârșitoare. Acești oameni au fost, pur și simplu, mințiți. Acele minciuni au fost arătate cu degetul, dar ei tot nu s-au clintit în convingerile lor, iar acum regretă și noi, ceilalți, am știut că vor regreta. Mai ales cei din industriile profund afectate de Brexit, cum e pescuitul, de exemplu. E o nebunie totală faptul că au vrut să iasă din Uniune. Părerea mea e că acesta e un efect imediat al demagogiei. Trump a fost un demagog, în Anglia îl avem pe Nigel Farage, poate nu din punct de vedere tehnic, dar așa se poartă. Seduce oamenii și-i convinge să se autosaboteze. Faptul că această țară, a unsprezecea cea mai prosperă din lume, a ieșit din Europa, a votat să-și părăsească, practic, comunitatea de origine, a însemnat că ea a trebuit să o ia de la capăt. De ce? Pentru că a existat această fantasmă a Imperiului Britanic, iar Imperiul Britanic a fost o creație oribilă. Sigur că mai sunt și altele, Black Lives Matter, #metoo și așa mai departe, dar, în principal, asta se întâmpla în lume cât mi-am scris eu cartea.

Un alt aspect foarte important al cărții e conversația despre privilegiu. Unul din personaje, Yazz, citează din eseul lui Roxanne Gay, Bad Feminist și spune că ”avem nevoie de un nou mod de a vorbi despre inegalitate”. Cum v-ați simțit când Fată, femeie, alta a devenit cartea favorită a lui Roxanne Gay din 2019?
Mi-a plăcut la nebunie! Sunt o mare fană a lui Roxanne Gay, mi se par foarte bine fondate ideile ei. E foarte activă pe social media care poate fi, de altfel, un spațiu foarte toxic. Faptul că ea mi-a citit cartea, ca de altfel și Obama… Când am auzit că a ales cartea în top-ul lui de 19 cărți favorite din 2019, pur și simplu nu mi-a venit să cred că a citit-o! Sau poate o fi citit-o Michelle și i-a spus ”Barack, ia treci cartea asta pe lista ta!” Dar faptul că i-a plăcut lui Roxanne Gay… de altfel ea a făcut și un interviu cu mine online, anul trecut. A fost minunat. Chiar dacă știu că am mulți admiratori zilele astea și eu, la rândul meu, admir niște oameni. Ea e un om care spune lucrurilor pe nume și complică, adesea, conversațiile pe care atâta lume își dorește să le simplifice în social media. A fost extraordinar.

Miezul devenirii e întotdeauna o pierdere, în proza dumneavoastră. O absență, o pagină nescrisă. Păreți fascinată de acest vid primordial. Mereu e vorba de o mamă absentă, de o poveste pe care nu o știm de la început, de o relație pe care nu o înțelegem în deplinătatea ei, despre ceva familiar care ne era, în fapt, atât de străin…
Wow! Îți dai seama că ăsta e un început de eseu academic, nu? Observația asta a ta e extrem de interesantă. Eu nu m-am gândit la lucrurile astea, dar e provocator faptul că tu le-ai observat. E foarte posibil să ai dreptate. Dacă mă întorc la copilăria mea, în anii ’60-’70, petrecută într-un cartier de albi, îmi dau seama că am avut mereu o senzație de non-apartenență, că nu mi-am cunoscut tatăl prea bine, pentru că el nu prea vorbea cu noi, dar și că nu știam nimic despre moștenirea lui culturală, pentru că el nu o împărțea cu noi. Nu am cunoscut pe nimeni altcineva din Nigeria, în afara lui. Pe măsură ce am crescut, acela a devenit cu siguranță un vid. Când am început să am convingeri politice, mi-am dat seama că aveam identitatea aceasta rasială. În copilărie mă simțeam de rasă mixtă, dar nu mă asociam cu oamenii de culoare, în principal pentru că nu existau oameni de culoare în preajma mea. Așa că m-am dus la Școala de Artă Dramatică, unde am cunoscut alți oameni de culoare și mi-am descoperit identitatea, mi-am dat seama că și eu sunt una dintre ei. Când mi-am rememorat copilăria, am înțeles că am crescut într-o cultură britanică albă, pentru că tatăl meu nu mi-a transmis nimic din cultura lui. Așa că dacă tu vezi o absență în centrul devenirii personajelor mele, absența aceea e parte din mine. E ceva ce am trăit eu. Îmi știu istoria albă până în urmă cu 250 de ani. Nu știu nimic despre istoria de culoare a tatălui meu. Nu știu nici măcar despre părinții lui.

Sunteți arhitectul acestei construcții ficționale complexe. Ce v-a întreținut nevoia creativă, în toți acești ani?
Mă voi întoarce la acea absență din copilăria mea. Ajungi la nouăsprezece, douăzeci de ani și îți dai seama că societatea te privește într-un fel, dar tu ai un trecut de persoană albă, ajungi să simți lipsa cărților care nu există încă, dar care te-ar fi ajutat, poate, să te simți mai acceptată de către ai tăi, ești brusc conștientă de lipsa de reprezentare culturală… Nu spun asta ca să mă plâng. A fost o consecință a unei istorii. Așa că ajungi să te gândești că tu ești cea care va trebui să lege toate poveștile astea între ele, să le scoată la suprafață. De atunci asta fac. Așa că, deși scriu pentru că iubesc să scriu, scriu și pentru că vreau să am o contribuție la acea cultură care mie mi-a lipsit. Acesta e un motiv foarte puternic. E interesant pentru că îmi imaginez că mulți autori nu ți-ar răspunde așa. Ți-ar spune că așa se exprimă ei, că îi interesează oamenii sau relațiile, sau ce i-o interesa pe ei, dar eu chiar vreau să explorez diaspora africană, așa cum am făcut-o, de altfel, pentru că mi se pare o componentă esențială a culturii noastre. Lucrul ăsta trebuie făcut și eu sunt unul din oamenii care vor face treaba asta. Ce rost mai are să fii pe lume dacă nimic din jurul tău nu te reprezintă?

În romanul dumneavoastră se gătește, se trădează, se trăiesc dureri și traume, și bucurii. Ați făcut ca fiecare pas din călătoria cititorului să fie o experiență intensă, iar femeile care-l însoțesc pe acest drum ficțional iau toate formele emoționale posibile. Ce a fost cel mai greu atunci când a trebuit să le aduceți la viață?
Au fost provocări diferite cu fiecare personaj. Grace, personajul care nu mai e în viață, a fost greu de scris. E interesant, pentru că am mai creat personaje istorice în trecut, oameni care nu mai trăiau. Dar cu ea mi-a fost greu, nu reușeam să ajung la ea, o vedeam ca pe o victimă a rasismului în secolul al XIX-lea, în Nordul Angliei, când, de fapt, ce trebuia să fac era să las vocea ei să prindă contur cu adevărat, să-i dau viață, să o las să fie o persoană reală. A fost o prezență plată în pagină foarte mult timp. La un moment dat, m-am gândit chiar să renunț la ea, pentru că nu funcționa. Cu toate celelalte personaje lucram ușor, le dibuiam vocile imediat, erau vii și-mi plăcea că nici măcar nu știu de unde vin, dar cu ea a fost greu și mi-a luat mult timp până am găsit-o. Până am ajuns la adevărata Grace. A fost greu și cu Morgan/Meghan, dar acolo vorbim de un alt tip de provocare, și anume aceea de a crea un personaj trans. Pentru asta trebuie să fac documentare serioasă, să ai grijă, dar să ai și mult curaj. Eu așa am vrut să scriu despre experiența aceea. Cred că a fost un alt fel de greu cu fiecare personaj.

Mi s-a părut, citindu-vă, că toate mamele sunt scrise în interiorul fiicelor, după cum fiicele poartă fărâme din sufletele mamelor lor pe sub piele. Există acest citat final extraordinar –

”nu este vorba despre a simți ceva anume sau de a rosti anumite cuvinte

este vorba despre a fi

împreună.”

Există singurătate în a fi împreună?

Foarte filozofic! Dacă există singurătate în a fi împreună… Există o lipsă de cunoaștere. O necunoaștere, ca opus al singurătății. Poate că nu cunoaștem niciodată oamenii cu adevărat. Dacă e să mă gândesc la Shirley și la Lennox, ea nu-și cunoaște niciodată soțul cu adevărat, deși sunt împreună de niște zeci de ani. În fapt, el îi este infidel. Chiar și cu Bummi și Kofe, el nu știe că ea are un secret. Cred că e vorba despre faptul că nici atunci când sunt împreună oamenii nu se dezvăluie cu totul. Își păstrează secretele pentru ei. Iar secretele sunt grozave ca material ficțional.

Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
Așa exist eu în lume, prin scris. Dă un sens vieții mele, mă împlinește, așa procesez eu totul. Pe mine, lumea din jur, istoria… Așa îmi imaginez viitorul. Scrisul e contribuția mea.

Dalia Sofer și mitologizările identității

„Omul timpului meu”, romanul Daliei Sofer apărut la Editura Corint, în traducerea lui Mihnea Gafița, este, fără doar și poate, una din ficțiunile mele favorite de anul acesta (mă străduiesc să fac o listă cu mai multe titluri până în Sărbători, așa că #staytuned). Considerat de The New York Times una dintre cele 100 de cărți notabile ale anului 2020, romanul construiește, pe o armătură mitologică rafinată, o narațiune intensă, fațetată, care străbate distanța între Teheran și New York, între părinți și copii, între cine devenim și ce ne-ar fi plăcut să fim. Am avut, anul acesta, șansa unei conversații cu autoarea, fapt pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Cartea dumneavoastră funcționează ca un poem al dezrădăcinării – arhitectura narativă impresionează prin frumusețe epică și echilibru, dar îți rămâne pe cerul gurii un gust liric. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră, ca autor, experiența scrierii acestei cărți?

– Cred că nu prea am fost conștientă de asta. Poate și pentru că nu mi-am făcut un plan, deși aveam idee încotro mă îndrept, aveam în minte un început și un final, dar nu prea știam ce avea să se întâmple între ele. Lași lucrurile să ți se arate și, într-adevăr, la un moment dat îți dai seama că povestea chiar se încheagă. Scrierea acestei cărți a fost diferită de a celei anterioare (n.r. Septembrie în Shiraz), în sensul că pentru prima carte am avut o schiță, dar diferența a fost, în primul rând, una de impuls scriitoricesc. Dacă la prima carte am decupat fragmente din trecut pentru a recrea un întreg, în Omul timpului meu instinctul mi-a dictat să fac exact contrariul: m-am gândit că pentru orice poveste există o contrapoveste. În acest sens, cartea aceasta e disonantă, deși sper că există o coerență a întregii structuri.

Mie mi s-a părut, traversând geografia sufletului uman pe care ați imaginat-o, că asist la un spectacol în care viața și moartea, trădarea și iubirea, apartenența și dezrădăcinarea își dau întâlnire pe scena vieții unui singur personaj. Cum l-ați creat pe Hamid?

– A fost foarte ciudat. A apărut dintr-odată în mintea mea. S-a întâmplat în vara lui 2016 – aveam o lună august foarte proastă și, deodată, mi s-a înfiripat vocea asta în cap. Lucram la altceva și a apărut tentația acestui personaj foarte puternic. M-am gândit să fac o încercare, să văd unde mă va duce. Vocea lui s-a dovedit a fi foarte insistentă. Avea o viață a lui care a prins contur pe măsură ce m-am concentrat asupra scrierii cărții și pe măsură ce a început să mă intereseze să intru pe sub pielea acestui personaj care avea niște idealuri, care luase parte la Revoluția Iraniană, care făcuse niște alegeri greșite și ajungea să dea socoteală pentru ele. Hamid intră într-un vortex – o greșeală duce la alta și el devine parte a sistemului din care nu se mai poate smulge. Am vrut să-i explorez psihicul și, prin el, să explorez profilul psihic al unei țări care trece prin toate aceste convulsii istorice.

Mă bucur că vocea aceasta a insistat să fie scrisă. Iranul este un personaj el însuși – e o țară a taților și a fiilor, a regimurilor rescrise de revoluții, a familiilor legate de tragedii. Cât de greu v-a fost să explorați la toate aceste niveluri locul în care v-ați născut?

– E greu. E greu și pentru că eu nu sunt acolo. Examinez lucrurile de la distanță. Ce mă interesează, însă, e să revăd trecutul fără a trăi în trecut. Nu e un act nostalgic, e o aducere a trecutului în prezent și o examinare a modului în care acesta poate să aducă măcar un plus de informație viitorului, dacă nu-l poate influența altfel. Încerc să mă uit în urmă cu un picior bine ancorat în prezent și cu ochii spre viitor. Așa că e greu și… nu e greu, în același timp. E greu pentru că legătura mea cu locul acela e atât de intimă. Pentru mine nu e un loc geografic, e un loc al memoriei, al legăturilor de familie, al apartenenței și al ansamblului acestor elemente. Am simțit toate aceste lucruri în timp ce scriam cartea.

Mi s-a părut că e un efort de înțelegere, dar e fabuloasă lipsa de efort cu care ne atrageți pe noi, cititorii, în această căutare. Mie asta mi s-a părut – o căutare donquijotescă a identității, a cioburilor din care ne alcătuim, fie că e vorba de amintirea unui unchi pierdut, de o umilință îndurată la cină, de cântecelul îngânat unui copil la culcare. Mi s-a părut că v-ați jucat cu cioburile acestea colorate ca să ne arătați cât de divers, cât de profund și cât de superficial e sufletul omenesc totodată.

– Identitatea e o chestiune foarte complicată, nu-i așa? Eu mă gândesc la asta în două feluri – identitatea autentică e legată de memorie, de legătura cu ceilalți, dar și de apartenența la un grup, de identitatea lingvistică, geografică… Dar există și identitate legată de felul în care ne raportăm la cine suntem, de percepția noastră. De felul în care ne proiectăm celorlalți. Aici intervine mitologizarea identității. Toți facem asta din sâmburele identității noastre ca oameni, ca familii, ca națiuni, guvernele fac asta la un nivel național. E complicat să desprinzi un adevăr din toată această imagine curatoriată, dar eu cred că există o legătură reală, un fir care chiar e acolo, deși nu e pe deplin perceptibil. În carte, Hamid umblă prin lucrurile tatălui lui, inclusiv când tatăl e în spital. Încearcă să-și dea seama cine este, de fapt, tatăl lui și nu reușește, pentru că unele lucruri nu pot fi cuprinse cu mintea. Trebuie să trăim cu neștiința asta.

Mie mi-a plăcut foarte mult mișcarea continuă a memoriei lui Hamid. E foarte sugestivă pentru lipsa de stabilitate a istoriei și a felului în care clasificăm oamenii în buni și răi, eroi și trădători, occidentali și orientali. Hamid nu e nimic din ce ne așteptăm să fie și, în același timp, tot ce ne-am aștepta să fie – identitatea lui stă în nuanțele de gri. Ați avut un tip anume de public în minte, când ați zugrăvit aceste nuanțe?

– Nu, nu cred. Cred că am mers unde m-a dus el… E un personaj complicat și am vrut să fie cineva în care se dă o luptă. Face niște lucruri îngrozitoare, dar se pune mereu la îndoială. În carte conduce mult timp interogatoriile altora, dar în mintea mea e un om care-și conduce continuu propriul interogatoriu. Pentru mine, cartea e călătoria lui de la ignoranță la autocunoaștere și există, într-adevăr, toate aceste salturi în timp. Din punct de vedere al construcției epice, vorbim despre o voce narativă cu care avem de-a face în două felii distincte de timp: un bărbat din Orientul Mijlociu care privește în urmă la ce a devenit viața lui și vocea narativă a băiatului și apoi a tânărului care-și trăiește viața fără să știe ce-i rezervă viitorul. Întâlnirea acestor două voci creează perspectivă. Profunzime, dacă vreți.

Pe tot parcursul romanului există motivul acesta minunat al lui Ghilgameș și al pierderii lui Enkidu. Fiecare generație are propria ei lectură a mitului. Ce a reprezentat povestea pentru dumneavoastră – în copilărie, apoi ca adult, ca refugiată și, în cele din urmă, ca scriitoare?

– E universală și atât de frumoasă… Te gândești la cât e de veche și la faptul că, uite, nu ne-am schimbat prea mult. Pentru mine e o căutare a nemuririi și o înțelegere a mortalității. E o înțelegere adâncă a durerii, a pierderii cuiva drag. Până la urmă, moartea lui Enkidu îl face pe Ghilgameș să înțeleagă, să se uimească de faptul că poate iubi un alt suflet atât de mult și, în același timp, să priceapă că și el va muri. Se străduiește să găsească o rezolvare a acestei mortalități și nu reușește. În cele din urmă, deși își dă seama că va pieri, își întoarce privirea spre cetate și înțelege că ea va dura în timp. Așa că există sugestia faptului că ceva mai mare ca noi ne duce mai departe, după ce murim. Iubesc povestea, pur și simplu, pentru cât e de frumoasă, pentru faptul că, fiind atât de veche, încă ne face să vibrăm.

Și eu am revizitat mitul datorită dumneavoastră și vă mulțumesc și pentru asta. Care credeți că e cel mai mare clișeu sau adevăr fals pe care îl perpetuăm în lectura noastră asupra Revoluției din Iran?

– Cred că falsul adevăr e că a existat această mișcare confiscată religios în ultimul moment. Lucrurile au fost mult mai complicate de-atât. Discuțiile din jurul Revoluției și oamenii care au luat parte la ea au fost de-o mare diversitate. Inițial, conversația nu a fost purtată în acești termeni: ne dorim un guvern religios sau unul secular? Scopul lor era să scape de Șah. Să aibă reprezentare. Poate că rezultatul a fost unul regretabil, dar impulsul inițial a avut și ceva nobil, chiar dacă acest ceva a fost curând pervertit. Așa că lectura… e una simplificată. Revoluția a fost simplificată.

Cum se întâmplă cu toate revoluțiile.

– Exact.

Am citit cartea ca pe o anatomie a unui moment în timp. Hamid speră să schimbe sistemul din interior, dar ajunge să se transforme din revoluționar în torționar. El vorbește despre întreaga lui generație ca despre ”un sughiț al istoriei”. De ce v-a atras explorarea acestei bucle închise de timp?

– Probabil pentru că a avut consecințe atât de profunde asupra acelei generații și asupra celor care au urmat. Toți cei născuți după Revoluție sunt în continuare prizonierii acelui moment, fie că vor sau nu. E irelevantă pentru cei născuți mult mai târziu, care nu o înțeleg, dar, cu toate astea, și ei sunt atinși de urmările ei. Așa că există o dihotomie între strânsoarea acestei bucle în timp și relevanța ei în viețile oamenilor care vor să trăiască, pur și simplu, fără să se mai gândească la ce-a însemnat Revoluția. Asta m-a interesat pe mine.

Ați avut, în timpul documentării sau al scrierii propriu-zise, un moment de revelație cu privire la Iran?

– Da. Am revizitat cu uimire complexitatea Revoluției. Poate că inclusiv versiunea mea a fost, până la momentul scrierii cărții, una mai simplificată. Documentarea mi-a arătat cât de complicate au fost și încă sunt lucrurile. Cred că asta a fost.

Există o dimensiune mitică a romanului – Zeus, fiul lui Cronos, își trădează și își distruge tatăl, la urma urmei. Hamid încearcă să facă pace cu cenușa tatălui său ale cărui eșecuri și metehne le repetă aproape cu bună știință. Cat de dificil a fost să scrieți o poveste a fiului care-și amintește de tatăl rătăcitor?

– E ciudat, pentru că ideea asta cu cenușa a fost și ea printre primele care mi-au venit. Aveam vocea personajului și imaginea acestui bărbat care transportă cenușa tatălui său. Asta a fost geneza poveștii. Hamid și tatăl par să aibă o relație foarte războinică, dar fiecare e păzitorul celuilalt. Chiar și când e copil și tatăl lui îl umilește, tot există grijă. Și copilul, și tatăl suferă de insomnie. Stau amândoi în bucătărie. Hamid desenează, tatăl citește. Sunt conectați la un nivel profund, chiar dacă la suprafață sunt într-o continuă opoziție. Chiar și după ce Hamid își trădează tatăl, familia pleacă și Hamid rămâne, el începe să poarte paltonul tatălui, îi folosește bricheta, stă pe locul lui la masă. Devine tatăl, într-un fel, în timp ce tatăl plecat în America își caută fiul peste tot. Există și acel episod în care i se pare că-l recunoaște la Metropolitan Museum în trăsăturile unei statui mesopotamiene. Așa că există, între ei, o legătură foarte puternică, în ciuda animozităților. Tipul ăsta de iubire familială m-a intrigat dintotdeauna.

O CONVERSAȚIE CU NARINE ABGARIAN

În 2020, The Guardian o plasa pe scriitoarea armeană Narine Abgarian între primii șase autori europeni. Cartea ei, Din cer au căzut trei mere, apărută la Editura Humanitas Fiction în traducerea minunată a Luanei Schidu, e despre o lume mică prinsă în tumultul lumii mari, în care copiii văd cum îngerii coboară după sufletele oamenilor și un păun alb, miraculos se plimbă de pe o pagină de viața pe alta. M-a intrigat și m-a fermecat suficient cât să-mi doresc un interviu, pentru care trebuie să le mulțumesc Ioanei Iancu, responsabilă cu orchestrația și călătoria acestui text, și lui Anton Breiner, cel care a tradus în și din limba rusă întrebările mele și răspunsurile autoarei.

Fiecare din personajele din cartea dumneavoastră își aduce fărâma lui de miracol în poveste, își pune felia lui de măr aromat pe farfuria cititorului. Cum a fost pentru dumneavoastră să gestionați atâtea daruri?

În cazul meu, ideea conform căreia „existența determină conștiința” s-a dovedit esențială: m-am născut și am crescut în micuțul oraș armean Berd, sus, în munți, la marginea lumii. Era un loc magic – păduri dese, râuri reci și repezi, ciorchine de stele noaptea pe cer, cântecul adormitor al greierilor. Cețurile copilăriei mele erau atât de dese, încât atunci când veneau să se lipească de fereastră, păreau niște imense creaturi vii.

Am avut două bunici minunate, un bunic și o străbunică minunați. Știau să iubească fără să ceară nimic în schimb, știau să asculte fără să întrerupă. Ei îmi povesteau basme și legende. Am crescut într-o lume care era pe jumătate de basm, în care, pe lângă multe dificultăți, era atât de multă fericire, încât nu mă părăsea niciodată încrederea că totul va fi bine.
Bunica spunea mereu: „Dacă s-a închis o ușă, înseamnă că undeva s-a deschis alta. Și tot ce ți se cere este s-o găsești”.
Narine Abgarian

Chiar au fost o mulțime de daruri în viața mea și asta tocmai pentru că am fost învățată cândva să cred în ele.

De ce un păun? De ce ați ales această pasăre pentru a face legătura dintre prezent și trecut, tărâmul viilor și cel al misterului?

Probabil nu o să mă credeți, dar eu nu l-am avut în plan. E ca și cum ar fi venit singur, iar eu eram atât de confuză încât l-am lăsat să trăiască în carte. Mai mult, nu aveam nicio idee ce să fac cu el. Din când în când încercam să scap de el, dar nu mă lăsa să o fac. De parcă mă conducea el prin roman, spunând din când în când: ai puțină răbdare, totul se va termina în curând, în curând vei înțelege totul singură. Eram supărată și nervoasă și mă simțeam foarte prost, de parcă aș fi fost pusă în fața unui calcan în care trebuia să descopăr o fereastră. Și când povestea cu păunul s-a încheiat ca prin minune, probabil că eram cel mai fericit om din lume. Înainte, când citeam interviuri cu scriitori care povesteau că unii eroi nu se supun autorului și își trăiesc propria viață independentă, credeam că asta nu e decât o cochetărie. Dar, confruntându-mă cu un astfel de fenomen, m-am convins că nu e niciun fel de cochetărie în asta. Există multe lucruri inexplicabile în viață și păunul meu alb face parte din acest gen de fenomene.

Vă consumă sau, dimpotrivă, vă hrănește țeserea unei proze cu atâtea paliere de sens?

Nu e deloc ușor să scrii. Te obosește, îți răpește foarte multă energie sufletească. Creându-și lumile, o persoană creativă se folosește de toate emoțiile și sentimentele pozitive la dispoziția sa – dragoste, afecțiune, tandrețe, căldură sufletească, speranță. Vorbind figurat, arunci în focul care îți hrănește puterile tot ce te poate încălzi, susține și nu te lasă să cazi pradă disperării. De aceea, mi-este imposibil să mă reîncarc cu energie creativă, cel puțin în cazul meu este vorba de un proces cu un sens unic. Ceea ce mă hrănește este familia mea, oamenii dragi, un cititor care spune niște cuvinte bune despre cărțile mele. Pentru care le sunt infinit recunoscătoare.
Narine Abgarian

Care a fost personajul cel mai greu de pus în pagină?

Cred că cel mai mult mi-a dat de furcă Magtahine. A îndurat multă durere, și-a pierdut copiii, iar după moarte a devenit îngerul păzitor al Anatoliei și al copilului ei. Practic, și-a dat binecuvântarea ca soțul să înceapă o viață nouă și să își caute o fericire nouă. A fost foarte important pentru mine să o înfățișez fără exces de emoții, fără acel entuziasm al autorului care apelează la mila cititorului. Sper că am reușit.

Maranul nu e doar un spațiu izolat; are un timp al lui, jalonat de cutremure, războaie, pierderi, tragedii și revelații personale. Ce înseamnă, pentru un scriitor, să-și conecteze cititorul la un asemenea tărâm?

Autorul rememorează. Maranul nu este un sat inventat, el este Armenia. Poveștile spuse în carte reprezintă trecutul țării mele, al poporului meu. Acolo este experiența mea personală: am prins războiul, știu ce sunt foamea, frigul, bombardamentele, lipsa curentului și a apei potabile. Am iubit, am fost dezamăgită, am pierdut și am găsit, am crezut și am așteptat. Tot bagajul meu de observații, experiențe și concluzii l-am pus în povestea unui sat pierdut în timp și spațiu.

În traducere din armeană, Maran înseamnă pivniță, de regulă, de vin. Așadar, satul bătrânilor mei, Maranul meu, este acea pivniță în care se maturizează cel mai prețios vin din lume. Îmi doresc foarte mult ca el să trăiască pentru totdeauna.

Care credeți că a fost ingredientul care a transportat proza dumneavoastră, impregnată de culoare locală, în imaginarul cititorului de oriunde și de pretutindeni?

Trăim niște vremuri grele. Acum este foarte ușor să disperi, să-ți pierzi credința, să nu mai crezi că ziua de mâine va veni. Există multe motive pentru asta – Covidul, monstruoasa inegalitate socială, războaiele nesfârșite, excluziunea socială, lipsa de drepturi. Mi se pare că omul care citește chiar are nevoie de cărți care să consoleze, să încălzească, să inspire speranța că totul va fi bine. Romanul meu „Din cer au căzut trei mere” face parte din această categorie de cărți. În ciuda trecutului dificil, uneori complet insuportabil, personajele sale își găsesc fericirea, iar roata timpului, încheindu-și cercul, nu se oprește, ci continuă să se miște. Viața continuă. Și ea trebuie trăită.
Narine Abgarian

De ce opțiunea pentru basm, pentru o poveste cu toate elementele de ritual de trecere și de transformare umană?

Îmi place foarte mult realismul magic. Unul dintre scriitorii mei preferați este Gabriel García Márquez. I-am recitit operele de multe ori, întotdeauna m-au fascinat și încântat, dar nu m-au condus în niște lumi „de dincolo”, ci în mine însămi. Citind „Un veac de singurătate” sau „Colonelului n-are cine să-i scrie”, nu rămâneam niciodată un observator străin, ci mă implicam în acțiune, deveneam o parte a ei. Realismul magic are o capacitate uimitoare de a ne prezenta miracolele drept ceva normal. Și mi-am dorit tocmai un astfel de miracol prozaic, obișnuit. La fel de obișnuit precum aerul.

De ce mor orașele exact în ziua în care le părăsim?

Pentru că nu vom regăsi niciodată orașul așa cum l-am părăsit. E ca și cum ai vrea să te întorci în ziua de ieri. Știu asta din proprie experiență: fiecare întoarcere în Berdul meu natal îmi aduce, pe lângă bucurie, multă suferință: mă supără orice casă demolată, orice clădire veche reconstruită. E ca și cum cineva mi-ar șterge cu o radieră trecutul de care mi-e dor și în care vreau să mă întorc. Și nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă plimb prin orașul copilăriei mele și să strâng, ca piesele unui puzzle, amintirile mele despre el într-o imagine unitară.

Care a fost momentul dumneavoastră favorit, în scrierea acestei cărți?

Nașterea lui Voske. Până în ultima clipă, nu eram sigură că ea trebuia să se întâmple în viața Anatoliei și a lui Vasili. Dar îmi doream foarte mult ca fericirea lor să dureze cât mai mult posibil, de aceea s-a născut Voske.

De ce anume ne salvează poveștile?

Sper foarte tare că ne salvează de la disperare.

Pe dumneavoastră de ce anume v-a salvat povestea aceasta?

Dacă e să vorbim despre o salvare miraculoasă, atunci ea ține, mai degrabă, de prima mea carte. Întotdeauna am fost un cititor profesionist și nu am visat niciodată să devin scriitoare. Când aveam 36 de ani, am fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Îmi amintesc că m-am întors acasă, am găsit tot ce am putut despre această boală, am citit și m-am îngrozit pentru că mi-am dat seama că mă așteptau niște vremuri sumbre. Nu spun că vestea m-a speriat foarte tare, singurul gând care mi se învârtea în cap era să apuc să-i aranjez viața fiului meu, pentru că va veni o clipă când nu voi mai putea să am grijă de el. Nu mi-a fost ușor, uneori eram complet descurajată. La un moment dat, mi-am făcut o pagină web și am început să postez acolo povești despre copilăria mea. Aceste povești, în pofida stării mele interioare destul de depresive, îmi ieșeau foarte amuzante. Chiar și eu râdeam uneori în timp ce le scriam. Nu pot explica acest fenomen ciudat: uneori mi se pare că, la fel ca baronul Munchausen, pur și simplu m-am scos din mlaștină trăgându-mă de păr. Îmi amintesc că atunci când a apărut „Maniunia” [n.trad. – prima carte a scriitoarei], mi-am zis „Bravo! Ai apucat să scrii o carte”. Și nu contează deloc câți oameni o vor citi (eram sigură că nu mulți), important era că las o carte în urma mea. Dar „Maniunia” a devenit un bestseller într-un foarte scurt timp: primul tiraj s-a epuizat în aproape două săptămâni. Iar la o lună după publicarea cărții, diagnosticul mi-a fost revocat. Fusese o eroare medicală. Cu care am trăit cinci ani lungi.

Uneori mi se pare că tocmai cărțile sunt salvarea mea miraculoasă. Cărțile și sprijinul rudelor.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIX)

Un serial cu oameni ocupați

…unde tu e un copil. Poate chiar copilul tău. Acum câteva zile am lansat întrebarea asta, un ”pui” al celei cu timpul, și anume cum face copilul tău să aibă timp pentru el. Cât din timpul ăsta e al lui, neparazitat de orgoliile noastre, de temele ”la hectar”, de tot soiul de presiuni sociale. Mi-a scris mama lui Felix despre copilul ei de 15 ani.

”Cred că răspunsul la întrebare ține hotărâtor de ce fel de părinți are copilul. Felix, 15 ani, este în clasa a noua, un prag al școlii peste care materia predată devine destul de dramatic mai complicată. Până de curând Felix nu a trebuit să facă nimic special ca să-și câștige timp liber, cumva în afară de școală și programul fix de sport, muzică și matematică (estimez la 6-7 ore săptămânal fără școală), timpul rămas i-a aparținut întru totul, deși nu am fost de acord cu anumite tendințe excesive (jocuri). Acum însă nu trebuie propriu-zis să-și ”câștige” timpul liber, ci îl obține după ce și-a terminat temele, fiindcă merge după principiul ”fac teme ca să scap”.

Ca părinte preocupat de educația lui academică, țin să fie atent să nu își permită pauze lungi în timpul studiului, așadar după ce copilul și-a luat o pauză, mă perpelesc eu, nu el, și mă întreb cum fac să îi limitez momentan timpul liber.

Cred că la armonia familială spre care tindem ajută și faptul că odată cu vârsta și încurajat de fratele mai mare, Felix a descoperit pasiuni care îi permit să își ocupe cu folos timpul liber, asta înseamnă că apreciem efortul depus în pasiunile lui și nu suferim excesiv de obiceiul de a-i ocupa timpul după voia noastră.

Avantajul de a avea copil mare. Are în continuare acele ore fixe de sport, muzică și poate mai puțină matematică pe moment. Sper că ajută.”

Dacă vreți să aflăm împreună mai multe despre timpul copiilor noștri, vă aștept să-mi scrieți cât din timpul lor e al lor, cum vă descurcați sau cum îi descurcați cu temele, proiectele, testele, sportul, netul, telefonul și tot restul frazei :-). O să păstrez doar prenumele (sau inițiala, cum vă e mai comod), din fiecare poveste. Mulțumesc mult de pe-acum tuturor celor dispuși să se aventureze (și) pe acest șantier periculos care este timpul copiilor.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE (XVIII)

Un serial cu oameni ocupați

Pe Ioana Nicolescu o citiți pe blogul ei, codenoir-style.com. A lucrat pentru Dior, Prada, Comme des Garçons, a scris pentru ELLE, Marie Claire, Forbes Life, Harper’s Bazaar, Republica. Ioana mi-a trimis un text atipic serialului, în sensul că transformă o apăsare într-o porție savuroasă de tips &tricks. Sper să vă amuzați, să încercați și să vă găsiți din ce în ce mai mult timp pentru voi!

Ce fac ca să am timp – mint, fur și ucid

Când Ioana mi-a aruncat mănușa ca să-i spun ce fac să am timp, mi s-a părut o idee tare faină. Poate pentru că și pe mine mă interesează ce fac alții ca să le facă pe toate și să reușească să fie și fericiți.

Cred că e lucrul pe care am început să-l discut cel mai des cu prietenii în pandemie – cum ne organizăm timpul. Și, la fel ca pandemia, încă nu ne-am oprit. Am găsit aplicații, sisteme, pe unele le-am adoptat, pe altele doar le-am încercat, însă este work în progress.

Observ că pe mulți ne preocupă treaba asta cu timpul. Poate pentru că de anul trecut am început să-l prețuim altfel, am avut timp să ne facem timp, să ne oprim, să-l regândim și să facem o curățenie generală în ceea ce-l privește, după ce ne-am reașezat fiecare cum am putut mintea, gândurile și obiceiurile.
Ioana Nicolescu

Dintotdeauna am avut o problemă cu timpul, dacă trebuie să iau motocicleta ca să ajung mai repede undeva, o voi face. Nu voi prinde teleportarea sau să călătoresc în timp ca să fac tot ce mi-am propus, dar cred că o bună organizare și un timing ritmat ar putea regla treaba asta.

Îmi place să-mi potrivesc lucrurile pe săptămâni, chiar luni înainte, ca să-mi pot lăsa ferestre libere în care să improvizez – să plec undeva sur un coup de tête, să mă văd ad-hoc cu prieteni sau să trag o fugă la teatru / cinema și să rămân în sală dacă-mi place ce văd pe afiș.

A devenit o metodă după ani de zile, încă un pic și ajung să fiu o hoață perfect profesionistă de timp – reușesc să (-mi) fur timp dintr-o parte a agendei ca să-l ascund în altă parte a ei, lucru pe care doar eu îl văd. Am păstrat obiceiul agendei din hârtie, care are o anumită paginare, ca să-mi pot vizualiza ușor săptămâna și lunile care vin. Este și un mijloc foarte bun să-mi fur artistic pălăria.
Ioana Nicolescu

Mai și mint ca să-mi fac timp. Și o fac chiar frumos. Când stau prea mult pe un proiect sau un text și nu-l mai văd, trag o pauză în care încerc orice altceva timp de vreo oră. Din păcate am învățat trucul ăsta destul de târziu, după 35 ani – mi-ar fi prins tare bine să-l fi descoperit ceva mai devreme…

Cum mai exact (mă) mint ? E destul de simplu, profit că am Muzeul Național de Artă în față casei sau galerii de artă și mă duc să le fac o vizită. Ultima dată am fost săptămâna trecută când am vrut să-l văd pe Brâncuși și am redescoperit etajul de pictură contemporană. Iar când mint până la capăt, iau și o înghețată în drum spre casă, așa parcă totul pare mai plăcut.

Mai și ucid când nu am timp, câteodată chiar săptămânal. Asta mi se întâmplă mai ales pe final de proiect, când mă izbesc 1001 de soluții și idei ‘extraordinare’ cum ar putea proiectul, din foarte bine, să fie mai mult ca perfect. Știți și voi, momentul ĂLA, căruia nu iți este deloc ușor să-i reziști, unde îți vine să reiei tot în loc să te oprești.

De cele mai multe ori diferența între noțiunea mea de perfecțiune și un lucru foarte bine făcut perceput de ceilalți nu justifică luatul de la capăt și așa o desfășurare de forțe.

Ei bine, ca să evit ceea ce am învățat că este o pierdere grozavă de timp și energie, sunt o criminală. Am grijă să-mi notez toate ideile ‘geniale’ (tot în agenda mea de hârtie), apoi să le ucid acolo închizând caietul. Mă rog, le pun să doarmă, dacă e să fiu cinstită.

Sacrific sângeros și când apare prea multă treabă, de anul trecut am înțeles cum să las pe primul loc și altceva decât munca, oricât de faină și creativă ar fi ea.
Ioana Nicolescu

Am norocul să am din ce în ce mulți prieteni care stau în cartier, așa că este ușor să ne vedem scurt la o cafea și să refacem lumea în 60 minute. Apoi, sunt și o sumedenie de locuri faine în cartier, de câteva zile m-am îndrăgostit de ceaiul și cafeaua de la The Marmorosch unde am impresia că sunt în alt oraș, așa că fac și cityescaping cu aceeași ocazie.

De câteva luni am mai descoperit feluri sănătoase prin care să ucid din timpul acordat celorlalți ca să-mi croiesc timp. Așa am început să alerg diminețile prin parc, 40 – 45 minute în care sunt doar cu gândurile mele și muzică. Iar lucrul ăsta îmi da o energie foarte plăcută pentru tot restul zilei, poate apărea orice – și de regulă asta se și întâmplă.

Desigur, lucrurile astea nu mă împiedică să nu stresez, altfel parcă nu aș fi eu, pentru deadline-uri prea strânse, răsturnate & accelerate sau mai multe proiecte faine care se suprapun la milimetru.

Dar dacă am învățat ceva în ultima vreme este că nu aș vrea să-mi dau seama, la un moment și în goana asta zilnică, că am în sfârșit timp liber când poate ceilalți nu mai au. Așa că nu ezitați, învățați să furați, să mințiti și să ucideți, mai ales când e vorba de timp vostru. Și spuneți și altora când reușiți.

do you hear the people sing?

Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.

Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.

Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.

Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies in Romania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.

Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.

Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).

Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.

Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XVII)

Un serial cu oameni ocupați

Oana Gheorghiu construiește ce visăm noi cu toții. Speranța într-o lume cu standarde, cu profesioniști, cu protocoale, cu strategii, cu comunități legate de niște principii. Când le-am scris să întreb dacă nu vor să facă parte din galeria de oameni ocupați, le-am luat la pachet. Pentru că Oana Gheorghiu + Carmen Uscatu = Dăruiește viața. Emoții, însă, am avut citind fiecare text în parte, așa cum m-am bucurat de răspunsul fiecăreia dintre ele, de fotografia încărcată de sens și de ludic, de sinceritatea asta frumoasă pe care uite că o pot da mai departe. O fac cu toată inima. Cred că toți avem nevoie să ne bucurăm de oameni care mișcă și schimbă lucruri, mentalități, cutume și, în cele din urmă, alți oameni. Alte destine. Așa cum fac ele. La vedere. Fără jumătăți de măsură.

Oana Gheorghiu, cofondatoare Dăruiește viața. Jumătate de Binom 🙂

Tu cum faci să ai timp pentru tine?

Adevărul e că am o relație specială cu timpul. De când mă știu ne alergăm reciproc. Cel mai adesea eu vreau să înghesui prea multe în el, iar el o ia la fugă, forțându-mă să fac alegeri.

Au fost vremuri în care lucram 12-14 ore pe zi, apoi încercam o echilibristică între timpul cu ai mei și momentele cu și pentru mine. Probabil că multe mame trec prin etapa asta, mai ales atunci când copiii sunt mici. În acea perioadă prețuiam mult timpul pe care-l petreceam în mașină, simțeam că acela e răgazul în care eram eu cu mine, în care îmi puneam întrebări, găseam răspunsuri, mă dojeneam, mă încurajam, îmi acceptam nereușitele și îmi făceam planuri de viitor. Și, pentru că trăiesc în București, măcar o oră pe zi tot aveam vreme de introspecție. Încă mai fac asta în mașină, cu o muzică bună pe fundal, chiar dacă pandemia și Podul Ciurel mi-au scurtat perioada de timp pe care o petrec trafic.

Dar eu și timpul ne hârjonim de mult. Când eram mica și “trebuia” să dorm la prânz, “că somnul te face mare” (poate de-aia nu am crescut mai înaltă, așa cum mi-aș fi dorit J) eram sigură că pierd timpul ăla, că se întâmplă viața fără mine, că lucruri extraordinare se petrec cât eu dorm. Nu voiam să pierd nicio clipă cu somnul, eram avidă să știu tot ce se întâmplă în jurul meu, să fac parte din orice acțiune și să prind fiecare propoziție a adulților de lângă mine. Am luptat serios, în copilărie, pentru dreptul meu la nesomn. J Și lucrurile nu s-au schimbat prea mult, mai lupt și acum, doar că biologia e mai greu de învins.

Îmi plac serile lungi, în care citesc o carte, văd un film, beau un pahar de vin sau mă văd cu prietenii. Îmi place să râd, e lucrul care mă încarcă cu multă energie. O fac destul de des și râd mult de mine însămi, de gafele mele, de prostiile pe care le spun sau le fac uneori. Îmi place să fiu în preajma oamenilor care au simțul umorului și care nu se iau tot timpul prea în serios și am norocul să am astfel de oameni în jurul meu, acasă și la birou, așa că timpul cu ei e timp pentru mine.

Timp pentru mine au fost și toate serile acelea în care am stat în Piața Victoriei, la protestele din 2017-2019, căci am crezut cu tărie că merg acolo pentru mine, pentru noi, ca societate. De fapt, simt din ce în ce mai mult că timp pentru mine e tot ceea ce fac și are sens. Chiar și bătăliile cu politicienii, funcționarii sau mentalitățile învechite ale unora le consider a fi și pentru mine.
Oana Gheorghiu

Trebuie să recunocă că dacă mă întrebai acum 15-20 de ani cum găsesc timp pentru mine, probabil că ți-aș fi vorbit de shopping, coafor, manichiură, cosmetică. Și nu e nimic rău în a le considera timp pentru tine, doar că am trecut într-o altă etapă (na, vârsta vine și cu lucruri bune, nu-i așa? J) în care mă enervează că trebuie să-mi vopsesc părul o data la 2 luni, mi se pare că pierd vremea… dar da, firele albe îmi displac mai mult.

Cred că timpul are ritmul emoțiilor noastre. Uneori, se oprește în loc oricât de mult ți-ai dori să alerge. Am înțeles asta când l-am pierdut, brusc pe tatăl meu, într-un accident nefericit și atunci, în acele zile, aș fi dat orice ca timpul să treacă și să devină totul mai ușor.
Oana Gheorghiu

Mă gândesc mereu la mamele copiilor bolnavi de cancer și gândul e prea greu de dus până la capăt, căci nicio mama n-ar trebui să treacă prin asta. Pentru ele timpul stă pe loc și toată viața se îngrămădește într-un salon de spital pentru multe luni sau ani. Când te uiți la timp prin filtrul ăsta îți dai seamă că tu ai pentru tine tot timpul din lume.
Oana Gheorghiu