Workshop

#goodlife. take 3

Despre Salman Rushdie, John Williams, magnolii, case puse pe hârtie și o rețetă de brownie. Fără zahăr 🙂

Eu nu cred în gândirea pozitivă. Visceral. Mi se pare toxică, lipsită de racord cu realitatea, presantă și stresantă, cum e orice zâmbet forțat. Nu se mai cheamă zâmbet, se cheamă rictus.

Cred, însă, în colecționism. #goodlife cam asta este. O colecție a lucrurilor luminoase din timpul săptămânii pe care le dau jos de pe rafturi, sâmbăta, le șterg de praf, le las să se articuleze într-o rutină bună (chit că funcționează bine și așa, disparate – pentru mine, cel puțin :-). Sigur că, în timp, și ochiul, și mintea învață să le caute, să le acorde, poate, o clipă în plus, să se culcușească în imaginea bună și să se hrănească ceva mai mult din ea. E o contrapondere… utilă la Doomsday Clock și online-ul potopit de oroarea de la Lacul Morii și de cazul doctoriței de la Suceava care lăsa oamenii fără tratament dacă nu aveau bani. Sunt lucruri grele, dezumanizante, împovărătoare și discuția despre ele e la fel de necesară ca amputarea unui picior cangrenat. Necesar e și să te oprești, măcar din când, din internalizat teamă și grozăvie. Ele năvălesc oricum peste tine și o rezervă de răgaz (cred că asta e #goodlife, în esență, otium meum al latinilor) te ajută să le treci mai sănătos. La cap, măcar.

Mă uit la colecția asta ca la o intersecție necesară între interior și exterior, între lumea dinăuntru și cea de-afară, între feluri de a privi și de a înțelege timpul. Uneori nu am chef de ea, pentru că stresul e întotdeauna mai sonor și ocupă toată scena. Încerc, însă, pe cât posibil, să-i dau volumul mai încet. Uneori, spre surprinderea mea, chiar funcționează.

  • E cam cât mine și o cam iubesc 🙂

Întotdeauna am primit crenguțe înflorite când stătea să înmugurească o idee, un sezon nou, o altă etapă. E o tradiție a cărei perpetuare îmi lipsea. Ce vedeți în imagine a-nflorit deja de-a binelea la mine acasă și nu e crenguță, e ditamai pomul. Câteodată ajută să inviți primăvara în sufragerie, mai ales când e urât afară. Abia aștept să vă pot spune mai multe despre aventura (creativă, mediatică, personală) pe care o salută din vârful petalelor magnolia noastră :-).

  • Nominalizarea la Oscar a lui John Williams. Are 90 de ani și tocmai a devenit cel mai vârstnic dintre nominalizați. Este a 53-a nominalizare pentru John Williams, care a câștigat 5 Oscaruri pentru coloană sonoră cu Scripcarul pe acoperiș (1972, regia Norman Jewison ), Fălci (1976, regia Steven Spielberg), Star Wars (1977, regia George Lucas), E.T. (1983, regia Steven Spielberg), Lista lui Schindler (1994, regia Steven Spielberg). Tot Spielberg semnează și regia pentru filmul The Fabelmans, a cărui coloană sonoră, compusă de John Williams, i-a adus acestuia actuala nominalizare. Despre film aflați mai multe de aici. Vă las și un interviu cu John Williams, semnat de Andrew Collins pentru Classic FM – sunt reconfortante și modestia, și entuziasmul, și pasiunea lui pentru muzică, cinema și creativitate.
  • Salman Rushdie scoate o carte nouă, Victory City. E despre lumile, inclusiv interioare, pe care le construiește puterea imaginației, despre arta de a povesti și despre limbaj, ca meterez moral și creativ. Random House anunțase, de altfel, faptul că are în pregătire acest volum în vara anului trecut, cu puțin timp înainte de atacul asupra lui Rushdie de la Chautauqua Institution, New York. Victory City e un oraș al cuvintelor. Singurul care rămâne, după cum ne spune Rushdie. Coperta cărții și mănunchiul de voci care au făcut zid în jurul lui sunt de găsit aici.
  • Am ratat, săptămâna trecută, lansarea romanului Naoisei Dolan, Vremuri interesante, Humanitas Fiction, lucru de care îmi pare tare rău. Compensez aici cu recomandarea de a citi cartea asta, care e despre identitate (inclusiv de gen), relații (de iubire, de putere, de influență), despre limbaj și despre clivaje sociale, pe care am dus-o cu mine în vacanță și din care las aici un citat care-mi place: „În altă zi, am cumpărat croasanți și ea a zis ceva în cantoneză, pe urmă a tradus – „Camera foto mănâncă prima” – în timp ce mă pregăteam să-l duc la gură pe al meu. Asta m-a făcut să zâmbesc. Îmi plăcea când era sinceră, fără să simtă nevoia să-și ceară scuze pentru asta, chiar dacă era vorba despre unghiul unui produs de patiserie. A spus că, datorită Instagramului, începuse să se uite cu mai multă atenție în jurul ei. Oricând se simțea tristă, avea o galerie de amintiri frumoase pe care să le privească.
    – Știu că e o prostie, a zis ea, dar e distractiv.”
  • În săptămâna care a trecut am făcut interviuri, am scris despre Africa, am purtat conversații cu oameni la care țin și pe care îi admir. Unul dintre ei este minunata Anastasia Staicu, de la Seneca Anticafe, care mi-a dat și o veste bună: vizita Olgăi Grebennik, cea care a scris Jurnalul de război, la București și un proiect bilingv superb din care vă las aici niște imagini.

Lansarea cărții va avea loc în data de 04 februarie 2023, de la ora 14.00 la Seneca Anticafe (Arhitect Ion Mincu nr 1). Dincolo de dialogul cu scriitoarea, puteți lua parte și la vernisajul cu vânzare al lucrărilor ei. În timpul lansării va avea loc și un atelier de construit povești pentru copii și adulții lor 🙂

  • În sfârșit, am ajuns și la lingurița dulce. Fără zahăr. Pe 24, când a am avut o zi liberă (când se întâmplă așa în mijlocul săptămânii e ca și cum Moș Crăciun și-ar fi amintit că are mai mult de-o zi lucrătoare pe an), am testat o rețetă de brownie (găsită pe Instagram) super simplă, care s-a dovedit a fi ciudat de bună, deși eu am fost încă și mai zgârcită cu zahărul ca autoarea (mai exact, nu am pus deloc).
P.S. S-a mâncat 🙂

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VIII)

Dragă Claudiu,

Ce minune de text mi-ai scris! Despre traducere, dar și despre schisma necesară între tine și tine, între tine și propriul ochi, între tine și lume când îți rupi un text din minte, îl îmbraci în toga limbii țintă și-l trimiți „să se viralizeze”? Despre contaminările care ne schimbă și ne preschimbă în alții. Și despre textele care se hrănesc unele dintr-altele și toate, cumva, din noi. Îți mărturisesc sincer că atunci când am aruncat întrebarea aceasta, o pietricică umilă, în câteva Inbox-uri, nu m-am așteptat ca ea să vălurească ape atât de adânci și să aducă la suprafață… splendoare. (Nu îmi vine alt cuvânt, poate știi tu altul – tu ești traducătorul aici :-)).

Între timp, pentru că eu sunt metonimia publicului, îți mulțumesc pentru Seferis și pentru Nicolae Mavrocordat, pentru Matesis (ai văzut cât de frumos a scris Luana Schidu despre traducerea ta?) și pentru Alexandrou, pe care abia aștept să-l citesc. Și pentru cuvintele astea pe care, uite, le împart cu lumea.

Claudiu Sfirschi-Lăudat

Dragă Ioana,

Grea întrebare mi-ai pus. Întâi și-ntâi, pentru că nu m-am întrebat niciodată. Apoi, deja pusă întrebarea, ea scormonește în mine în căutarea unui răspuns care o evită. De fapt, mint, fiindcă m-am mai gândit până acum că traducătorul e traversat de o schizoidie, una necesară și eficientă, care îl ajută să se împartă, să se fărâmițeze în tot atâtea cărți câte traduce, în tot atâtea personaje câte trebuie să însuflețească. Și recunosc că asta mă fascinează întotdeauna când traduc: să ascult glasul personajelor și apoi să-l redau, să intuiesc ritmul cărții, să pun în cuvinte o melodie care îmi bâzâie în cap. Poate acesta e și impulsul ori de câte ori mă apuc de tradus: să mă văd „scăpat” de melodia textului și să-i contaminez cu ea și pe alții (cititorii) – da, uneori mi-i imaginez cum o îngână (în gând, sper!).

Dar se pare că, spunând eu cele de mai sus, nu fac decât să întocmesc o fișă clinică a traducătorului. Dar nu e oare traducătorul un bolnav incurabil, un dependent de cuvinte și un voyeur? Știm cu toții că răsplata pentru munca noastră de traducători nu acoperă mai deloc efortul depus. Cu toate acestea, continuăm aproape obsesiv. În fine, nu vreau să adăugăm și depresia pe fișa clinică.

M-aș opri doar la dependență. Cred că aici găsesc un pic din cine sunt eu atunci când traduc. Și am descoperit asta – deși am ignorat-o (de unde bani de terapie?!) – de câte ori am încheiat o traducere. Simptomele: o senzație de sevraj, de rătăcire, de pierdere a ritmului. Odată ieșit din lumea cărții, nu mai știu încotro s-o apuc. Desigur, asta se întâmplă și atunci când te cufunzi în lectură. Dar în traducere e și mai mult, fiindcă, în felul tău, construiești lumea aceea, ești un mic demiurg, chiar dacă nu ți-e amintit numele pe coperta cărții.

Dragă Ioana, m-am lungit cu răspunsul și n-am făcut decât să dau târcoale unor fărâme de eu. Te-am dus cu vorba doar ca să-ți spun, în final, că sunt eu plus o mulțime de alți eu pe care îi accept de bunăvoie în mine, cu alte cuvinte, un dependent așezat în cercul dependenților anonimi de cuvinte. Cât despre cine e acest eu, asta încerc de-o viață să pricep, dar încă n-am găsit răspunsul. Dacă aflu, îți scriu.

Și fiindcă mi-ai cerut să-ți spun care sunt cărțile de care am prins drag, traduse de mine sau de alții, ți-aș vorbi, în primul rând, de cartea lui Aris Alexandrou, Misiunea, care urmează să apară la Curtea Veche. Și fac asta pentru că mi s-a întâmplat ceva rar: să nu mă satur de carte, tot citind-o cât am lucrat la traducere, să-i descopăr de fiecare dată alte și alte straturi. Și mai e ceva aparte la ea, și anume că, pe măsură ce naratorul ne spune povestea, adăugând noi detalii și noi informații, el nu face decât s-o deconstruiască. Dacă te aștepți ca la finalul cărții să ajungi la adevăr, să ai o viziune unitară și globală, ei bine, nu, totul se năruie ca un castel nu de nisip, ci de cuvinte. În joc nu e doar o misiune oarecare – în roman, transportarea unei lăzi dintr-un oraș într-altul –, ci chiar misiunea scriitorului și, prin repercutare, cea a cititorului.

Cărți traduse de alții… Am câțiva traducători care, atunci când le văd numele pe o carte, sunt o garanție a calității ei. Știu atunci că merg la sigur. Nu dau nume, ca să nu uit pe careva, însă vreau să-l amintesc pe Petru Creția, al cărui nume pe cărți – ale lui sau traduse de el – e o promisiune a unei desfătări nu doar intelectuale, ci chiar senzuale, căci există acolo o sonoritate aparte, care reverberează în tot corpul (hei, Descartes, te salut!). Nu m-a interesat niciodată să compar originalul cu traducerea lui Petru Creția, n-am vrut să știu dacă a fost fidel sau nu, deși infidelitatea n-ar fi făcut, cred, decât să-mi sporească deliciul lecturii. Există ceva din el în fiecare carte tradusă, o marcă a lui, iar mie asta îmi face bine, deși unii spun că traducătorul nu trebuie să se simtă, că e un anonim ascuns în spatele unor cuvinte. Poate că așa o fi, dar să-l simt pe Petru Creția îndărătul cuvintelor e o mare bucurie de fiecare dată.

Îți mulțumesc, dragă Ioana, pentru ideea de a le da cuvântul traducătorilor, de a-i face să iasă cu eul lor cu tot dinaintea cititorilor și îți doresc să te desfeți cu cât mai multe traduceri bune.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VII)

Cred cu sinceritate că despre traducere se vorbește cel mai bine din interior, din miezul vocii lui Sisif, dintre note de subsol și șantiere lexicale etern jalonate de trafic greu.

Munca traducătorului e una solitară (și aici cred că se întâmplă acut intersecția cu vocea auctorială) și mult prea puțin gratulată public. E, însă, o muncă de orfevru, care îi consumă pe cei care i se dedică și îi transformă puțin cu fiecare carte. Traducătorii sunt biblioteci vii, care își poartă literatura laolaltă cu emoțiile și a căror măiestrie dă cărții o viață nouă. Dincolo de toate acestea, sunt oameni care nu lucrează la kilogram sau după un program fix, ci în continuă vrie creativă, dublată de meticulozitate și de reverență față de text.

Sunt profund recunoscătoare pentru toate mărturisirile care ne îngăduie pe noi, ochi curioși, dedați colecționismului bibliofil, în subsolul paginii la care lucrează.

Doamna Gabriela Lungu e cunoscută și iubită de cititori pentru traducerile din Pasolini și Barrico, din Lampedusa și Maraini. Între alții. Sunt onorată de cuvintele pe care mi le-a dăruit.

Gabriela Lungu

De-a lungul anilor, în munca mea de traducător, am îmbrăcat felurite veșminte. Atunci când, cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, am început să traduc, am fost ființa căreia îi era foarte dor de limba română (locuiam în străinătate și momentele în care îmi vorbeam limba maternă erau extrem de puține, așa că am încercat să-mi potolesc dorul folosind cuvintele limbii mele în fiecare zi câte puțin într-o traducere). Apoi am fost o cititoare care, impresionată de niște cărți foarte bune scrise în italiană, ar fi vrut să schimbe păreri despre ele cu prietenii, dar nefiind ele traduse, m-am gândit să le propun pentru traducere unor edituri. Iar când ceea ce, la început, era aproape o joacă, a devenit o pasiune și chiar o profesie, aș zice, am devenit un neobosit călător pe cărările literaturii italiene în căutarea altor cărți bune, altor scriitori netraduși încă în română. Și, în sfârșit, când editurile au început să-mi propună ele cărți de tradus, m-am transformat într-un profesionist, care încearcă să-și facă cât mai bine meseria ascunzându-se, căci, am mai spus asta, am convingerea că o carte este bine tradusă atunci când, citind-o, ai senzația că ea a fost scrisă direct în limba ta. Iată de ce, cred, priceperea și talentul unui traducător constau nu numai în a traduce sârguincios, ci și în a ști să se ascundă cu har în spatele cuvintelor sale, care sunt de fapt oglinda cuvintelor scriitorului. O condiție asumată cu bună știință, dar în același timp paradoxală: căci pentru ca să fii bun trebuie să nu te vezi, să nu exiști. Acest talent înseamnă sute de ore de muncă nu numai pentru traducerea textului, dar și pentru căutarea de informații în dicționare, enciclopedii și pe internet pentru notele pe care unii dintre noi ne încăpățânăm încă să le adăugăm textului.

Și, pentru că văd cu ochii minții ceea ce traduc, așa cum li se întâmplă cu siguranță multora dintre noi, simt uneori că devin un personaj al cărții la care lucrez. Îmi amintesc, de exemplu, cu câtă suferință am lucrat pe unele pagini dinromanul Venit pe lume de Margaret Mazzantini, care este, printre altele, și povestea unei femei ce nu poate avea copii, și cât rău mi-a făcut o cronicuță la această carte scrisă de un bărbat, scriitor important, care cu siguranță a înțeles prea puțin din durerea care se ascunde în paginile ei.

N-am crezut niciodată că sunt ”autorul invizibil” (cum se spune la Salonul internațional de carte de la Torino, unde o secțiune întreagă este dedicată traducerii), deși atunci când apare o carte pe care am tradus-o, îmi place să cred că există în ea și ceva din mine.

Tocmai de aceea, când se întâmplă uneori să dau peste o recenzie sau o simplă prezentare a unei traduceri, în care nu este pomenit numele traducătorului, mă apropii încet de urechea scriitorului meu să-i șoptesc la ureche: ”Felicitări! Ce bine că ai scris direct în limba română! M-ai scutit pe mine de atât de multă muncă.”

O carte la care am lucrat cu emoție (pentru că era o retraducere și exista inevitabil posibilitatea comparației cu prima traducere devenită între timp de referință) a fost Ghepardul de Giuseppe Tomasi de Lampedusa, dar romanul pe care-l iubesc cel mai mult din tot ce am tradus până acum e Lunga viață a Mariannei Ucrìa de Dacia Maraini.

Dintre cărțile citite în ultima vreme, m-a impresionat mult Confiteor de Jaume Cabré, în remarcabila traducere a Janei Balacciu Matei și Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian în minunata traducere a Luanei Schidu.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VI)

Cât e artă și cât e tehnică? Cât e talent nativ și cât se învață? Cât e simț al limbii, cât e cultură solidă care-ți permite să navighezi prin meandrele limbii, să descoperi sensuri, să te entuziasmezi în fața unei etimologii neașteptate, să explorezi nuanțe?

În ultimele zile, mă bucur de un dialog epistolar miezos și întrucâtva magic, pentru mine, cu unii dintre cei mai cunoscuți traducători români. Lucrul pe care îl învăț cu fiecare nou text (unele sunt mici bijuterii filologice și încep să mă gândesc serios că merită mai mult decât un serial pe un blog personal) e că e altfel pentru fiecare. Traducerea e la fel de miraculoasă ca scrisul, e panaș identitar, e act de generozitate, e orgoliu mixat cu modestie, e rafinament în stare pură – psihologic, frazeologic, uman, în cele din urmă. E măsura cititorului invitat, la propriu, să facă parte din text, să se aventureze în măruntaiele lui și să-l întoarcă pe partea cealaltă, ca pe un tricou scos peste cap, păstrând intacte structura, forma, intenția, textura. În altă limbă.

Dan Croitoru este, dintr-o perspectiva asumat subiectivă, unul dintre cei mai fini cunoscători ai ritualului de trecere a poveștii dintr-o limbă în cealaltă. M-am convins de acest lucru citindu-i traducerile din McEwan, Fitzgerald, Martel sau Pynchon (da, mă rezum de fiecare dată la patru nume – într-un exercițiu democratic care aduce la un numitor comun talente atât de diferite și, totuși, atât de similare prin excelența lor). M-am bucurat citindu-l și mă bucur să împart răspunsul lui cu toți cei care, ca mine, sunt și voyeuri literari, nu doar consumatori din cale-afară de răsfățați.

Dan Croitoru

Sunt ceea ce mi-aș dori să fiu tot timpul, pentru că e singura îndeletnicire care îmi face plăcere. Care dă în sfârșit un sens vieții mele. Una care, pe mai toate planurile, a cam fost un eșec. Traducerea e fuga mea de mine însumi, de demonii mei, și regret amarnic că nu îi pot dedica mai mult timp. Am șansa imensă de a face să se audă în limba română vocea unora dintre cei mai importanți scriitori ai secolelor XX și XXI. Și o responsabilitate pe măsură, de care sunt mereu terifiat. Așa că mă fac mic de tot, mă ascund în țesătura textuală, devin invizibil, pentru că așa trebuie să fie traducătorul, în umila mea opinie. Nu vocea mea trebuie să se audă, ci aceea a autorului tradus. Nu stilul meu trebuie să se vadă, ci acela al autorului tradus. Cât mai fidel, pentru că autorul e Dumnezeu în cartea lui. Și cât mai firesc în limba în care traduc. O muncă umilă, plină de căutări înnebunitoare, de reveniri, „pe întuneric, în singurătate, cu puterile neajutate“, cum spunea poetul. Conștient că nu trebuie să-l trădez nici un moment pe cel care a vibrat cu toată ființa când a scris acel text. Acesta sunt când traduc. Oare îmi pot dori mai mult?

Am lucrat cu plăcere la toate cărțile lui Ian McEwan, am avut privilegiul unic de a trăi în mintea lui în ultimii douăzeci de ani. Și ce minte strălucită!

Citesc nu doar cu plăcere, dar și ca să învăț de la alți traducători, vechi și noi. Reușitele lor sunt extraordinare, eu doar fac ce pot cu cât mă duce mintea mea puțină. Celor pe care îi cunosc și care îmi sunt contemporani le și spun asta de fiecare dată. Iar ei mă privesc cu îngăduință, dar și cu căldură. Ca pe un copil mare și naiv ce sunt.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (V)

Cu fiecare nou episod în care traducătorii scormonesc prin cuferele personale cu comori, fac ordine pe masa de lucru și ne dau voie nouă, cititorii, să tragem cu ochiul la intimitatea muncii lor, îmi dau seama că munca lor chiar e o arheologie literară, un șantier de studii culturale, o continuă perfecționare a finețurile lingvistice. E extraordinar de multă frumusețe într-un efort peste care de multe ori se trage cortina. Frumusețe umană, în primul rând, spectacol al minții în opintirea ei să afle, să înțeleagă, să traducă sens și suplețe discursivă, cursivitate și expresivitate, ambiguități și jocuri poznașe de cuvinte.

Pe Justina Bandol o aplaudăm azi pentru cum i-a tradus pe Colson Whitehead și pe Donna Tartt, pe Alice Munro și pe Simon Sebag Montefiore. Eu, personal, îi mulțumesc pentru textul profund, etajat ca o clădire mereu surprinzătoare, doldora de firide, nișe, spații comunicante – o structură complicată, într-un echilibru fără fisură.

Justina Bandol

Am tradus multe feluri de cărți, și ficțiune, și nonficțiune, pentru adulți și pentru copii. Proză. Cine sunt când traduc depinde de tipul de carte. La o enciclopedie pentru copii, de exemplu, sunt un soi de funcționar foarte conștiincios: nu e nevoie să descopăr vreo „voce“ a cărții sau ea e impersonală, și atunci important e să redau corect termenii în română, să verific informațiile, să mă străduiesc să formulez exact și cât mai scurt. La cărțile mai ușurele de literatură pentru copii, unde traducerea merge relativ repede fiindcă nu pune mari probleme stilistice, de vocabular sau de cercetare, încerc să intru în jocul autorului – mai toate au un stil jucăuș, dezinvolt, chiar „șmecheraș“, acolo e important, mi se pare, să găsește tonul potrivit și să-l menții. Îmi plac mult cărțile de istorie, nonficțiunea grea, chiar academică, și ficțiunea dificilă, pentru că acolo pot fi cercetător (probabil compensez pentru vocația ratată). De fapt, despre asta îmi place să vorbesc în primul rând – despre cărțile la care sunt, într-un fel, cercetător. Cărțile nasoale, fie stilistic și lexical, fie conceptual.

Trebuie să mai spun ceva. O carte în traducere, mai ales una grea, trece prin mai multe etape.

1. De regulă, mai întâi o citesc – măcar parțial. În această fază sunt un cititor atent la cuvinte, expresii, formulări, posibile probleme, dar încerc să fiu esențialmente cititor. Să mă las captivată, să absorb „vocea“ autorului, să înțeleg relațiile dintre personaje sau concepte, „mesajul“ cărții, ce-i reușește și ce nu. Să-mi fac o impresie generală.

2. Urmează traducerea propriu-zisă. Aici intervine întâi și întâi ceva după care că „mă dau în vânt“ e puțin spus: migala, adică scotocitul obsesiv după sens și toate straturile lui. Asta înseamnă lucrul cu dicționare explicative și bilingve, căutat exemple de uz ale unor cuvinte sau expresii, descâlcit referințe, obscurități, aparente (sau reale) incongruități logice, recuperat rețeaua subterană de asociații pe care le face autorul (cu alte lucruri din text sau din afara lui) – totul, firește, atât cât mă pricep.

Sunt cărți la care trebuie să faci asta, în medie, aproape la fiecare paragraf. Ritmul e oscilant, firește, dar o carte grea nu te lasă mult să-ți tragi sufletul. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi Ulise de Joyce, de exemplu. Sau Shakespeare.

În primii ani ca traducător mergeam pe forumuri să discut cu vorbitori nativi, ca să înțeleg anumite pasaje. Acum mi se întâmplă rar, dar am o prietenă americană cu care mă consult la nevoie. Au fost și situații când am discutat direct cu autorul.

La cărțile grele, partea asta de arheologie îmi ia de departe cel mai mult timp, dar îmi oferă și cea mai mare plăcere și din ea învăț cel mai mult. Simt că mă îmbogățește din toate punctele de vedere – și intelectual, și sensibil, și ca abilități lingvistice. Satisface cu siguranță și latura maniacală a firii mele. Oricum, în ea simt că stă, în bună parte, libertatea mea când traduc. Recunosc că petrec ore întregi pe net, uneori deja aproape fără legătură cu textul original, despicând firul în patru și în șaișpe, sărind curioasă și chiar fascinată de la una la alta și lărgind contextul, doar de plăcerea de a afla lucruri noi, cuvinte noi și de a le încadra pe cele știute într-un cerc și mai mare. Nu sunt o bună administratoare a timpului, pierd nopți, mă lungesc… Asta e. De multe ori rezultă un semidoctism, o cunoaștere superficială, aflu câte ceva, dar nu am tabloul complet, însă în multe situații am ajuns abia după multă asemenea scormoneală la câte un evrika, la o înțelegere neașteptată a lucrurilor, deci per total, pentru mine, merită. Eficiența ca productivitate o înghit cu noduri. Oricum, fac ce pot, cât mă duce capul, nu mă dau bătută, în general, până nu mi se pare că pricep, de bucurie îmi vine să pun note detaliate ca să împărtășesc și cititorului ce aflu, firește că la majoritatea renunț și încerc să încorporez cât mai mult în traducere, în exprimare pur și simplu. Pe măsură ce traduc mai departe, revin adesea la fragmente pe care ajung să le văd într-o altă lumină din perspectiva textului ulterior.

Cât despre formularea în română a sensului descoperit, aici sunt meșteșugar. Scotocesc după sinonime lexicale și sintactice (partea asta îmi place cel mai tare, dar nu mai intru în detalii, s-ar putea scrie o carte întreagă și sper s-o și scriu cândva), încerc să dau cursivitate textului (sau să i-o rup, când fidelitatea o cere), să respect registrul de gen, stilistic și temporal, să nu fiu, pe cât se poate, mult mai stufoasă ori mai laconică decât originalul, să redau „vocea“ ori „vocile“ autorului – din nou, cât îmi permit cunoștințele și talentul.

(Nu pot să nu pomenesc aici o experiență specială, care face deliciul oricărui traducător, care merită o analiză separată și despre care a scris cu exaltarea, probabil, inevitabilă scriitorul Cristian Fulaș, el însuși traducător: https://revistatimpul.ro/traducandu-l-pe-proust-vi-transa/.)

3. Artizanatul continuă la revizie, în etapa a treia. Deși e indispensabilă și o tratez cu toată seriozitatea, faza asta, sincer, mă enervează: nu mai am plăcerea descoperirii (se mai întâmplă, desigur, să-mi dau seama abia acum de unele lucruri), nu trebuie decât să-mi fiu propriul redactor la sânge. Și mai ia și timp: e musai să cântăresc în liniște cum sună fiecare propoziție, ba chiar fiecare paragraf. Slavă Domnului că măcar nu mai e nevoie să respect și vocea traducătorului! Recunosc că sunt tentată uneori să intervin puțin în text, în varianta românească, dincolo de ceea ce mi se pare necesar, mă feresc de asta, dar nu-mi fac iluzii că pot scăpa complet de propriile mele manierisme, de idiosincraziile modului meu de a recepta originalul sau ale urechii mele interne – pe scurt, de limitele mele. Sper doar să le mai pot lărgi.

Au fost cărți pe care le-am revizuit de câte 3 ori, fiindcă nu mă simțeam mulțumită. Cel mai adesea, după piguleala reviziei, sunt sătulă de carte ca de mere acre. Nu mai zic de câte nopți pierdute se adună, dar asta știe orice traducător conștiincios. Nu există carte care să nu pună niște probleme neașteptate. Dar uităm, exact ca mamele: orice naștere e un chin, însă trece. Rămâne copilul, bucuria.

Cărți pe care mi-a plăcut mult să le traduc:

David Vann, Legenda unei sinucideri

Alice Munro, Prea multă fericire

Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu

Geraldine McCaughrean, Acolo unde lumea se sfârșește

Colson Whitehead, Intuiționista

Rachel Cusk, Locul secund

Un traducător pe care îl apreciez extraordinar de mult:

Alexandru M. Călin

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (IV)

Cred că versatilitatea e calitatea mea favorită, când vine vorba de traduceri. Traducătorul e bibliofil declarat și călător by default, e melacolic de carieră și mucalit de senzație, e intendent al tuturor palierelor limbii și arhitect fabulos al limbajului.

Recunosc sincer că întrebarea aceasta, pe care am trimis-o în lume cu scopul declarat de a reuni într-un Hall of Fame traducători care scriu istorie contemporană, cu modestie și cu mult talent, s-a bucurat de o primire generoasă din partea unor oameni pentru care am un respect nedisimulat.

Pe Radu Paraschivescu l-aș defini (înainte să o facă el 🙂 ca pe unul dintre cei mai versatili tricksteri contemporani – scriitor, traducător, jurnalist, moderator de radio și de podcast, voce hâtră și savuroasă indiferent de zona în care se exprimă. Este și cel la braț cu care călătoresc în limba română Barnes și Coe, de Botton și Saunders și mulți alții.

Și mai este și un om eminamente generos, care, dincolo de calitatea lui intelectuală, de umor, de șarja discursivă fără egal, are mereu un cuvânt cald și bun pentru cine are nevoie de el. Și eu am avut. De mai multe ori.

Radu Paraschivescu

Ioana dragă, îmi vine mai uşor să-ţi spun cine NU sunt când traduc. În primul şi-n primul rând, nu sunt EU. Una dintre greşelile grave ale traducătorului e să-şi pună amprenta asupra textului. Traducătorul de clasă e un criminal perfect: nu lasă urme, lucrează fără să-i dea nimănui impresia că a trecut pe acolo. Când traduci o carte şi-i adecvezi textura stilului tău, chiar şi fără să-ţi dai seama, tocmai ai trădat. Grav. Când traduc o carte, îmi vine uneori în minte reclama de la Snickers şi replica dată de un personaj altuia care se comportă neobişnuit când nu are la îndemână batonul dulce: „Nu eşti tu când ţi-e foame”. Ergo, nu sunt eu când traduc. Şi-atunci, cine sunt? Doar un cascador care face acrobaţii printre frazele, sensurile şi cuvintele a două limbi. Spre deosebire de Tom Cruise şi alţi viteji de celuloid, scriitorii nu-şi fac cascadoriile singuri. Au nevoie de o dublură textuală. Probabil că aşa ceva aş putea fi, cu două condiţii: 1. Să nu-i fac pe scriitorii traduşi să semene între ei (adică exact adecvarea texturii lor la stilul tău, despre care am amintit adineauri). Când Jonathan Coe aduce cu Virginia Woolf şi Stephen Fry cu John Steinbeck, putem conchide că situaţia e gravă. 2. Să nu-i fac pe scriitorii traduşi să semene cu mine (fiindcă, deh, scriu şi eu). Abia aici am avea superlativul absolut relativ şi relativ absolut în materie de impostură. Cum ar fi să-şi ridice un cititor ochii dintr-un roman de Julian Barnes şi să-şi spună: „Hm, aici seamănă binişor cu Paraschivescu, nu?” O oroare, asta ar fi. Nimic mai puţin.

          Ştiu că e de bun-simţ să spui că eşti vocea autorului pe care-l traduci. Nu am asemenea infatuări. Sunt un lucrător care îşi asumă din capul locului condiţia de plan secund şi care încearcă să-şi ducă la capăt munca la nivelul de sus al exigenţei contractuale şi al propriei lui exigenţe. Sunt, cum spuneam, un acrobat textual. Un om tenace şi parolist în ale meseriei. Şi în acelaşi timp un om scuturat de fiori neplăcuţi când vede tradus „He could see the mountains” prin „Putea să vadă munţii” în loc de „Vedea munţii”.

          Traducerea care m-a impresionat cel mai mult în 2022 este „Domnul preşedinte” de Miguel Angel Asturias. Romanul a mai fost tradus cu nişte decenii în urmă, ceea ce laud eu acum este o versiune nouă, luxuriantă şi strălucitoare de la prima la ultima frază. Versiunea aceasta a apărut la Curtea Veche, în colecţia Byblos, iar pe traducătoare o cheamă Ioana-Gabriela Dumitrescu. E virtuozitate pură ce a făcut această doamnă aici, aşa că o felicit fără stavilă, cum am mai făcut de două-trei ori.

          Când mă uit la corpul de bibliotecă în care îmi ţin traducerile (da, orgoliu despletit, ştiu, păi mulţumesc, sunt Leu, da?), văd o mulţime de nume grele: Rushdie, Ishiguro, Barnes, Lodge, Steinbeck, Woolf, Lawrence, Coe, Hornby, Wallace, Golding, Burroughs, Amis, de Botton, Saunders, Salter etc. Aleg totuşi „Mincinosul” de Stephen Fry. E o şaradă de înalt nivel, cu trucaje auctoriale splendide, cu hohotul pândind de pe fiecare pagină, cu o tonă de incorectitudine politică şi cu surprize cum nici cu gândul nu gândeşti. Sigur, şi cu jocuri de cuvinte, ceea ce îţi sapă un rid pe frunte, după cum confraţii ştiu prea bine. Când am tradus „Before She Met Me”, am descoperit la un moment dat că „The cross-eyed bear” devenise, câteva pagini mai încolo, „The cross I’d bear”. Cât ţin eu la Barnes, atunci l-am înjurat scurt, ostăşeşte.

#goodlife. reloaded

Jurnal subiectiv de momente, experiențe, LOCURI, idei cu glanz

În fiecare sâmbătă. Teoretic. (Practic nu știu dacă sâmbăta viitoare nu o să fac mai degrabă niște clătite decât să gătesc un text cu un praf de stare de bine). #goodlife ar trebui să funcționeze ca un mix de speranță și savoare. O listă de lucruri bune, care fac viața măcar o idee mai simpatică. O vitamină online. O struțocămilă de mici bizarerii care, împreună, au sens. Un making of al săptămânii care tocmai s-a încheiat. Încă nu știu exact ce vreau de la rubrica asta. Sau poate că știu. Poate că tot ce vreau e să mă binedispună suficient cât să îmi vină să o scriu și data viitoare.

  • Am început săptămâna cu imaginea unei fete care, într-o aglomerație halucinantă, citea în metrou. Ondaatje. În engleză. Luptam pentru aer (câteodată mă ia panica în metroul supraaglomerat) și am constatat că reușesc mai ușor să-mi reglez respirația dacă mă agăț de cartea ei, dacă-i citesc un pic peste umăr (peste mulți alți umeri, de fapt) și dacă încerc să-mi amintesc scena, ideea, paragraful. Memoria mea literară a șovăit, neajutată de ochiul care a tot alunecat din pagină, până când am coborât, dar mintea a uitat că îi e teamă de spațiile fără ferestre. Nu am rămas fără aer nicio clipă
  • Un proaspăt descoperit portret al lui Joan Didion, semnat L.Johnson și datat 1977, vândut la licitație pentru 10.000 de dolari, pare a fi unul dintre acele mistere rare pe care le scot la iveală ruinele intimității unei persoane publice, ca să nu spunem celebre. Kate Dwyer scrie pe larg despre el în The New York Times. Câteodată e fascinant să refaci istoria unui asemenea obiect prețios și să ficționalizezi, vrând, nevrând, pe marginea ei. În potopul de știri mai degrabă îngrijorătoare din ultimul timp, e cumva reconfortant când se mai aprinde câte un chibrit și-ți luminează puțin imaginația.
  • Faptul că există strada asta și că trec aproape zilnic pe lângă ea. (Nu, nu mi-am cumpărat-o eu, prefer să investesc în cercei :-))))

#Karma 😉

  • Îmi place și provocarea aceasta, venită de la Institutul Francez. Am găsit-o în Inbox și mi-a sunat foarte bine, cam ca un cappuccino băut în prefața unui interviu (mă rog, puține lucruri sună atât de bine).

Las aici link-ul cu toate ideile care zboară sub pălăria acestui eveniment aici. Îmi place ideea discuției despre tehnologie și umanitate din perspective multiple, iar conferința de pe 26, care vorbește despre virusul atât de răspândit și de… dezolant, în ultimă instanță, al teoriei conspirației cred că ar trebui să aibă sala plină.

  • Am ascultat săptămâna aceasta Podcastul de neuroștiințe, cu Prof. dr. Andrei C. Miu și Drd. Simona Pițur, de la Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, Departamentul de Psihologie, Universitatea Babeș-Bolyai. Mi se pare absolut lăudabil efortul lor de a demonta mituri și de a aduce claritate într-o zonă intens căpușată de pseudo-știință. Eu sunt deja public fidel 🙂
  • Căștile mele albastre. Încă îmi plac. Unele lucruri nu se schimbă.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (III)

Mărturisesc că ador întâlnirile pe care acest serial cu și despre traducători mi le orchestrează cu oameni pe care îi aplaud în pagină, îi admir pentru agilitatea semantică, acrobația sintactică, detenta morfologică. Traducătorii sunt marii pasionați ai lexicologiei, dușmanii înfocați ai tautologiilor, maeștrii sine qua non ai unei creativității bine strunite.

Ieri a fost ziua Luanei Schidu, pe care, pur și simplu, o iubesc. Pentru Narine Abgarian, pentru Guzel Yakhina, pentru Oscar Wilde, pentru Svetlana Aleksievici. Pentru omul cald, timid, îngrozitor de modest care este ea.

La mulți ani, Luana! Darul tău de a mlădia în limba română marea literatură a lumii e întors cu mare generozitate către noi, cei care (te) citim. Mulțumim pentru frumusețea împărțită.

Luana Schidu

Cine ești când traduci?  Pentru mine, primul răspuns la întrebarea asta e clar: sunt, cât de mult îmi stă în puteri, autorul. Glasul lui. Canalul prin care glasul lui curge în limba română. Fidelitatea față de el (fără nici un compromis privind fluența, firește) e esențială; lipsa ei ar fi o lipsă de respect față de cititori. Orice orgolii, orice tentație de a „spune mai frumos“, orice competiție cu autorul sunt puse la păstrare pentru eventuale scrieri proprii. Cu autorii traduși nu sunt în competiție, ci într-o relație de iubire (cu venerație, cu năbădăi, cu dispute sau înțelegere profundă, cu revelații – dar iubire). Orice lupte am duce, ele sunt doar între noi. Și nimic nu m-ar face mai nefericită decât să nu învingă, întotdeauna, el.

M-am regăsit profund într-un mic text introductiv scris de domnul Kocsis Francisko la minunata traducere pe care a făcut-o poemului Csongor și Tünde al lui Vörösmarty Mihály, apărut anul trecut la Curtea Veche Publishing: „Mai întâi am recitit, încet, pe-ndelete, cu un spor de încetineală, cu reveniri, opriri şi o perfect disimulată teamă; apoi am închis cartea, am lăsat-o la vedere, pe masă, şi m-am gândit intens la cel ce-a scris-o; împrumutându-i limbajul, i-am vorbit cu întrebări şi‑apoi m-am odihnit ca după o muncă istovitoare. Când am deschis din nou cartea, era acolo, mă aştepta şi mi-a vorbit în limba mea. Ne-am apucat de lucru împreună, s-a tradus, s-a rescris în limba în care l-am iniţiat. Eu n-am făcut decât să-l ascult şi să scriu textul aşa cum mi l-a dictat.“ Ei bine, da. Când traduc, sunt doar purtătoarea unui glas. Ca un fel de Pythie prin care doar curge mesajul divin-auctorial. Port glasul ăsta cu recunoștință, cu plăcere, cu îndoială și cu teamă pentru fiecare cuvânt. O teamă care mai degrabă crește cu timpul, dar cu care învăț să trăiesc.

Mai sunt, atunci când traduc, privilegiata care poposește îndelung în lumi nenumărate (rupând uneori orice legătură cu lumea reală în acest timp). Caut cuvinte, învăț să le înșir în infinite feluri și deschid ochii-n Siberia alături de Zuleiha, îl vizitez pe Wilde în închisoare, îmi explorez feminitatea alături de Anaïs Nin, merg pe drumul întortocheat al memoriei cu Maria Stepanova, pășesc pe fundul Volgăi cu profesorul Bach, îmi accept (sau nu) mortalitatea alături de Ivan Ilici, mă rătăcesc în viitorul bezmetic al lui Pelevin, dar sunt salvată miraculos de trei mere care au căzut din cer: „unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.“ (Poate că o să mai cadă unul, pentru cine a tradus uitând de sine.)

Dacă mă-ntrebi, o să spun că am iubit fiecare carte în felul ei, și totuși foarte des, în timp ce spun asta, îmi răsare în minte Zâtul Tatianei Tolstaia. Pentru că acolo cred că m-am „jucat“ cel mai frumos – încă mai țin minte în amănunt perioada aia. Pentru că avea (începând de la titlu) aproape toate provocările care-mi dau dependență când traduc: cuvinte inventate, jocuri de cuvinte, versuri, limbaj arhaic, limbaj popular, fraze complexe, lirism, referințe culturale ascunse, ritm, muzică. Pentru că e plină de fantezie și totuși, înspăimântătoare, lumea lui Fiodor Kuzmici (slăvit fie-i numele) nu e, de fapt, imaginară. Pentru că e, între altele, despre cum ajungi în stare să ucizi ca să mai citești o carte.

Nu în ultimul rând, trebuie să mărturisesc că mă încearcă o bucurie la fel de intensă ori de câte ori îmi cade în mână o traducere bună, ori de câte ori simt (pentru că se simte) că traducătorul s-a livrat total textului, că s-a topit în el. Ca în Mama câinelui, de pildă, romanul splendid al lui Pavlos Matesis (apărut la Curtea Veche Publishing în 2022), un roman emoționant, cu umor, naivitate, melancolie și tragism, despre oameni simpli luați de tăvălugul istoriei, despre război și compromis, despre aruncarea pietrei și (ne)îndreptățirea ei, despre o găinușă care așteaptă îngropată în podeaua de pământ a casei, o actriță fără talent, o plecare atât de hotărâtă că „nici oasele nu vrei să ți se mai întoarcă“ și o revelație: „Și atunci am priceput imediat de ce toți oamenii simțim respect și afecțiune față de pământ și o atracție pentru el: pentru că pământul e făcut din morminte. Iar asta nu e ceva dureros, de ce să fie dureros? Așa e viața: plină de morți. Nu e ceva dureros, e ceva firesc.“ Traducerea lui Claudiu Sfirschi-Lăudat (care s-a îndrăgostit de cartea asta într-atât, încât a tradus-o fără să fie sigur că-i va găsi editorul român, dar asumându-și riscul) îi redă fiecare nuanță, păstrând o cadență desăvârșită și pliindu-se pe fiecare schimbare de ton, oricât de subtilă. Și nu prea avem cum să nu ne îndrăgostim și noi, la rându-ne. O traducere bună poate avea și un efect aproape hipnotic.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (II)

Traducerea e sport de anduranță, dar și de sprint, e și piruetă semantică, și explorare antropologică, e, una peste alta, poate una dintre cele mai versatile forme de locuire: în text, în spații culturale diverse, în tipuri de lectură, pe noptiera mea și-n kindle-ul care sfârâie ficțional la peste 10.000 de metri deasupra oceanului.

Serialul acesta, cu și despre traducători, funcționează, pentru mine, ca un bilet de liberă trecere în culisele unui spectacol mental completely sold out. O superproducție în continuă remodelare scenică. Am provocat să ne povestească (nouă, consumatorilor de scriitură independentă de geografie și spațiu lingvistic) despre tot ce înseamnă transformarea pe care o presupune intimitatea cu textul o serie de traducători care, din punctul meu de vedere, navighează deopotrivă detașat și somptuos între culturi, ficțiuni, registre și paliere lingvistice.

Domnului George Volceanov îi datorăm, dincolo de o serie de lucrări pe care le semnează ca autor, traduceri remarcabile din Shakespeare, David Lodge, Rejtő Jenő sau Philip Roth. To name a few 🙂

George Volceanov

Bună, inedită, surprinzătoare întrebare. Și, totuși, cred că am încercat să-mi dau singur un răspuns încă de la începuturile mele de traducător literar, unul care mă duce cu gândul la un popular serial TV polițist, În mintea criminalului. Ca traducător, uit de mine și încerc să mă identific 100% cu autorul, să pătrund în mintea lui, să-i moșesc gândurile, intențiile, stilul, pentru a le ajuta să se nască încă o dată în limba-țintă. Cuvântul-cheie ar fi, așadar, empatia. Dacă nu te identifici cu naratorul omniscient sau cu glasul fiecărui personaj în parte (fie acesta protagonist sau martor), dacă nu încerci să fii, la fiecare carte tradusă, mereu altul, mai bine te lași de traduceri. Iar la acest capitol nu cred că sunt de mare ajutor savantele cursuri de traductologie care au invadat mediul universitar românesc în ultimele două decenii. Acelea pregătesc traductologi, nu traducători capabili să empatizeze cu autorii sau personajele lor.

Aflu cu uimire din câte o teză de doctorat, disertație de masterat sau articol științific că, în cutare traducere, „George Volceanov a folosit procedeul x sau y, pe când traducătorul Cutărescu a recurs la procedeul z…” și dă-i și luptă, neicușorule, în bezna teoriilor traductologice. Atunci când traduc, de fapt, încerc să realizez o relație de 1=1 cu autorul: devin eu însumi autorul, preiau toate prerogativele lui, toate frâiele creației artistice. Și nu mă socotesc un prestator de servicii, cum mă consideră unii, ci un creator cu drepturi egale cu ale autorului, fiindcă EU dau glas operei, mulțumită mie renaște opera în limba în care traduc.

Bineînțeles, această empatie, care se bazează foarte mult pe intuiție (să-i zicem: intuiția filologică sau lingvistică) nu este un dat genetic sau un har transmis de zei, ci rezultatul unei temeinice pregătiri filologice, al lecturilor bogate, în toate genurile literare, atât în limba-sursă cât și în cea țintă. Recunosc, am avut texte sau lungi pasaje din texte traduse unde am intrat pe pilot-automat, traduceam parcă în transă (de exemplu, pasajele delirante din ultima parte a romanului Ochii doamnei mele de Anthony Burgess sau cea mai mare parte romanului Un strop de pornografie maghiară de Péter Esterházy). Spre surprinderea mea, rezultatul a fost OK. Iar empatia nu funcționează întotdeauna perfect: la același roman de Burgess, am început traducerea cu secțiunea mediană, am continuat cu cea finală și am terminat-o cu începutul. Doar astfel s-a risipit pâcla ce învăluia prima treime a romanului; dacă aș fi tradus capitolele cronologic, făceam un mare fâs sau renunțam la traducere. Iar satisfacția a fost uriașă când semnalele venite dinspre cititori au fost îmbucurătoare și nimeni n-a sesizat câtă trudă și bătaie de cap se ascundeau în dosul fiecărei frazări firești.

De multe ori, empatia limitată poate fi compensată prin dialogul (cel mai adesea scris) cu un autor în viață, care își deschide sufletul în fața ta sau, în cazul autorilor răposați, prin aparatul critic al operei puse sub lupă. Când traduc Shakespeare, îmi doresc să „fiu” Shakespeare (un altfel de Shakespeare decât cel auto-cenzurat, arhaizant, fals poetic al traducătorilor din generațiile anterioare), unul viu, amestec de sublim și golăneală. Da, dar ce mă fac atunci când traduc o colaborare Shakespeare & Fletcher? Cei doi dramaturgi au voci distincte, își construiesc altfel personajele, apar fisuri în unitatea componistică a piesei… Am afirmat undeva că, în acest caz, deși am sesizat diferențele de stil și vocabular, am încercat să realizez un text unitar (…m-am trezit citat cu chestia asta în seria The Arden Shakespeare). Nu mi-e clar nici până azi dacă am fost un fel de Shakecher sau Fletspeare. Îi las pe alții să (mă) judece.

O întrebare la care cu greu aș putea da un răspuns satisfăcător (ar fi urmat de multe de ce-uri): cine am fost în timp ce lucram la proaspăt încheiata (re)traducere a piesei Arden din Faversham? Gary Taylor și alți câțiva shakespeareologi de marcă au ajuns la concluzia că Shakespeare fie a scris scenele 4-9, fie chiar 17 dintre cele 18 scene ale piesei (ultima purtând clar amprenta lui Marlowe) și au inclusa piesa în ediția 2016 a integralei Shakespeare de la Oxford; Sir Brian Vickers, autoritatea supremă în materie de studii de paternitate a textelor disputate, îi atribuie piesa integral lui Thomas Kyd, autorul celebrei Tragedii spaniole; unii exegeți înclină balanța spre Marlowe ca principal coautor, iar alții cred că piesa a fost scrisă de un amator de teatru care n-a făcut parte dintre dramaturgii profesioniști ai epocii. În timpul traducerii, mintea și inima mea au pendulat între momentele marloviene și shakespeariene care compun această scriere și ea va fi inclusă, în limba română, în integrala Marlowe. Cred că până și un exeget / îngrijitor de ediție / traducător român, chiar și din mărginimile spațiului Schengen, are dreptul să-și dea cu părerea într-o chestiune de istorie literară.

Și cine mai sunt atunci când traduc? Un grădinar care se luptă zilnic cu paragina care a cuprins grădina noastră de toate zilele numită limba română. Unul care încearcă să folosească așa cum se cuvine resursele limbii noastre neasemuit de bogate. Care suferă atunci când vede că 99% dintre traducătorii literari (fie ei de engleză, franceză sau spaniolă) habar nu au de concordanța timpurilor și nu știu că după așa-zisele verbe de afect, intelect și percepție la trecut n-are ce căuta imperfectul în subordonatele completive directe[1]; care se indignează când citește că personajul X „intră prin fereastră / ușă” (through) și nu „pe ușă”, vede la televizor reclame comerciale scrise de copy-writeri semianalfabeți (absolvenți, vezi, Doamne, de facultăți de comunicare, hm) care ne anunță că medicamentul x „are grijă pentru ficatul tău” (cares for), nu „de ficatul tău” sau filme polițiste în care personajul Y se bucură de „beneficiul îndoielii” (benefit of doubt), nicidecum de „prezumția de nevinovăție”[2]. Nu pot decât să-i dau dreptate lui Mircea Mihăieș, care în primul număr al României literare pe anul 2023 spune că suntem țara cu cea mai mare cantitate de nesimțire pe cap de locuitor, referindu-se la indiferența cu care a tratat media românească dispariția unor titani ai culturii române (Eugen Simion, D. R. Popescu). Eu mă refer la indiferența cu care tratăm, zi de zi, limba română, devenită o entitate volatilă, cețoasă, să nu spun de-a dreptul pe cale de dispariție.


[1] La acest capitol știu că cel puțin doi confrați de marcă, profesorul Coman Lupu și talentata Iulia Gorzo, îmi țin partea.

[2] Și iarăși, știu că ce mă doare pe mine îl doare și pe prietenul Radu Paraschivescu, dar… ce e de făcut? Ne-am afundat într-o mocirlă din care nu mai întrezăresc cale de ieșire.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (I)

Ar fi trebuit să fie un singur material. Despre cum se mulează identitatea pe cerințele textului, despre complicitatea autor-traducător, despre transportul de lux al ideii dintr-un spațiu lingvistic și cultural în altul, despre toate vocile mentale care-și caută nuanța definitorie. Despre soluții, blocaje, contexte și una dintre cele mai epuizante și spectaculoase (in my humble opinion) meserii din câte există.

Când am lansat această provocare – Cine ești/cine sunteți când traduci/traduceți? unor traducători pe care îi admir, mă așteptam să rostogolesc în online un text unic. Am primit multe asemenea texte. Unice. Adictive. Grozave. Iese ușor o mini-serie. Cu traducători, pentru și despre ei, la pachet cu o reverență consistentă din partea mea, cititoarea de pe genericul final.

P.S. La final i-am rugat pe fiecare să recomande o traducere la care au lucrat cu plăcere și o alta, a altcuiva, pe care au citit-o cu plăcere. S-a strâns deja de-o mică bibliotecă la mine în Inbox, dar, cum se pare că zic cu orice ocazie de cuvântare mai mult sau mai puțin publică, nu vreau să dau spoilere.

Sparge gheața Iulia Gorzo, care i-a tradus (între alții) pe Rushdie și pe Doerr, pe Franzen și pe Tarantino. Și care e sclipitoare, amuzantă și delicioasă epistolar, cum mă așteptam, de altfel.

Iulia Gorzo

Dragă Ioana,

La întrebarea „Cine ești când traduci?”, pentru care-ți mulțumesc, ți-aș putea
răspunde ca-n bancurile cu traducători: „Știu și eu, depinde de context, că doar I am large, I contain multitudes.” Dar ca să vă fac cunoștință cu câteva dintre identitățile mele de traducătoare, voi aminti de: Bosumflici (când nu-mi iese ceva, ca de pildă un joc de cuvinte ticălos), Mrs. No Contact (când închid telefonul cu orele, căci uneori nici musca n-are voie să mă tulbure decât dacă arde în bătătură sau plouă cu pucioasă), Mademoiselle de Io-mă-las-de-meserie-și-mă-duc-la-corporație-sau-oriunde-văd-cu-ochii
(când mă apasă prea tare condiția precară a traducătorului și jemanfișismul suveran în materie de cultură al sus-pușilor), dar și Emoționilă (când primesc câte un mesaj emoționant de la cititori sau când îmi spune cineva care se pricepe că a ieșit bine treaba), Kung Fu Master (când îi vin de hac acelui joc de cuvinte ticălos sau altuia asemenea) &Zen Master (între cărți, adică vreo două zile pe an). În rest, bine, mulțumesc, traduc.

În primul rând, îi admir pe toți colegii mei care duc cărțile până la capăt în bună stare. Nu-i puţin lucru. În anul care tocmai a trecut am remarcat destule traduceri excelente, dar dac-ar fi s-aleg una din goana calului, atunci aș menționa senzaționala limbă română din „Sezonul uraganelor” de Fernanda Melchor. Deși cartea în sine nu m-a entuziasmat, am gustat din plin traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, cu un vocabular care pare să fi înghițit nenumărate tăvi cu jăratic pe când era mic, aşa că a crescut miraculos de mare și
bogat.

O traducere recentă pe care am iubit-o de la prima la ultima pagină este „A fost odată la Hollywood”, debutul lui Quentin Tarantino ca romancier. Și ce debut! Râd și acum când îmi amintesc dialogurile alea sclipitoare care m-au obligat să tot caut variante, să citesc și să recitesc cu voce tare până când băieții de la Hollywood au învățat în sfârșit să vorbească românește. Și uite că s-a făcut un an de când am terminat traducerea asta și încă mi-e dor de ea în fiecare zi.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates