(fără titlu)

Tu cum faci să ai timp pentru tine? (XI)

Un serial cu oameni ocupați

De Victoria Pătrașcu mă leagă multe. Cărțile ei, ideile în care ne întâlnim, felul ei generos de a fi, remarcat de mulți alții înaintea mea, admirația mea pentru tatăl ei, prietenia ei cu fetița mea. Ca niște piese care s-au potrivit. Încă mă aud, cu voce tare, citindu-i Mariei ”Ziua în care a fugit somnul”, încă o aud pe Victoria povestindu-mi despre copiii cărora nu le citește nimeni.

Victoria mi-a trimis un text și eu am uitat de el într-un folder. Poate că și asta a fost o piesă care s-a potrivit. Renunțasem la serialul ăsta cu timpul. La ce bun să ne rumegăm tristețile de a trăi mereu uitându-ne cu coada ochiului la ce ne-ar plăcea să facem, dacă am avea timp. Textul Victoriei m-a adus înapoi între cusăturile cămășii mele. M-a ținut de mână suficient cât să știu că vreau să întreb mai departe. Chiar și când doare puțin. Sau poate mai ales atunci.

Dragă Ioana,

M-ai pus într-o mare încurcătură. Nu am stat niciodată să mă gândesc cu adevărat la timpul meu. Știu că ar fi trebuit, dar n-am prea avut timp să o fac. Uneori îmi mai apărea întrebarea asta, dar o alungam ca pe o muscă enervantă. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că nu am făcut niciodată exercițiul ăsta și din lașitate, din spaima de a nu descoperi cum și pe unde se scurge timpul meu care, oricâte chipuri ar avea și oricum i-aș spune, reprezintă de fapt viața mea.

Dacă nu prea știu cum arată ”timpul doar pentru mine”, știu sau mai degrabă simt că în ultimii ani timpul nu se mai scurge la fel. Sentimentul ăsta nou vine la pachet cu pășirea într-o altă vârstă, când stau în cumpănă și socotesc. Și socoteala îmi spune că ar fi înțelept să fiu ceva mai cumpătată, mai selectivă, să nu mai fiu atât de risipitoare cu timpul, dar nu mă pot abține. Și mă reped cu capul înainte în fel de fel de proiecte. Pentru că ”e nevoie” și pentru că ”trebuie cineva să le facă”. Uneori, pășind dintr-un proiect în altul, am senzația că sunt aruncată într-un accelerator de particule și mărturisesc că în acele momente jinduiesc după timpul nesfârșit al copilăriei când, nu știu cum se făcea, dar era vreme pentru toate: să mă joc până la epuizare, să pictez ploi roz și verzi pe coli mari de desen, să pălăvrăgesc cu prietenii, bălăngănindu-ne picioarele pe digul de pe malul Olăneștiului, să mă îndrăgostesc de un actor dintr-o fotografie, să coc o prăjitură împreună cu bunica, să dezleg un rebus cu bunicul, să stau cu ochii pe pereți și să îmi inventez povești. În acele vremuri de care îți povestesc tot timpul era al meu. Îl cheltuiam, cu mici excepții, cum aveam chef și cu cine aveam chef.

Uneori mă gândesc că poate tocmai pentru faptul că mi s-a dat o copilărie atât de lungă, în care timpul avea nesfârșită răbdare, mi s-a scurtat timpul acum. Că doar trebuie să existe un echilibru pe lumea asta.

Cum fac să-mi fac timp pentru mine? Mult timp nu prea m-am priceput la asta. Am încercat în fel și chip, dar m-am resemnat să accept că timpul meu era un vălmășag, e un timp amestecat. Cred că mi se trage și de la faptul că trăiesc de mai bine de zece ani într-o combinație riscantă: sunt mamă singură și freelancer. Și, după cum cu siguranță îți dai seama, asta îmi cam ocupă tot timpul.
Victoria Pătrașcu

Cele două lucruri care mi-au colonizat timpul sunt strâns legate între ele. De fapt, una a atras-o pe cealaltă. Venirea pe lume a fiicei mele a provocat intrarea în universul plin de ”farmec”, adrenalină și neprevăzut al liber profesioniștilor. M-am iluzionat, ca mulți alții că, părăsind programul de la nouă la cinci (în cazul meu era de 12 cu 24), voi avea timp să le fac pe toate cele pe care mi le doream: să fiu cea mai bună mamă din lume (mi-am ajustat așteptările între timp J), să scriu povești și să fac proiecte culturale pentru copii, care să îmi dea sentimentul că muncesc cu sens și cu rost, și nu doar că îmi închiriez corpul și mintea pentru câteva ore pe zi unei instituții. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și am ajuns destul de repede să nu mai am pic de timp și ordine, să scriu mailuri și sumare de proiect pe bănci, la locurile de joacă, în autobuze sau la ședințele cu părinții și să dau mesaje despre unde este tocănița în timpul întâlnirilor de lucru. Am mai descoperit, cu nesfârșită tristețe, că mi-au dispărut vacanțele, că anotimpurile au început să se ordoneaze în funcție de sesiunile de finanțare pentru proiectele culturale și că ”atunci când arde” nu ai voie nici măcar să mori, darămite să îți iei o pauză. Am început să simt fiori pe șira spinării la auzul sunetelor de notificare ale Messenger-ului și WhatsApp. Mai întotdeauna aduceau vestea că mai era ceva de înghesuit în agendă, că un partener s-a răzgândit în ultima clipă sau că ceva s-a schimbat în bunul curs al lucrurilor. Dar, oricât de mult aș fi urât aceste sunete, și mai tare mă nelinișteștea absența lor. Acea liniște care cred că naște anxietăți în toți freelancerii de pe lumea asta și care le semnalează că, indiferent de cât de epuizați ar fi, e timpul să intre în furtuna propriului creier de unde să mai pescuiască o idee de posibil-probabil-incert proiect.

Am căpătat după un timp o supărătoare tendință de a compartimenta. Au apărut mai întâi agendele, bullet journal-urile, calendarele, săgețile, bifele, sublinierile, semnele de exclamare, tabelele în diverse culori. ”Ce nu e în agendă nu există” a devenit mantra mea. Doar că multe dintre lucrurile care îmi făceau plăcere și bine nu mai aveau loc în agendă și rămâneau surghiunite și triste pentru o altă dată ”când o să fie timp”. Iar lucruri scârbavnice, dar plătitoare de întreținere, se lipeau în agendă ca limacșii pe frunzele de varză.

Mi-am propus de-a lungul timpului mai multe strategii. Am încercat să mă culc mai târziu, pe principiul că ”noaptea e liniște și pot lucra în tihnă”, am hotărât apoi să mă trezesc mai devreme, că doar se știe că ”cine se scoală de dimineață departe ajunge”. Am ajuns așa, nehotărându-mă cum e mai bine, să dorm trei-patru ore pe noapte și să mă consolez într-un final cu ideea că ”doar proștii își dorm viața”.

Din fericire, corpul mi-a fost mai deștept decât creierul. La un moment dat m-a tras de mânecă și mi-a șoptit (bine că nu mi-a urlat în față) că e cazul să mai iau și o pauză. Nu mi-am luat-o, dar am încetinit ritmul. A fost ca și cum aș fi trecut de la proba de viteză la cea de maraton. Și, cum se știe, la maraton mai ai timp să te uiți în jur, să bei apă, să guști o felie de portocală, să faci cu mâna spectatorilor.

Așa, alergând mai cătinel prin propria viață, am descoperit de foarte curând niște crăpături în timp. În timpul meu. Era tot acel timp în care mă îngrijoram. Pentru mine această revelație a cântărit ca descoperirea celei de-a opta zi, o zi despre care nu știa nimeni și în care puteam să trăiesc doar eu cu mine.
Victoria Pătrașcu

Dacă stau bine să mă gândesc, abia despărțirea de anxietate mi-a adus un pic de timp cu mine. Ce fac în nou descoperita a opta zi? De cele mai multe ori meditez. Cu ochii închiși sau deschiși. Nu reușesc încă să nu mă gândesc la nimic, dar mă străduiesc. Și pe zi ce trece sunt din ce în ce mai bună în a-mi goli mintea de furtuna gândurilor. Și devin din ce în ce mai pricepută în a contempla tot ce se întâmplă în jurul meu. În a opta zi aud cât de melodios este plopul din fața geamului, văd cum se schimbă culorile cerului peste București, miros teii din iunie, adun castane din Parcul Carol, citesc o poezie, tricotez un pulover galben de lână, număr firele unei pânze de păianjen și fac clătite.

A opta zi se mai pitește uneori. Speriată de notificările Messengerului sau WhatsApp-ului. Dar nu mă mai tem. Știu că va apărea întotdeauna când voi avea nevoie de ea.

ANII VRAJBEI NOASTRE

CE STĂ LA BAZA UNEI CONVERSAȚII SOCIALE EȘUATE

Autoarea mea preferată spunea că, în vremuri de criză, scriem, creăm, vorbim, exersăm meandrele limbii și toată paleta de griuri a limbajului. ”Așa se vindecă civilizațiile”.

Toni Morrison nu a prins criza actuală. Momentul în care, de multe ori, tăcerea e o formă de vindecare și de supraviețuire. Sau, poate, așa ni se pare. Poate că de multe ori nu vorbim ca să nu ne legăm la cap. Citim cum oamenii strigă despre o boală care a ciuntit familii din toată lumea că e ”o răceală!”, sau că nu e, sau că totul e trucaj, că forțele oculte, că marea conspirație, că toată lumea e plătită (probabil că unii sunt așa de bine plătiți că aleg să o termine cu viața ca să iasă o statistică), că sunt martorii unei cârdășii universale care ajunge, cum, necum, din marile metropole până la Cucuieții din Deal. Citim și tăcem. Ce să mai zici, în fond? Viața e complicată și fără să-ți cadă un pogon de trolli în pagină, fără să vezi ura, cu tușe de Bosch, gata să te hăpăie. Viral.

Recunosc că m-am gândit un pic, acum, în zilele de dinaintea începerii școlii, când spitalele dau pe-afară de boală, unde am eșuat. Social. Uman. Cum am ajuns aici? În punctul în care democrația nu mai înseamnă reprezentarea, cu volum egal, a unui mozaic de voci, în care moartea cuiva, răul aproapelui, adună emoticoane care se pierd într-un rânjet fără chip, în care suntem atât de polarizați încât, nemaiavând lexic comun, urlăm unii la alții, de pe buza prăpastiei, și preferăm să pășim în gol sau, poate, mai rău, să-i facem vânt fratelui nostru mai slab, mai vulnerabil, ”pentru că murea oricum”. Când și cum am ajuns aici? Și de ce?

Acum niște ani, am făcut un interviu cu un medic respectat, pe o temă care ținea de sănătatea publică. Înainte să intrăm în direct mi-am manifestat admirația, timid, așa cum faci cu cineva pe care-l respecți în mod real, înainte de poza oficială. A zâmbit obosit și mi-a spus ”Eu încerc, dar nu prea mai cred. Le spun cum e bine, nu mă aștept să înțeleagă”. Atunci nu am înțeles nici eu. De ce era atât de dezamăgită? Din exterior, făcuse pionierat într-un domeniu despre care se vorbea puțin spre deloc. Avea, în fond, atâția susținători. Avea și mult, infinit mai mult noroi în Inbox. Doar că pe ăsta îl ducea în singurătate. E rețeta sigură prin care se tocește entuziasmul. Cu privire la orice. Ajungi să spui ca să spui. Ca să-ți faci datoria. Fără să crezi în mod real în impact. Mă întreb dacă nu cumva aici e cheia dezastrului.

Așa cum mă întreb, de multe ori, dacă în iarna asta prelungită la infinit a vrajbei noastre nu stă o primăvară profund ratată, care, paradoxal, e un teritoriu comun pentru niște generații.

Poate că în loc să se piardă în planuri cadru și discuții obsesive despre manuale, concursuri și câte vacanțe are, de fapt, un an didactic, școala ar trebui să-și pună în mod real problema ratării unor decenii de educație. Poate că școala ar trebui să se întrebe de ce un procent atât de mare de oameni trăiesc în ”Teoria conspirației”. Nu neapărat cu Mel Gibson. De ce înțeleg atât de puțin despre viralitate încât se revoltă când un virus refuză să se comporte toamna la fel ca vara. De ce preferă să ia medicamente pentru animale decât să recurgă la cele prescrise de medic. De ce confundă ADN cu ARN. În sfârșit, ce lecție de istorie a ieșit atât de prost încât în secolul XXI militează pentru selecție naturală și, ca să-l citez pe Gindrovel Dumitra într-un articol exemplar al Soranei Stănescu, ”preferă să plătească echivalentul a două-trei zile de muncă pentru un test COVID necesar la internarea în spital, decât să facă vaccinul, pentru că „le e frică și vor să moară pe perna lor”.

Poate că teritoriul comun nouă, celor care percepem atât de diferit ce se întâmplă acum în lume (nu doar la noi – negaționismul, conspirația, obsesia că suntem urmăriți, cipați, exterminați, contaminați voluntar, modificați genetic sunt și ele pandemice, din păcate, cu toate accentele lor narcisiste, mai mult sau mai puțin exacerbate patologic) e faptul că, ani de zile, școala și spitalul au însemnat pentru prea mulți oameni un singur lucru: umilință. Umilință că nu intrai în șabloane, că te încăpățânai să fii bolnav, că nu consmițeai la dezumanizarea forțată în care, vrând, nevrând, circulai metonimic – o uniformă și un diagnostic, asta era tot ce aveai voie să fii. Un micron într-un cor. Sigur că sunt exemple de umanitate, creativitate, mentorat, apostolat și așa mai departe, dar ele nu alcătuiesc nici pe departe marea plajă a experiențelor comunității. Umilința asta, transgenerațională, a radicalizat cohorte de oameni. Ne-a adus în punctul în care procente semnificative nu cred în știință, dincolo de Waze și de prognoza meteo de pe telefon. Sau în care achiziția școlară e independentă de orice achiziție etică. Mă întorc aici – ”oricum murea”. Societățile care nu-și protejează bătrânii și copiii sunt prinse într-un eșec moral care vine dintr-o anulare de instincte primare. Acum, când școala începe ”cu orice preț”, pe model occidental, dar fără să se ridice la un sfert din măsurile de prevenție de-acolo, te întrebi de unde vine acest patos: ”cu orice preț”, ”fie ce-o fi”? Nu e oare fatalismul ciobănașului în deplină acțiune, deghizat în eroism? Și oare nu tăcem în cor, ca-n basmul cu hainele Împăratului, cuminți în careul nostru, ca să nu ieșim din rând?

Din punctul meu de vedere, cu cât continuă lozincile agresive, cu atât mai greu ne va fi să ne așezăm pe o bancă și să stăm de vorbă.

Da, suntem aici, în punctul în care nu avem protocoale solide, nu avem specialiști în aproape niciun domeniu în poziții cheie (nepotism, corupție, funcții moștenite), nu avem instituții credibile (nepotism, corupție, limbaj de lemn, autoritate exercitată dincolo de limitele fezabilulului, care a obligat oamenii să se descurce pe lângă regulă și i-a lăsat să se obișnuiască așa), nu avem, literalmente, pământ sub picioare pentru că nu funcționăm pe bază de argument, ci pe bază de volum în voce, nu credem în lege (pentru că se schimbă prea des, uneori peste noapte), nu credem în presă (tabloidizare, părerologie, lipsă crasă de profesionalism în prea multe ocazii), nu credem în conversație (nu prea ne-a adus nimic bun – noi ne descurcăm, nu stăm la taclale).

Poate că mâine, în curtea școlii, merită să ne gândim puțin la punctul zero. La elevul de care a râs profesorul, la bolnavul la care a țipat medicul. Că acolo a început. Și cam trebuie să se termine.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (X)

Un serial cu oameni ocupați

Timp pentru mine înseamnă, invariabil, timp pentru citit. Orice altceva intră la timpul pentru lume, timpul pentru viața reală. Asta nu înseamnă că nu e un timp plăcut, ci că nu e un timp doar pentru mine.

Cum fac să am timp pentru mine? E o întrebare al cărei răspuns s-a schimbat radical acum doi ani jumătate când am devenit mamă. Dacă înainte mai puteam să jonglez cu munca, să sar peste tot felul de activități casnice, să las totul baltă și doar să stau cu o carte în mână, acum nu mai e posibil. Așa că am învățat să profit literalmente de orice moment liber. Și, pentru asta, mi-am dezvoltat în timp trei metode.

În primul rând, am descoperit că tehnologia lumii moderne îți poate schimba viața. Aspirator fără fir cu care faci curat în 10 minute în toată casa? Bifat. Mașină de uscat rufe, ca să nu mai petreci un sfert de oră să le întinzi pe sârmă? Bifat. Aspirator de geamuri pentru când trebuie, dar chiar trebuie neapărat să le speli, altfel nu mai vezi afară? Bifat. Mixer care amestecă singur? Mașină electrică care gătește singură? Mop cu aburi? Mașină de spălat vase? Bifat, bifat, bifat, bifat. Le-am luat pe toate (pe rând) și le-am pus la treabă în locul meu. Nu știu dacă s-a descoperit deja și n-am aflat eu, dar aștept cu nerăbdare și mașina care calcă singură rufele.

În al doilea rând, am devenit foarte organizată. Am o grămadă de agende în care organizez toate activitățile pe care trebuie să le realizez: de la treburi casnice precum gătitul, curățenia sau ieșitul în parc (lucruri pe care nu le fac singură, de-a lungul timpului ne-am organizat astfel încât și eu și soțul meu să avem parte de timp pentru noi, separat de timpul pentru familie), la sarcini de muncă sau cele care țin de activitatea de blogger, pe care mi-am asumat-o ca un fel de al doilea job. Dacă dădeam impresia că sunt o persoană ultra-modernă în virtutea paragrafului de mai sus, aici mă dovedesc a fi ușor retroactivă, întrucât prefer agendele tipărite și scrisul de mână în detrimentul unei aplicații care, probabil, ar fi mult mai utilă. Însă cine spune că trebuie să fim într-un singur fel?

Și, în al treilea rând, ca să fiu sigură că nu pierd nici un moment liber în care aș putea să citesc, am mereu la îndemână o carte. Obligatoriu, în geantă, când plec de acasă (deși acum mai rar), dar și în fiecare colț din casă. Biblioteci sunt în toate camerele (mai puțin în băi și balcoane, deși există și acolo puse strategic măcar câte o carte) și deja mă uit cu jind la orice perete liber gândindu-mă dacă ar mai intra niște rafturi acolo.

Pot citi stând în picioare lângă o bibliotecă, pot citi mergând, pot citi în timp ce aștept să se coacă ceva sau în timp ce la televizor sunt desene animate cu sonorul tare. În caz de extremă urgență, am și cărți pe telefon. Îmi aduc aminte cu plăcerea trișorului de niște proze scurte de Bukowski citite pe furiș la o nuntă (nu-i vorbă, ar fi încăput și o carte în geantă, am o Bookletta perfectă pentru asta, dar, când atragi prea mult atenția asupra ta, ești distras de la citit; nu merită).
Laura Câlțea Vinț

Îmi amintesc de timpul lung și răbdător al lecturilor de adolescență și primă tinerețe. Un timp care nu se grăbea nicăieri și care își era suficient sieși și doar actului lecturii. Multe s-au schimbat de atunci, nu am mai reușit să găsesc acel timp, acel ritm și nici nu știu dacă mi-ar mai plăcea la fel. E mai grăbit timpul acum, mai socotit, iar timpul pentru mine e mereu furat. De la cititul în timpul călătoriilor (de orice durată), la citit în timp ce împingeam căruciorul în care dormea copilul sau mă plimbam cu el în marsupiu (am un record de vreo 3 ore de somn așa, aproape că rămăsesem fără pagini de citit), la cititul la toaletă (să nu-mi spuneți că nu practicați), la cititul fugitiv când trec dintr-o cameră în alta și văd o carte care-mi atrage atenția. Uneori, să pot citi un rând, un paragraf, e tot ce e nevoie ca să mă simt din nou eu însămi, să mă eliberez de presiunea lumii. Nu pot trece nepăsătoare pe lângă o carte care mi-a atras atenția, așa că o scot din bibliotecă, o deschid la întâmplare, citesc câteva rânduri și apoi o duc într-unul dintre locurile de citit din casă.

Mai mici sau mai mari, mi-am făcut locuri de citit în toată casa. Grămezi cu cărți care-și schimbă constant locul, în funcție de cum avansez (sau nu) în lectură. Din cauza asta, cărțile mele sunt mereu în mișcare.

Îmi simt biblioteca un organism viu care locuiește cu noi în casă (sau, mai degrabă, ne lasă și pe noi să locuim în casa ei) și care acaparează neîncetat spațiile libere și încontinuu se metamorfozează. Cu toate astea, memoria mea de cititor e, în continuare, infailibilă. Știu exact locul fiecărei cărți, e o geografie personală care-mi definește o lume în care mă simt, cu adevărat, acasă. Și care îmi conține ceea ce numesc timpul pentru mine.
Laura Câlțea Vinț

Andreea Mureșan, designer de interioare și grădini

De când mă știu, am o relație love-hate cu timpul. Am perioade din an, câte o săptămână ici și colo, în care amân, în care renunț, în care stau încremenită în mine, incapabilă să rezolv, să creez, să vorbesc măcar la telefon. Și perioade în care muncesc dement, de când deschid ochii dimineața până spre zece seara, și tot nu reușesc să țin pasul cu toate care ar fi de făcut. Despre primele, nu știu ce să spun decât că sunt modul în care creierul meu se apără singur, probabil, de o comoție. Despre celelalte, cele în care 12-14 ore îmi sunt insuficiente, nici atât. Deși bănuiesc că nu știu să pun limite pentru că mă tem. Mă tem să refuz proiecte, sarcini, oameni.
Andreea Mureșan

Teama e uneori financiară (mă bântuie încă amintirea unor ani destul de grei), alteori emoțională (ce vor crede oamenii despre mine dacă nu fac, dacă nu duc, dacă nu livrez la timp, complet, corect?). Iar alteori nu e nici măcar teamă, ci orgoliu – mă simt bine să fac. Se adaugă un soi de etică puritană în care am fost crescută de bunici, atât de cei paterni, cu care am locuit cea mai mare parte din anii formatori, cât și de bunica maternă, la care îmi petreceam toate verile și toate sărbătorile. Pentru ei toți, corectitudinea, disciplina, munca erau mai presus de orice altceva, iar obligațiile asumate veneau mereu înaintea confortului personal. Oamenii nu erau admirați pentru nimic cum erau admirați pentru că munceau cu simț de răspundere și făceau bine ceea ce aveau de făcut, indiferent dacă era vorba despre un strungar sau despre un chirurg, aveau casa sau grădina impecabile, creșteau copii politicoși și buni la învățătură, nu bârfeau și nu pierdeau timpul.

Eu, pe de altă parte, sunt fundamental leneșă. Îmi place să dorm până târziu, să citesc sau să mă uit la filme, să mă învârt prin casă fără sens, să mă plimb târându-mi picioarele și căscând gura la case vechi, să zac la umbră într-un hamac și să urmăresc norii cum trec. Să nu știu dacă e luni sau duminică, dacă e iunie sau septembrie. Fac toate astea? Cu nesemnificative excepții, nu. De foarte mulți ani, nu. E motivul pentru care le recunosc adolescenților dreptul de a pierde timpul, de a întârzia, de a se răzgândi în privința programului stabilit, e un lux cu care se vor mai întâlni rar. Adolescența mea a fost o astfel de perioadă de grație, marcată de lipsa de vinovăție pentru timpul pierdut. Acum, când sunt ocupată, mă simt permanent vinovată că nu petrec timp suficient cu ai mei și că nu le acord suficientă atenție. Când reușesc să mă odihnesc, mă simt vinovată că nu am suficientă energie pentru ei. Am un studio de design interior și minimum șapte proiecte în paralel cam în orice lună din an. Am ținut, în sezonul care tocmai s-a încheiat, câte 6-9 ore de cursuri într-o zi, trei zile pe săptămână, lunea la București, vinerea la Sibiu și sâmbăta la Brașov. Am trei copii: Sara începe clasa a XII-a, Ilinca – clasa a II-a, Toader – anul obligatoriu de grădiniță, pe care îl refuză cu îndârjire. Partenerul meu de viață, din fericire pentru noi toți, e mamă, tată și factotum și reușim să facem, împreună sau pe rând, fiecare după cum are o fărâmă de timp, cele necesare prin casă. Gătitul e aproape exclusiv în sarcina lui, la fel și cumpărăturile. Eu, în schimb, am parte de ședințe cu părinții, teme și proiecte școlare. Iar din octombrie, că tot nu am timp de nimic, mă întorc la școală (mai precis la facultatea de științele educației, ca să urmez o mai veche pasiune).

Ce înseamnă azi timp liber pentru mine? Cam orice moment în care mi se descarcă telefonul. Cele 30-60 de minute de dinainte de a adormi, când citesc sau văd un episod din vreun serial pe Netflix. De câte ori stau puțin cu Sara de vorbă și îmi povestește diverse și mintea mi se golește treptat de forfotă și zgomot inutil. De câte ori desenez împreună cu Ilinca. De câte ori mă uit cu Toader la fotografii cu pui de animale – noi doi suntem insomniacii familiei, așa că asta facem târziu în noapte, uneori. Când sunt în mașină cu Raul, cu picioarele pe bord, indiferent încotro mergem. Duminica, în cele două-trei ore în care stau în hamac și aud chiotele copiilor și mă uit la Raul cum grădinărește și văd insecte și păsări și broaște și lumea a rămas undeva departe, împreună cu semnalul telefonului, cu internetul și cu urgențele de tot felul.
Andreea Mureșan

Când mă spăl pe păr. (Nu glumesc, de la nașterea Sarei încoace, dușul îndelung și spălatul pe păr au ajuns să mi se pară răsfățul suprem.) Vacanțele. Și recunosc că visez de ceva vreme la un an sabatic. Apoi amân. Am zis că la 40, apoi că la 45. Acum am împins visul mai departe, spre 50. Mă sperie de fapt ideea că nu aș ști cum să stau…

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (IX)

Un serial cu oameni ocupați

Nu le-am putut despărți 🙂 Și nici să bag pe cineva între ele n-am putut. Sunt un hibrid bibliofil delicat și delicios, un balaur ficțional simpatic, cu două capete editoriale. Ocupate? De câte ori întreb oamenii dacă mai au timp pentru ei și, una peste alta, cum fac să și-l reclame, să țină de el cu dinții, cum îl percep, cum îl definesc, cum îl gestionează, cum îl negociază am, așa, o mică strângere de inimă. Pentru că e greu. Pentru că planeta job-familie-risc pandemic-facturi de plătit- profesie versus vocație-burnout-carte de muncă- no carte de muncă-fragilitate emoțională- dar cum rămâne cu mine?- breakdown- breakout- viața pe fast forward e complicată. Pentru că ieri nu seamănă cu azi. Și clar nu mai seamănă cu mâine. Pentru că trăim de multe ori epuizați, de pe o zi pe alta. Pentru că uneori doare. Și alteori adormim fericiți că am scos-o, și de data aceasta, la capăt. Și pentru că, în toată schizoidia asta, e greu să te pui în cuvinte. Anca și Elena = episodul nouă din #unserialcuoameniocupați. Ca în cloud number nine. Cheers!

Anca Dumitrescu, jumătate de Black Button Books 🙂

Relația mea cu timpul a fost întotdeauna complicată și simplă în același timp. Complicată – în primul rând pentru că îmi sunt oarecum antipatice două din cele trei dimensiuni: trecutul și viitorul. Am fost mereu incapabilă să răspund la întrebări de genul: “Unde te vezi peste cinci ani?”, pentru care e nevoie de un exercițiu de imaginație pe care îl consider absolut inutil. Asta nu înseamnă că nu-mi fac planuri sau că refuz organizarea, doar că le iau mai din aproape în aproape, fără dramă, fără exerciții de respirație largă, convinsă fiind că, dacă fac cât pot de bine, dacă fac tot ce-mi stă în putință într-un anumit moment, atunci nu voi privi niciodată în urmă cu regret. De fapt, privitul în urmă e un exercițiu pe care îl evit cât pot de mult, la care apelez doar ca să fac lucrurile mai bine a doua oară. Poate că din acest motiv cea mai bună relație o am cu prezentul. Și este o relație fericită și de lungă durată :).

Sunt extrem de puține lucruri pe care le fac în fiecare zi care mă fac să-mi doresc să treacă timpul mai repede, să scap de una sau alta. Am învățat să-mi organizez existența în micro, un micro plin de acțiuni care-mi fac plăcere sau, în cel mai rău caz, nu mă încarcă negativ. Să muncesc înseamnă să lucrez la cărțile Black Button și asta nu mi se pare niciodată muncă în sensul de efort chinuitor, chiar și atunci când e greu, e bine, e bine pentru felul în care acea activitate mă face să mă simt.

Reușesc să găsesc a silver lining chiar și în cele mai prozaice activități legate de munca într-o editură: când fac facturi și avize, mă bucur că-mi pot goli creierul, activitățile repetitive îmi dau ocazia să mă gândesc la ce prăjitură să fac mâine :), când cărăm cărți, îmi spun: Ce bine că fac și eu mișcare! 🙂 Și tot așa…
Anca Dumitrescu

Poate că sună egoist, dar tot timpul pe care îl am este timp pentru mine, și cel pe care îl dedic editurii, și cel petrecut cu prietenii, cu părinții sau cu fiica mea.

Mi-aduc aminte că pe la 17 ani, când eram nehotărâtă dacă să dau la o facultate sau la alta, tata m-a întrebat: “Păi ce-ți place, măi, tată, să faci toată ziua?” “Să citesc”, am zis. “Păi atunci încearcă să faci tot posibilul să-ți alegi o meserie în care asta să faci”, mi-a răspuns. Și asta fac, în principal, cam tot timpul. Și îmi place în continuare la fel de mult ca la 17 ani.
Anca Dumitrescu

Elena Marcu, jumătate de Black Button Books 🙂

În primul an de facultate, am citit Momo, de Michael Ende, această poveste pentru copii mici și mari, și mi-a rămas cumva în minte că timpul trece pentru noi. Așa că, de atunci, nu l-am mai contestat niciodată. Nu m-am mai împotrivit acestui timp prietenos în care am început să cred.

Sunt o persoană ușor de mulțumit, îmi place să mă văd cu oameni, să beau cafea, să mănânc cartofi prăjiți, să merg pe jos, să ascult muzica, să citesc în tren. Îmi place să găsesc timp pentru toate astea în aglomerație, în haos, în muncă, în alergătură.
Elena Marcu

Și sunt extrem de recunoscătoare că viața îmi oferă privilegiul de o face.

Cred că dacă m-ai fi întrebat cu niște ani în urmă cum găsesc timp pentru mine, răspunsul ar fi fost cu totul diferit. Jobul, cumva, simplifica definiția unui timp doar al meu. Separa riguros aspectele majore ale vieții mele în: pentru mine și pentru muncă. Iar timpul pentru mine era crucial și complet necontaminat. De când am fondat Black Button Books, însă, lucrurile s-au complicat puțin și definiția acestui timp intim, subiectiv, cu atât mai mult. Acum, și timpul în redacție e, într-un fel, tot un timp pentru mine. Mereu mi-a plăcut să-mi împart mare parte din timp cu ceilalți. Nu sunt posesivă cu timpul meu. Doar că până acum îl împărțeam numai cu cei apropiați. Iar la Black Button îl împart și cu cei apropiați cărților ce mie îmi consumă timp, dar îmi dau atâtea înapoi.

Am învățat să găsesc timp pentru mine în toate. Iau atât cât îmi trebuie și mă întorc la treaba mea, la cărți și la oamenii care, la rândul lor, sunt generoși cu timpul propriu și lasă puțin loc pentru lucrurile pe care se duce timpul meu. Și-n felul ăsta, simt că, într-adevăr, așa cum m-a învățat Momo, timpul trece pentru mine.
Elena Marcu

Dacă ar fi să-i reproșez un lucru timpului ar fi că insistă să gonească și cât dorm. Dar cum pare să insiste c-o face pentru mine, cine sunt eu să mustru timpul?

Citite, Răsfoite, IUBITE, curtATe, NiGHT STAND DARLINGS

Până și eu m-am obișnuit cu faptul că listele mele sunt eclectice, nestructurate pe sezoane (am o ușoară alergie la sintagma ”cărți de vară/vacanță/weekend” etc.), dependente exclusiv de gust, de ritmul în care descopăr și integrez ficțiuni noi în varianta mea personală de paradis borgesian. Acestea fiind zise, a venit momentul pentru un nou raft subiectiv de umplut ore cu sens, cu imagine tradusă în verb, cu pagini prin care m-am plimbat, pagini în care am locuit și pagini în care abia aștept să ajung.

Citite

Aici aș bifa, în primul rând, Istoria Insulei, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, o carte care se hrănește din aceeași răscolire a graniței dintre timp și veșnicie deja explorată de autor în Laur și în Aviatorul. E o geografie a sufletului omenesc, neprinsă în cuie pe vreo hartă, cu zone de mlaștină și înseninări de luminiș. O miniatură a lumii, cu toate zbaterile și dezbaterile ei despre natura progresului, a păcatului, a iubirii, a pedepsei, a conceptului de vină. Calofilă? Da. Tezistă? Destul de. Uneori greoaie prin autocitare. Frumoasă, totuși, pentru îngerii ei căzuți printre pagini, forfotind într-o poveste care-și devorează cititorul până la ultima vocabulă, pentru medievismul declarat, dar nu declamatoriu și senzația atât de tipică marelui scriitor care este Evgheni Vodolazkin de ireal, de atemporal, de frumusețe imposibil de cuprins cu mintea. În sfârșit, pentru Ksenia și Parfeni, cei aflați de-o parte și de alta a timpului și a glasului lui Dumnezeu. Citind-o, mi s-a făcut, brusc, foarte dor de Arseni, din a cărui poveste las o firmitură aici.

O reverență mare doamnei Adriana Liciu, în a cărei traducere superbă au apărut toate cărțile lui Evgheni Vodolazkin în limba română.

Tocmai am terminat Anomalia lui Le Tellier, PandoraM. E impresionantă, aș spune, în primul rând prin arhitectura ei, prin schelăria narațiunii și jocul continuu al autorului cu o oglindă în care surprinde cele două chipuri/vârste/identități ale personajelor sale. De aplaudat pentru felul în care inserează elemente distopice într-o utopie, pentru cum manevrează anomalia, accidentul, ceasul nefast ca bază a unor destine. Goncourt 2020, la urma urmei. E adevărat, însă, că se simte constant opinteala autorului de a-și complica trama, ceea ce, din păcate, îl face previzibil exact când ar trebui să-și ia cititorul pe sus și să-l năucească prin acrobațiile lui tehnice. Surpriza se epuizează destul de repede, ceea ce nu compromite versatilitatea frazei și anumite imagini de o frumusețe stranie, simbolică, liant suplu al unor episoade altfel împovărătoare. Vă las aici un fragment din La Grande Librairie (emisiune care apare, de altfel, în carte), cu Le Telier însuși explorându-și Anomalia.

În sfârșit, citesc Quichotte, de Rushdie, Polirom. Abia am trecut de câteva pagini și sunt înapoi în apele unei iubiri statornice. Nu știu unde mă duce povestea, dar știu să navighez prin ea. Pentru mine Rushdie e versiunea masculin contemporană a Șeherezadei (am mai scris despre asta, de altfel, semn că am, într-adevăr, idei puține și fixe). Saltimbanc, vrăjitor, creator prin excelență, dependent de ludic, de livresc, de propriul ego, strălucitor și conștient de strălucirea lui, sfidător, cosmopolit, erudit, scandalos, mizantrop, irezistibil. Cum să nu arunce ancora în opera cervantină? Atât că, după cum remarcă Johanna Thomas-Corr în The Guardian, ”nu mai suntem în La Mancha, ci în Trumpland”. Mai multe nu vă spun, nu de alta, dar mă țin departe de spoilere ca de foc, așa că vă las să-i căutăm împreună pe Sancho, pe Dulcinea, pe Rocinante… P.S. Apare și Oprah. 2.0. (Gata, am tăcut!).
Despre Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Editura Corint, v-am tot povestit, dar abia acum pot să vă las aici interviul pe care am avut privilegiul să i-l iau câștigătoarei Booker-ului pe 2019. Sper să vă placă și să vă ducă în paginile ei turbulente și tulburătoare, care scapără de inteligență și experiment literar rafinat până la stadiul de excelență. Fusion fiction. Versiunea pro.

Ce vreau să citesc

Cei dispăruți, de Daniel Mendelsohn, de la Polirom. Bestseller New York Times, National Jewish Book Award. O carte despre cei pierduți în Holocaust, dar niciodată amputați din prezentul familiilor lor. La momentul primei apariții, în 2006, cartea a fost recomandată, între alții, de Elie Wiesel în Washington Post Book World. Aștept cu emoție să citesc despre cei șase absenți care, pe măsură ce naratorul se încumetă să-i recupereze din amintiri, scrisori și gesturi lipsă, devin o lume întreagă.
Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück, Anansi. Nobelul pentru Literatură în 2020. Ok, recunosc, m-am uitat deja puțin pe ea :-). Minunată traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu, care fixează ”puncte de limpezime”, ca să reiau o expresie a lui Louise Glück, într-un continuum poetic care cred că suportă multiple paliere de lectură, vârste ale cititorului, stări care ne tranzitează. Glück nu e o persoană matinală 🙂 Am empatizat profund cu autorul acestui foarte scurt interviu, care a primit cu eleganță un ”your two minutes are over” de la o laureată ursuză înainte să-și fi băut cafeaua :-))

Klara și soarele, de Ishiguro, Polirom. Știu că e o distopie și că personajul central, Klara, e un android. După reverberații arturice și dragoane care se sting păzite de cavaleri, Ishiguro face un salt în viitor. Îmi aduc aminte cum el, cel atât de diferit de la o carte la alta, spunea într-un interviu, la un moment dat, că, de fapt, toate cărțile lui vorbesc despre același lucru, despre ce e iubirea, cum funcționează, cum se frânge, cum se naște, cum dispare, ce ascunde hibridizarea continuă a două suflete într-un ceva fără nume și formă fixă care ne ține în viață, care ne dă sens, care ne face să fim noi.

Familia Borgia, de Christopher Hibbert, Corint. Pentru că îmi e dor de o carte care explorează mitul și faptul istoric, asumându-și intersecțiile, dar și contrastele, care mizează pe opulența renascentistă și pe povestea unei familii care, să recunoaștem, bate orice serial de pe Netflix. În plus, e prefațată de Simona Preda, superb ilustrată, cu o bibliografie absolut impresionantă. Știu că am zis că nu suport sezonalitatea când vine vorba de cărți, dar pe asta am pus-o deja în bagajul meu de weekend :-))

Cofetăria cu miracole, de Christian Escribà și Sílvia Tarragó, Humanitas Fiction. Pentru că îmi e doooooor de Barcelona, pentru că ideea de desert e o tentație în sine pentru mine și, atunci când e explorată beletristic, mi se pare un rezervor de calorii ficționale desăvârșit. În sfârșit, pentru că m-a sedus iremediabil motto-ul acestei cărți: ”Gastronomia este una dintre formele cele mai civilizate ale senzualității.” Atât.

NIGHT STAND DARLINGS

…de fapt, coffee table darlings, dar în sfârșit.

Prima e Old World Italian. Recipes &Secrets from our Travels in Italy, de Mimi Thorisson, Random House. Am primit-o cadou. O iubesc. Mimi s-a născut la Hong Kong, a locuit la Paris și a scris cartea aceasta despre viața ei culinară în Italia. Pe mine m-a cucerit de la fiori di zucca ripieni, dar regalul continuă cu tortino della Valle Grana, caponata di melanzane, carciofi alla giudia, dimineți la Sorrento, o familie numeroasă în jurul unui bol mare de orecchiette, amintiri despre Villa Foscari, La Malcontenta, eleganța meselor venețiene, simplitatea savuroasă a celor din Sicilia și portocale sărutate de soare, peste tot.

Beekman 1802 Style. The Attraction of Opposites, de Brent Ridge și Josh Kilmer-Purcell, Rodale. E o carte despre fuziuni. De lifestyle, de veselă, de tipiri de locuire ale aceluiași spațiu, de alegeri extravagante și fotolii simple, de ratan, de proaspăt și de studiat. Old meets new. Și nu numai. Exercițiile astea de a te mișca imaginar prin interioare ale căror uși fotografice se deschid spre tine dintr-o carte-album sunt printre preocupările mele favorite. Cartea asta a venit cu mine la țară, unde a locuit câteva ceasuri pe unul din cele mai grozave covoare posibile, adică pe iarbă. Până la următoarea piruetă de colecționism literar și nu numai, vă las cu eclectismul girat de Brent și Josh și cu promisiunea că voi recidiva, cât de curând, cu o listă la fel de lipsită de cap și coadă. Cititul e plăcere. Pe curând!

TU CUM FACI SĂ AI TIMp PENTRU TINE? (VIII)

Un serial cu oameni ocupați

Parte din timpul meu, de câteva săptămâni încoace, e să colecționez bucățele mai mult sau mai puțin colorate din timpul altora. E un fel de quilting asumat. Cumva, un lucru pornit dintr-o criză de exasperare și epuizare, s-a transformat într-un spațiu în care croșetez, ca Tom Daley la Olimpiadă, povești ale altor oameni. Unele seamănă cu a mea, altele deloc. Învăț câte ceva din fiecare. Și, de când suntem mai mulți în conversația aceasta despre nevoia de timp personal, parcă e un pic mai bine. Sigur, mai am momente de twisties, ca să rămânem în lexicul olimpic, dar încep să știu pe unde sunt și de ce, chiar și atunci când mă simt în aer, fără plasă de siguranță. Le mulțumesc și celor care răspund, și celor care citesc, în fiecare joi, pentru că duc mai departe întrebarea. În forurile lor interioare, în grupurile lor de prieteni, oriunde. Eu am avut nevoie de ea și ca mine poate că suntem mulți. Nu ne simțim chiar ca niște campioni, dar încercăm, pe cât ne țin puterile, să aterizăm în siguranță.

Îți mulțumesc Ioana pentru oportunitatea de a îmi oferi timp pentru a mă gândi unde mă situez eu raportat la secundele, minutele și orele vieții mele. Am îmbrățișat cu drag această invitație și am savurat-o.

Când i-am spus prietenei mele apropiate că voi scrie un material despre timpul pe care îl am pentru mine, a râs. Mi-a spus că eu folosesc fiecare secundă pe care o câștig pentru mine pentru a lucra. Nu greșește. Lucrez destul de mult și aleg să lucrez de câte ori mi se oferă această ocazie.

Întrebarea ta mi-a ridicat o serie de întrebări și sper ca răspunzând la ele să ajung la esența modului în care îmi ofer un loc în acest vast și totuși limitat spațiu al timpului din viața mea. Ce înseamnă timp pentru mine? Cum îmi organizez eu timpul? Îmi ia munca din timpul pentru mine? Cât timp îmi ofer? Cum îmi încarc bateriile pentru a fructifica timpul oferit? Le voi lua pe rând.

Ce înseamnă” timp pentru mine”?

Timp pentru mine înseamnă tot timpul pe care mi-l pot oferi fără să ia din ceea ce sunt, timp în care ceea ce fac sunt activități care nu mă condiționează.

Dacă ceea ce fac nu începe să acapareze ceea ce îmi oferă stabilitate și plăcere, e timp pentru mine.
Sandra O’Connor

Modul în care identific faptul că am timpul meu vine la pachet cu o stare de bine. Când timpul se învălmășește și mă simt sufocată de obligații, de termene limită, când mă simt înghesuită într-un colț de tot ceea ce trebuie să fac, acela e semnalul meu de alarmă și ceea ce îmi spune că e nevoie urgentă de reprioritizare. Dacă îmi privesc viața obiectiv, am ajuns într-un punct în care ceea ce depinde strict de mine nu mă mai poate condiționa, dar ca părinte condiționările vin și din nevoile celor pe care ai ales să îi ghidezi și ocrotești prin viață, deci nu întotdeauna managementul timpului îmi aparține.

Cum îmi organizez eu timpul?

Încerc să am un echilibru între manifestarea profesiei, joacă și povești cu copiii, timp în care sunt doar eu cu gândurile și senzațiile mele. Pe hârtie eu lucrez ca psiholog doar trei zile, dar munca mea se scurge și în viața de zi cu zi pentru că nu e doar o meserie, ci parte din ceea ce sunt. Am acest extraordinar privilegiu de a trăi simbiotic între ceea ce fac și ceea ce sunt. Îmi trăiesc pasiunea și ceea ce fac mă încarcă și mă îmbogățește. Uneori asta poate fi și în dezavantajul meu, deoarece sunt momente în care nu îmi dau seama pe unde se mai rostogolește câte puțin din ceea ce fac în viața mea de zi cu zi. Acelea sunt momentele în care simt că pot să mai iau câte un proiect, mă mai implic într-o acțiune civică și mă pot trezi că limita între timpul meu și timpul altora devine volatilă.

Îmi ia munca din timpul pentru mine?

Paradoxal, munca mea e și timp pentru mine. Prin ceea ce fac cresc și eu ca om și tot ceea ce fac aduce ceva și pentru mine. Cu fiecare discuție și cu fiecare împărtășire, adun tot mai multe noțiuni despre complexitatea ființei umane și modul în care noi ne manifestăm în existență. Munca e timp pentru mine, de aceea este important să îmi stabilesc niște limite destul de rigide între viața personală și profesională, ca atunci când închid ușa cabinetului să nu o închid doar ad litteram, ci să las în interior procesul terapeutic, luând doar ceea ce lucrează în continuare pentru propria dezvoltare personală.

Cât timp îmi ofer?

Îmi ofer destul de mult timp, doar că acum în timp ce scriu îmi dau seama că foarte mult din acest timp pe care îl pun deoparte pentru mine e utilizat activ în relație cu ceilalți. Îmi ofer timp să explorez, să alerg, să călătoresc, să descopăr lumea exterioară. În fiecare weekend liber o pornesc cu prietenii sau cu copiii pe coclauri și mă bucur de natură, de compania oamenilor dragi și de libertate.

Cum îmi încarc bateriile pentru a fructifica timpul oferit?

Pentru a îmi încărca bateriile e nevoie să îmi activez filtrele fine care fac tranziția între ceea ce mă ajută să explorez lumea exterioară și ceea ce mă duce să stau pur și simplu cu lumea mea interioară. Pentru a îmi încărca bateriile am nevoie de timpul meu de odihnă, de liniște și de spațiul meu gol. Aș putea să mint spunând că sistemul meu de filtrare funcționează perfect, că pot să fac tranziția echitabil între ceea ce mă bucură euforic în explorările mele externe și ceea ce îmi ofer cu ocrotire în spațiul pe care mi-l dau pentru a mă regenera, dar filtrele mele sunt uneori blocate de nevoia de preaplin și de senzație, uneori le las deschise ca să simt soare pe piele, vânt în păr, râsete și povești, mă dedic proiectelor de suflet și pasiunilor mele dându-mi seama puțin cam târziu de faptul că și atunci când mă bucur în această carcasă fericită, am nevoie de liniște și de somn… dar și procesul de a îmi găsi echilibrul, e tot parte din timpul pentru mine.

Concluzia: Cum îmi găsesc timp pentru mine? Nu trebuie să îl caut sau să îl găsesc pentru că acest timp este deja acolo. Singurul lucru pe care trebuie să îl mai șlefuiesc este modul în care împac nevoia de a îmbina timpul pe care îl petrec în afara și în interiorul meu.

Iulia Iordan, scriitoare și curatoare de artă. Foto: Lucian Iordan

Dragă Ioana,

Mi-a luat mult timp să-ți răspund. Scuze. De data asta nu am furat timp de făcut nimic, chiar am avut niște deadline-uri depășite la modul cel mai rușinos și a trebuit să mă ocup întâi de ele. Îți răspund totuși mai jos, chiar dacă vei folosi sau nu mâzgăleala mea. Pe mine mă ajută să mă revăd un pic.
Cum fac rost de timp pentru mine? Furând. Sunt o hoață de timp (din timpul meu). Fur tot ce pot ca să fac… nimic. Teoretic „timp pentru mine” ar trebui să însemne cititul cărților necitite care așteaptă pe rafturi, tot playlistul cu filme de artă din contul de IMDB, plimbări, ieșiri cu prietenii, vacanțe în locuri nemaivăzute, meșterit diverse lucruri din toate materialele pe care de cele mai multe ori doar copiii mei le folosesc, îngrijitul grădinii. Uneori ajung să fac și aceste lucruri, dar de cele mai multe ori „mă încarc” stând de una singură. Adică uitându-mă pe pereți, facând curat lună (chiar dacă era deja), uitându-mă la filme proaste, ascultând la nesfârșit aceleași melodii și iar stând. Aveam și o vorbă pe care mi-o repetam într-o vreme în gând: spune-mi de câte ori te-ai uitat la același film prost ca să-ți spun cât de deprimată ești. Dar nu este vorba numai despre asta.

Pentru o minte funcțională, chiar dacă un pic haotică așa cum este a mea, împărțită între copii și două meserii care nu oferă niciun fel de confort mental și nici continuitate sau certitudine, rutina, banalitatea și stereotipurile vin ca un pansament (cu condiția să fie doar temporare). Pentru mine, pandemia a fost pauza pe care singură nu mi-aș fi luat-o.
Iulia Iordan

Efectiv nu aș fi îndrăznit să rup acea continuitate care de altfel nu era decât în mintea mea și care de altfel nu era decât un cerc vicios. Au fost ani în care am muncit pe rupte, fără mai multă vacanță decât săptămâna de mers la mare vara fără de care cred că aș fi luat-o razna de mult, fără city-breakuri sau bone care să stea cu copiii ca eu să merg la masaj sau în orice alt loc unde m-aș fi putut relaxa. Au fost ani în care week-end de week-end eram prin muzee cu copiii. Treptat, am lăsat-o mai moale pentru că, din fericire, educația muzeală nu mai era făcută doar de Da’DeCe și de cele 2-3 muzee, ci apăruseră și alte asociații, persoane sau muzee care dezvoltau proiecte paralele. Ura! Dar a mai fost un motiv.

Mezina mea, care a crescut prin librării și expoziții înfășurată în wrap, a făcut la un moment un portret al familiei: erau acolo un munte frumos, înalt, o pădure, iar sus de tot se vedeau cocoțați ea, sora ei și soțul meu. „Dar eu unde sunt?” am întrebat-o după ce i-am admirat compoziția. „Tu erai la muzeu.”, mi-a răspuns.
Iulia Iordan

A fost foarte trist acel moment, mai ales că deja începuseră să capete o aversiune pentru muzee care le acaparau mama, și de atunci am renunțat la atelierele de week-end. De atunci am început să fur timp ca să mă gândesc în primul rând la fetele mele și apoi doar ca să fac din când în când un pic de curat în mintea mea.

Când ai un serviciu stabil, chiar dacă îți iei și alte colaborări, știi că stai pe un teren ferm. Când trăiești doar din proiecte, ești tot timpul sub stres pentru că în timp ce lucrezi la ceva, deja trebuie să proiectezi următorul pas care de cele mai multe ori este cu totul altceva. Este frustrant să nu poți avea continuitate decât prin diversitate, deși culmea, această libertate a alegerii și acest surplus de creativitate mă forțează să dobândesc anumite calități profesionale pe care altminteri nu aș fi avut cum să mi le perfecționez.
Iulia Iordan

Dar mereu e acolo o senzație: că timpul îmi scapă mereu printre degete. Acum câțiva ani cel mai puțin îmi plăcea să lucrez împreună cu alții, acum cel mai mult îmi place să lucrez în diverse echipe, este fascinant să vezi uneori cum pot fuziona mințile oamenilor și crea frumuseți care nu se pot naște dintr-o singură minte. Doar că anul ăsta a fost mai greu. Parcă ne-am întors după un an de pauză cu capsa pusă, mai nemiloși unii cu alții și mai dificili decât înainte. Mi-am dat seama de cantitatea timpului pe care (mi)-l fur care este direct proporțională cu lipsa bunătății dintre oameni și mă includ și pe mine aici, evident. În cazul meu, felul în care relaționez cu ceilalți are o mare influență asupra felului în care apoi îmi gestionez „timpul pentru mine”, pentru că acest timp de fapt mă ajută să mă repun pe picioare și să o iau de la capăt cu ce am eu de făcut, să redevin funcțională. Cred că de fapt unii dintre noi pierdem foarte mult timp overthinking un gest, un cuvânt, o reacție deplasată, o replică tăioasă, o nedreptate care vor continua să existe independent de voința și sensibilitatea noastră. Am avut perioade în care m-am simțit pierdută și demotivată complet. Am stagnat zile întregi într-un timp care nu mai era al meu. Când am conștientizat lucrul ăsta, mi-am propus să mă autoeduc în așa fel încât să-mi păstrez sensibilitatea în relațiile cu ceilalți, dar să construiesc și un baraj la baza ei ca să nu o pierd iremediabil. Încă așez cărămizi. 🙂 Cred că dacă am trăi mai simplu și în comunități mai mici nu am fi atât de plângăcioși când este vorba de timp, dar asta sună deja a utopie, iar lumea noastră e departe de așa ceva. Îți doresc timp pentru tine, indiferent ce înțelegi prin asta, dragă Ioana!
Cu mulțumiri și o îmbrățișare mare,
Iulia

Tu cum faci să ai timp pentru tine?, m-ai întrebat.

Nu fac, am răspuns.

Am răspuns din reflex, de fapt tocmai postasem pe un grup de mame un anunț:

„Caut #babysitter cu care să-ncepem o relația de lungă durată, care să fie blând(ă) și responsabil(ă), disponibil(ă) câteva ore de două ori pe săptămână.

T. are 1 an și 3 luni (împlinite chiar azi 🙀), bunicii sunt departe, hăt în Moldova, și a venit timpul să-mi scobesc o scorbură cu timp pentru mine în care să mai lucrez la documentări, să ies la câte-o întâlnire în oraș, să bag un yoga în parc sau (doar gândul mă înfioară de plăcere) să citesc pe-o bancă la umbră.”

A venit timpul să am timp, la 1 an și 3 luni după ce-am născut în pandemie și m-am dat de trei ori peste cap ca să mă transform în mamă.

Știam dinainte c-o să fie complicat. Știam că ceva ce-mi aparține înainte să nasc n-o să mai fie al meu după. Oricum, n-ajută la nimic să știi. Pentru că nu-ți poți imagina exact ce pierzi și ce câștigi la schimb.

Da, la început abia apuci să arunci niște apă pe tine în loc de duș, dar ești purtat pe sus de brațele invizibile ale bucuriei&groazei că viața cuiva atât de mic depinde de tine.

Apoi se mai așază piesele la loc, copilul crește, învățați să trăiți împreună și apuci să te mai gândești la ale tale. Ale tale dinainte de copil. Parcă aveai un job, parcă-ți plăcea enorm ce făceai, parcă lăsaseși niște subiecte neterminate, parcă aveai și niște prieteni, parcă ieșeai la concerte cu ei uneori, sau chiar la un film. Parcă citeai.

Cum faci când crești copilul în doi și, din când în când, în una singură? N-ai nici un sat cu care să-l împarți, de la 6 dimineața, când trage primul chiot de trezire, până seara la 19.30, când adoarme cu urșii în brațe. Noroc că ai somn.

La 1 an și 3 luni, încă mai doarme de două ori pe zi. În pauzele alea, gătesc, dau cu mătura, fac și desfac toate listele cu toate lucrurile care trebuie făcute, de la programări pentru vaccin la actele pentru înscrierea la creșă, dorm să mai prind niște odihnă din urmă sau mai citesc despre cum funcționează creierul copiilor. Ăsta clar nu e timp pentru mine, dar ne descurcăm cu ce-avem.
Luiza Vasiliu

Seara, după ce copilul adoarme, ne retragem în bucătărie la un șpriț și-o muzică, desfacem ziua în bucăți, mai răspund la mailuri, mai comand niște scutece, mai editez un text, mai fac o listă. Vedem un sfert dintr-un film.

Adorm devreme, ca un pârș epuizat.
LuizaVasiliu

Partea bună e că acum nu mai am timp să procrastinez. Partea și mai bună e că ce-am pierdut în timp am câștigat în iubire. O furtună de iubire care mă ia în fiecare zi pe sus și mă izbește de malul patului, seara.

Acum am timp să mă joc și să mă prostesc, am timp să mă enervez și să mă calmez și s-o iau de la capăt, am timp să pup și să mângâi, am timp să pipăi marginile răbdării, am timp să învăț din ce sunt făcută.
Luiza Vasiliu

Caut babysitter ca să am timp și pentru lucrurile dinainte. Chiar așa, știi pe cineva?

ORAȘUL ÎN CARE TE MĂNÂNCĂ ȘOBOLANII

Străină acasă. Metafore ale ruinei morale.

M-am născut în București. Am o relație cu Orașul acesta de când respir noxele lui. Împărțim aceleași dezechilibre. Sunt singura din familia mea care, pur și simplu, nu aude traficul. În copilărie, camera mea avea geamurile la stradă. Adormeam cu luminile farurilor răzlețite pe tavan și cu zgomot de ambreiaj în urechi. Îl iubesc cu toate schizoidiile lui, îi înțeleg paragina, am geografii interioare disputate aproape teritorial de falduri de glicină și eleganță Art Deco, de clădiri decrepite pe care le-am transformat în conversații, de cartiere pe care le-am decupat din pagini de carte, de oameni care au trăit, ca mine și cu mine, identitatea asta urbană ca pe un panaș, ca pe niște firmituri de melancolie, ca pe o frondă.

Când și cât am putut, am vorbit despre el. Când și cât pot, încă o fac, dacă există miză reală și onestă. Este și va fi mereu terenul meu de joacă. Și de autentică dezamăgire. De literatură și de insalubrități prea puțin ficționale.

Ieri l-am traversat cu oroarea bucureșteanului întors, minulescian, de la țară. Dezrădăcinat, așa. Il ritorno di Ulisse in patria. Numai că patria era doar a lui Monteverdi, nu și a mea. Nu mai sunt acasă aici. Nu simt că mai e loc de apartenență. Orașul, în sine, e o fractură deschisă. Doare, supurează. Nu mai e făcut din contraste, e făcut din anacoluturi.

Poate și pentru că zilele astea citesc Anomalia lui Le Tellier, îmi stă pe creier cuvântul ăsta: anomalie. Orașul încape în el perfect. E o haină croită pe măsura lui. Lucrul ăsta, în sine, e debusolant.

”Dacă tremur de frig”, scrie Le Tellier, ”este pentru că blana mea de singurătate nu reușește să încălzească lumea.” Bucureștiul cam asta e. Un oraș al singurătăților tuturor.

Orașul acesta putrezește de viu. Colcăie de șobolani. Bolește pe Blănari, pe Academiei, la Grădina Icoanei, pe Dinicu Golescu, în față la Ateneu, la Grigore Alexandrescu, peste tot, peste tot, peste tot… Pe cât e de viu în weekend-uri, pe Calea Victoriei, pe cât de versatil se arată în vitrine de librării și florării, pe cât de îmbrăcat în reverie pe Ionel Perlea, pe cât de înțesat de cafenele și înghețată artizanală, pe atât de tare miroase. Miroase a ruină morală. A țesut etic în putrefacție. A dialog stătut.

În București se trăiește pe avarie. Cumva, lumea e obișnuită cu intermitența apei calde, cu frigul de cocioabă iarna. Orașul ăsta, cumva nou pentru mine, e făcut din ”nu știu” și ”nu se poate”. Die tote Stadt. Numai că nu e de Korngold. Una peste alta, Orașul meu, care avea mereu soundtrack, e pe mute. Es gibt noch keine Strophe…

Îi știu grafitti-urile și poezia fațadelor vechi, am crescut cu polifonia lui în minte, ea m-a construit, m-a învățat să o ascult, să o desfac în volute de sens. Îl știu bine. Ne înțelegem. Mă rog, ne înțelegeam. Strada Poștei, Parcul Ioanid, Thomas Masaryk, Strada George Vraca (ah, cât de multe am visat pe-acolo!), Puțul cu Plopi, Lipscani, Ion Brezoianu, Cișmigiul, Nicolae Golescu, Strada Domnița Anastasia… toate sunt parte din imaginarul meu. Personal, nu colectiv.

Acum niște ani, am inventat un hashtag, #orașulîncareiubim. Nu știu dacă nu o fi călătorit și el sub alte identități, în virtutea celui mai iubit sport național. Ieri mi-am dat seama că eu, în Orașul acesta, iubesc niște oameni. Restul, cum spuneam, miroase urât. Îmi miroase urât. A polemici gratuite, sufocate de gunoi. A infecție profundă. A eșec uman.

Singurul lucru care rămâne, cumva, pe deasupra unei arhitecturi care se dărâmă pe noi și a coșurilor de gunoaie care dau pe-afară, e povestea care a fost. Orașul pe care ni l-am dorit sănătos. În care am iubit. Și care nu ne-a iubit înapoi.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (VII)

Un serial cu oameni ocupați

Vara oamenii nu par să fie la fel de ocupați, dar sunt. Cei mai mulți sunt ocupați să-și revină, să se rupă de ritmul lor profesional, să stea cu familia, să se ocupe de ce le place, să-și facă selfie-uri. Totul cam în trei săptămâni o lună, după care, fix când se instalează un soi de slow living, o iau de la capăt. Alex Gâlmeanu e printre cei care nu suferă de schizoidia asta. Selfie-urile lui sunt o artă ludică, munca nu ”se termină” la o dată fixă, nici nu rupe ființa socială de cea creativă. Am citit răspunsul lui la întrebarea mea, ”Tu cum faci să ai timp pentru tine?”, de mai multe ori. Cu bucurie, cu jind, cu invidie onestă, cu admirație, iar cu bucurie că am întrebat. Și că mi-a răspuns. Așa.

„Mă tot gândesc cum să îți răspund la întrebarea asta fără să mă ascund după deget și fără să vopsesc prea mult gardul. Cred că sunt la vârsta aia în care nu sunt prea prieten cu timpul. Am înțeles că o să mă liniștesc după niște ani și o să accept (unii spun cu seninătate), eu aș spune cu resemnare, faptul că timpul trece. Citeam undeva că ar fi firesc să nu fiu prieten cu timpul, ba chiar să fiu supărat pe el, pentru că face ce știe el mai bine să facă, să treacă. Ar fi firească supărarea mea pentru că mă aflu în ultimul stadiu al tinereții. Sunt matur pentru tânărul din mine, dar va urma curând o vreme când voi fi tânăr pentru maturitate și de aici am înțeles că va veni împăcarea.

Totuși, hai să îți răspund și la întrebare, cum fac să am timp și pentru mine. Păi nu prea fac nimic special.

Am avut norocul ăsta să nu am o fractură atât de clară între muncă și pasiune, să nu fie neapărat teritorii diferite și atunci am timp pentru mine. Tot timpul îl am pentru mine, pentru că eu nu am un job, nu în sensul acela clasic. Am șansa asta pentru care o să îi fiu universului recunoscător, șansa de a trăi (în sensul de “make a living”), din propria pasiune.
Alex Gâlmeanu

În felul acesta nici nu simt problema, nu simt că nu am timp pentru mine, pentru că fotografia este timp pentru mine. Da, chiar și atunci când este vorba despre un job, chiar și atunci când rezolv fotografic o comandă comercială, sau atunci când trebuie să urmez un brief, sau să mulțumesc un client, chiar și în cazurile astea, timpul acesta consumat așa, e pentru mine.

Problema mea cu timpul e cu totul alta. Îmi place foarte mult unde îl folosesc, mă bucur de cum îl petrec, n-aș schimba nimic, n-am nici un regret și nici o problemă, dar nu îl iubesc pentru că trece. Îmi dau seama că am mult timp în spate, lucru care e o performanță și ar fi indicat să mă bucure, dar e rezonabil să cred că timpul în față mea nu mai e infinit, așa cum îl simțeam cândva. Sunt din ce în ce mai conștient că la un moment dat voi experimenta ultima ședință foto din viață mea, ultima vară, chiar și ultimul apus de soare, iar lucrul acesta mă supără. Știu, va veni și acceptarea aia despre care am aflat că vine cu seninătate, dar cred că va fi cu resemnare.

Mi-a rămas o cifra în cap, 2%. Nu îmi aduc aminte pe unde am citit faptul că doar 2% dintre oameni reușesc să trăiască din propriile lor pasiuni. Nu știu dacă cifra asta e adevărată, dar nici nu contează prea mult. Înțeleg, totuși, că mă aflu printre cazurile rare, fericite și rare. Adică n-ar fi contextul să mă lamentez pe ideea că nu am timp pentru mine, realitatea e că am.
Alex Gâlmeanu

Sigur, îți poți imagina că muncesc aproape întruna, că sunt ani petrecuți cu aparatul foto în mâna. Îți poți imagina și faptul că nu toate zilele sunt plăcute, e clar că există și dezamăgiri sau momente nu pline de fericire, dar ar fi ridicol să mă plâng. Realitatea, când trag linie, e că viață mea e un spectacol, o incredibil de frumoasă călătorie.”

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (VI)

Un serial cu oameni ocupați

…și am ajuns la episodul șase. Ceea ce înseamnă că încă am timp să întreb. Uneori îmi plac atât de mult poveștile despre timpul personal, nejalonat de ”trebuie”, de o condică de semnat sau de deadline-uri care îți suflă în ceafă încât mi se pare că aici, în lucrurile acestea mărunte, doar ale lor sau împărțite cu familia și/sau apropiații, cunosc oamenii cu adevărat. De aici își trag creativitatea, energia, anduranța, echilibrul interior. Lucrurile care, în fond, contează sau ar trebui să conteze și pe piața muncii. Și, așa cum urăsc versiunea mea extenuată, mi se pare că vorbind despre timpul acesta, în care descoperim, (ne) construim și ne tragem sufletul, trasăm linii imaginare pe granițele unui spațiu care ar trebui să rămână al nostru. Poate că doar așa vom ajunge să vorbim mai puțin despre burnout, despre oameni neimplicați în ceea ce fac, despre echipe aflate în continuă disensiune. E motivul pentru care, atât cât îmi va îngădui… timpul, voi încerca să întreb, să inventariez răspunsuri și să caut soluțiile dincolo de algoritmi și poze de presă, în umanitatea fără filtre de Instagram și fără nod la cravată care ne locuiește pe toți.

Procrastinez.

Îmi e destul de antipatic termenul ăsta, dar cred că se potrivește cel mai bine temei. Sunt genul ăla care atunci când are ceva mai mult timp și-l complică cu planuri și idei. Funcționez aproape non stop și chiar și serile (multe) bahice sunt tot brainstorminguri.

De regulă scriu doar dimineața. Niciodată, dacă am consumat alcool. După o bere sau un pahar cu vin (două, cinci, nouă) sunt mult mai creativ, uneori prea, așa că las noaptea să discearnă între ce merită și ce nu.

Uite, și textul ăsta vine la destul de mult timp după ce mi l-ai cerut. Ieri am primit BT-ul (bun de tipar) din tipografie pentru cartea mea și m-am mai liniștit nițel. Acum stau cu sufletul la gură să o țin în mâini. Profit de ocazie să îmi fac și un pic de reclamă: Curatorul de zacuscă și alte povești culinare românești este o antologie de articole, studii, interviuri, fun facts gastronomice. Patru sute de pagini ce cuprind o selecție din textele publicate în ultimii patru ani prin diferite medii, dar și cu articole inedite scrise special pentru volum.

Patru ani de când m-am lăsat de orice altceva și am făcut doar ce îmi place: jurnalism (uneori cu pretenții antropologice) culinar. Din ăștia patru, doi au fost dedicați mestecatului de nisip.

Sunt exemplul perfect de om care se ocupa de gastronomie, dar “murea de foame”. Nu chiar inaniție ci lipsă de contracte și încasări pentru facturi. Acum e bine. Dar când ești freelancer, și mai ales când funcționezi într-un domeniu de nișă trebuie să îți creezi, de fapt, piața. Și asta îți ocupă tot timpul.
Cosmin Dragomir

De asta nu am timp pentru mine, dar tot din acest motiv am hotărât să fac niște schimbări majore în viață. Fix ca să am ceva mai mult timp și pentru mine.

Am învățat din aventurile mele repetate de burnout că timpul pentru tine nu e doar plăcut, dar e poate cea mai umană parte a programului nostru cotidian. Mașinile, computerele, roboții n-au nevoie de timpul lor, pentru că ele sunt făcute pentru a servi. Eu, am descoperit, nu sunt făcut numai pentru asta.
Dani Sandu

Am descoperit cam trei elemente mari care mă fac atent, dacă nu mereu echilibrat, cu a găsi spațiu și timp pentru mine. Nu funcționează mereu, dar folosirea lor măcar mă ajută să îmi dau seama când am deraiat pentru prea multă vreme.

1. Ca să ai timp pentru tine cred că trebuie să ai un simț clar al lui tine, ca entitate separată de muncă, de așteptările celorlalți, chiar și de familie și prieteni. Să știi ce-ți place ție, personal, nu în grup, nu în variile roluri în care te găsești, iar aici vorbim de orice, de la muzică la mâncare, sex, cărți, filme, etc. Cine ești tu este o călătorie de o viață, sigur, dar nu ai nevoie de întregul răspuns imediat. Uneori e suficient doar să ai întrebarea în minte în timp ce merge viața zi cu zi. Pe mine mă ajută să călătoresc singur uneori. Scos din toate sistemele în care funcționez cotidian, mi-e mai ușor să văd ce e al meu și să-l separ de ce mi-a fost cerut de alții, ce fac ca să-i fac pe ceilalți să râdă, ce am învățat că e util, ce mi-au spus ai mei că e decent, etc.

2. Cred că ajută să ai clar în minte faptul că, dacă nu faci o treabă bună la muncă, în relație, în familie, în raport cu vecinul sau altcineva, ai niște oameni acolo care-ți vor atrage atenția cumva. Poate mai discret, poate mai puțin discret, dar semnale externe vor fi. În ce privește relația ta cu tine însuți, nu prea există parteneri care să-ți atragă atenția când ceva e în neregulă. Trebuie să o faci singur, cumva. Și trebuie să-ți pese suficient cât să o faci. Eu ca să fac asta încep mereu săptămâna cu ce-mi trebuie mie, apoi adaug în agendă ce îmi cer ceilalți. Sigur, nevoile copiilor nu au structură, de exemplu, dar după responsabilitățile astea volante, adaug responsabilitățile mele față de mine. Și dup-aia restul.

3. Al treilea element este să ai un mecanism coerent de arbitraj. Nu suport să întorc deciziile pe toate părțile la nesfârșit și, în general, când o făceam pierdeam mai mult timp decât aș fi vrut. De aia, ajută să stabilești o regulă generală pe care să o aplici. Dacă petrec mai mult de o oră ca să iau o decizie în legătură cu ceva, merg întotdeauna pe varianta mai generoasă față de mine, corpul meu, mintea mea și față de cei dragi mie. Tot ce nu mă convinge să zic entuziast DA în mai puțin de o ora este ceva la care pot să spun zâmbind pas. Și poate că data viitoare voi spune DA imediat. Însă pentru asta ajută și să-ți pui întrebări des.

Acum câteva zile eram la piscină, la un hotel mic și cochet de la vecinii bulgari, cu soția și fiul meu – și cu telefonul în mână, bineînțeles -, când vine mesaj de la Ioana, care mă provoacă să scriu ceva pe tema „Cum îți faci timp pentru tine”.

Coincidență sau nu, soția mea, cu căștile în urechi, fredonează pe șezlongul de lângă mine hitul lui Chirilă: „…Fără tine, mi-e mai bine, am timp și pentru mine…”

Pus pe gânduri din două direcții, mă apuc de scris.

Ca să fiu sincer, nu știu ce e aia timp pentru mine. Nu caut în mod explicit să-mi fac timp pentru mine și, pe cale de consecință, nu sunt nemulțumit, posac sau ursuz când nu am timp de mine. Nu înseamnă că nu am niște interese vagi sau preocupări minore, dar ele nu sunt o ocazie de a impune bariere celor din jur, nu îi țin la distanță pe ai mei, nu se merge pe vârfuri prin casă și se respiră doar pe nas pentru că tati scrie sau lucrează sau meditează sau dă cu bidineaua…
Doru Iftime

Speaking of which… De câțiva ani urmăresc la televizor emisiunile cu restaurări de mobilier sau de automobile. Indivizi destul de haioși bântuie curțile și șoproanele în care oameni strângători au adunat o viață lucruri de care nu s-au putut despărți sau despre care au sperat că timpul le va spori valoarea. Show-ul cel mai bine făcut mi se pare a fi cel al lui Drew Pritchard, Salvage Hunters, de pe Discovery. Omul străbate Marea Britanie și Europa în căutare de lucruri vechi, dar cu personalitate, sau de piese de mobilier care fie pot fi reutilizate după reparații minore, fie pot servi drept obiecte decorative.

Inspirat de Drew, am descins anul trecut în podul casei părintești și am recuperat un șezlong vechi, din lemn, ușor deteriorat și cu vopseaua dusă. L-am desfăcut șipcă cu șipcă, l-am curățat, grunduit și vopsit. Pentru această operațiune am achiziționat o mașină de șlefuit cu excentric, pensule, vopsea, grund, baiț și diluant. A trebuit să mă documentez, să citesc și să urmăresc niște tutoriale video, să merg la cumpărături la Dedeman, să fac probe și apoi să… fac de-a binelea.

Deși îmi place să învăț făcând, experiența nu o poți căpăta prin metode savante, îți scapă mereu diverse detalii. De exemplu, mi-am dat seama târziu că baițul face cam același lucru ca grundul, iar vopseaua pe care o alesesem conținea, la rândul ei, baiț. Așadar, deși două straturi de vopsea ar fi fost suficiente pentru un luciu perfect, eu am dat două de baiț, două de grund și două de vopsea. Această combinație excesivă de smacuri s-a tradus printr-un timp neobișnuit de îndelungat pentru uscare: cred că șezlongul meu se simțea ca bătrâna care a fost ajutată să traverseze strada deși nu-și dorea asta.

Readucerea scaunului la viață a durat cam o lună pentru că, în primul rând, n-am mai făcut vreodată așa ceva; apoi, nu aveam în fiecare zi timp de meșterit, iar când aveam, aveam maxim o oră.

Ora asta a fost, în luna respectivă, timpul pentru mine. Timp pe care l-am găsit printre picături și fără să ignor obligațiile cotidiene; timp de care m-am bucurat ca de o surpriză plăcută.

În pofida prelungirilor provocate de uscare, meciul a fost câștigat: șezlongul a căpătat o nouă viață și o nouă față după o operație estetică cu final incert, realizată de un debutant. Trec peste faptul că, după câteva zile, am văzut la IKEA un șezlong identic, la 99 de lei (eu numai pe vopseluri am dat 100 de lei, plus mașina de șlefuit și inutil de multele ore de manoperă – șlefuit, grunduit, băițuit, vopsit & repeat…)

Evident, o discuție despre eficiența demersului nu își are rostul. Dar plăcerea de a face ce-ți place este inestimabilă.

La modul contemplativ, mă pasionează restaurările de automobile. Am văzut și revăzut toate show-urile de gen de pe Discovery, DTX, Explorer și ce-am mai găsit pe Netflix și Prime. Sunt pregătit să parchez o rablă în curtea părinților și să mă apuc de treabă. Când? Când oi avea timp.

Tot din zona asta, mă interesează și restaurarea de mobilier. Aici am depășit faza contemplativă.

Timpul meu nu mai este al meu. And I don’t mind. Când am timp să gândesc, mă gândesc cum să fac să folosesc mai eficient timpul în beneficiul familiei mele. Fac planuri, croiesc scenarii și nu găsesc voința sau momentul să le pun în aplicare. Vorba aia cu intenția contează e o glumă foarte bună chiar dacă, în cazul meu, capătă nuanțe de umor negru.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (V)

Un serial cu oameni ocupați

Când eram… destul de mică, visam, uneori cu voce tare, să mă fac arheolog. Într-un fel am reușit acum, după ce am aruncat deja la coș câteva iluzii și un procent important de entuziasm. În fiecare joi, sunt un soi de microarheolog, scotocind prin timpul altora. N-am dat chiar de Troia, ca Schliemann, dar am aflat de la oameni prinși în șantiere interioare similare cu ale mele că timpul în care nu te locuiesc nici serviciul, nici exigențele altora e prețios ca un ciob rar, se obține greu, după multe săpături nereușite și e, în esența lui, fragil. Mă bucur, cumva, că am rostogolit întrebarea asta atât de mică, de simplă, de comună și că pot colecționa răspunsurile atâtor oameni diferiți la ea. Pentru mine este în mod evident o formă de colecționism asumat și savurat. E și o conversație necesară despre cine suntem, în raport cu existențele noastre profesionale. Despre motivele pentru care nu putem fi reduși la o dimensiune unică. În fond creștem, ne schimbăm, ne modelăm și, uneori, ne îndoim, cocoșați de griji și de viață. Din fericire, nu de puține ori avem și opțiunea reinventării sau, măcar, a scotocitului prin sertarele cărora părea că le-am pierdut cheia. Așa că mă bucur să aflu despre timpul altora. Într-o notă egoistă, sper ca asta să mă ajute să-l mai descurc de buruieni și de oboseli descurajante pe-al meu.

Îmi amintesc un citat care mi-a sărit acum ceva timp în ochi pe Pinterest,: Stop the glorification of busy. Atunci nu l-am înțeles prea bine. Acum îl înțeleg mai bine decât mi-aș fi dorit. Așa că voi nota în continuare, în fiecare joi, experiențele altora în nisipurile acestea mișcătoare. Sper să ne ajute pe toți să nu ne mai împotmolim atât de ușor.

Mara Coman, redactor șef Harper’s Bazaar România

Nu am timp.

Pentru unii pare fancy să zici că ești mereu ocupat și că nu ai timp, dar mie nu mi se pare fancy deloc. Îmi doresc să fac mai multe lucruri decât au loc, de fapt, într-o zi. Nu reușesc și mă frustrez din cauza asta. Lucrurile pe care nu le fac sunt cele pentru mine – mă tot dau pe mine la o parte.

Eu n-am descoperit nicio magie, din păcate. Sunt tot aici, blocată în “n-am timp”, cu lucruri promise și întârziate. Singurul mod în care am reușit, cât de cât, să-mi fac loc mie în programul meu e să depind de alții. Nu sună prea bine. Nici nu cred că e foarte sănătos, dar, momentan, funcționează. Uite la ce mă refer: de exemplu, îmi fac programare la înot, unde merg cu o prietenă. Asta înseamnă că, dacă nu mă duc, încurc niște oameni. Și nu-mi place să încurc oamenii. Iar în felul ăsta obțin, de fapt, o oră pentru mine.

La fel a funcționat și cu yoga: streaming live, oră fixă. Bine, puteam să văd video-ul și după, când aveam eu timp. Doar că, surpriză, dacă trebuia să aleg eu ora, amânam de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta.

Mai sunt și zile de weekend când mă trezesc dimineața și iau o decizie mare: că nu o să fac nimic din ce trebuie, ci doar ce am eu chef. Zilele astea sunt cele mai frumoase, nu doar pentru că n-am nimic pe to do list, ci și pentru că sunt și împăcată cu mine – doar am luat o decizie 😊.

Partea bună e că, în ultima vreme, am devenit mai conștientă că nu-mi acord prea multă atenție și încerc să schimb asta. Partea mai puțin bună e că nu-mi iese foarte bine. Am nevoie de mai multă disciplină.
Cred că oamenii disciplinați au timp.
Mara Coman

Alex Zamfir, blogger, creatorul jocurilor The Funny Brand

Așa cum îmi spunea un prieten, eu sunt o persoană destul de hedonistă, deci chiar mi-ar fi foarte greu să nu am timp pentru mine. Eu dacă aș putea să nu mai muncesc, n-aș mai munci și sunt convins că nu m-aș plictisi, ba din contră, m-aș distra de minune.

Acestea fiind spuse, deocamdată nu am opțiunea asta :), așa că răspunsul pe scurt este că îmi fac timp pentru mine culcându-mă devreme (până în ora 22) și trezindu-mă la fel de devreme (05:30 – 06:00). În felul acesta îmi încep ziua cu timp pentru mine în vreme ce alerg în Herăstrău.
Alex Zamfir

Apoi, pânâ când lumea își începe munca de-adevăratelea, eu am lucrat deja eficient câteva ore bune și îmi mai rămân de rezolvat chestiunile care îi implică și pe alții și eventualele întâlniri. Astfel că de multe ori, după amiezile îmi sunt destul de libere să fac ce vreau, ce îmi place sau să nu fac nimic. 🙂

Alexandra Bădicioiu Matei, Editor la Blue Idea – IQads, SMARK

Nu știu ce înseamnă timp pentru mine. Să citesc. Să îmi fac unghiile. Să stau pur și simplu cu ochii pe pereți. Să mă întind pe nisip la soare. Să beau cafea timp de trei ore cu o prietenă. Să nu fac nimic. Să scriu lucruri pe care să nu le citească nimeni. Să mă uit la un serial prost. Să mă duc la epilat. Meditația de dimineață. Să îmi cumpăr cărți. Să mă plimb prin magazine. Să ajung într-un oraș nou. Să mă legăn într-un hamac. Să scriu.

Habar nu am.

Suma lucrurilor ăstora e destul de tristă. Timpul pentru mine are o aură definitivă, pare ceva important, ar trebui să mă definească până la urmă. E răzbunarea mea cu lumea. De aici și presiunea. Am o oră doar a mea, ce fac? Ce fac, ce fac? Acum e șansa mea să mă apuc de oricare din lucrurile amânate pentru că nu am timp. Evident, clachez. Deschid Netflixul, fac un duș, frec Facebookul.

Dacă vreo Instanță Superioară de Împărțire a Sensului m-ar judeca pentru felul în care mi-am folosit timpul, aș prefera să ia în considerare timpul celălalt. Orele nesfârșite petrecute în parc cu Stef, diminețile în care nu fac nimic cu băieții, momentele de râs cu prietenii, chiar și timpul în care spăl vase sau mă cert cu cei pe care îi iubesc.

Ca să răspund la întrebarea ta: Nu știu să îmi fac timp pentru mine. Eșuez lamentabil la treaba asta, chiar și în cele mai ambițioase fantezii. Dar sunt oarecum împăcată cu treaba asta. Prefer să cred că timpul pentru mine este tot timpul pe care îl trăiesc. Nu îl pot separa. Nici nu vreau, de fapt, e ok așa.
Alexandra Bădicioiu Matei

Într-un episod din Seinfeld, Jerry, Elaine, George și Kramer se întorc de la o înmormântare și încep să se gândească la felul în care își petrec viața. Se hotărăsc că de acum încolo o vor prețui mai mult, vor face lucruri importante, nu vor mai pierde timpul. Dar ce ar putea face diferit, totuși? Cum ar putea să își petreacă timpul astfel încât să aibă sens, să nu pară irosit? Ce să dea la o parte? Oare vor mai avea voie de acum încolo să iasă la cafea cu prietenii?

De fiecare dată când iau decizii din acelea importante, în care îmi promit că mă voi mobiliza mai bine în viitor și voi ajunge la versiunea mea mai bună, aceea în care voi croșeta sertare temporale bine organizate cu tot ceea ce e nevoie pentru planuri pe termen scurt, mediu și lung, îmi aduc aminte de episodul acesta din Seinfeld și încep să râd, gândindu-mă ce voi pune de fapt în sertarele acelea. Cred că voi pune tot citit, scris, făcut unghii și iubit, toate de-a valma, cât să nu prindă un aer prea serios.