Un serial cu oameni ocupați

Vara oamenii nu par să fie la fel de ocupați, dar sunt. Cei mai mulți sunt ocupați să-și revină, să se rupă de ritmul lor profesional, să stea cu familia, să se ocupe de ce le place, să-și facă selfie-uri. Totul cam în trei săptămâni o lună, după care, fix când se instalează un soi de slow living, o iau de la capăt. Alex Gâlmeanu e printre cei care nu suferă de schizoidia asta. Selfie-urile lui sunt o artă ludică, munca nu ”se termină” la o dată fixă, nici nu rupe ființa socială de cea creativă. Am citit răspunsul lui la întrebarea mea, ”Tu cum faci să ai timp pentru tine?”, de mai multe ori. Cu bucurie, cu jind, cu invidie onestă, cu admirație, iar cu bucurie că am întrebat. Și că mi-a răspuns. Așa.

Alex Gâlmeanu, fotograf

„Mă tot gândesc cum să îți răspund la întrebarea asta fără să mă ascund după deget și fără să vopsesc prea mult gardul. Cred că sunt la vârsta aia în care nu sunt prea prieten cu timpul. Am înțeles că o să mă liniștesc după niște ani și o să accept (unii spun cu seninătate), eu aș spune cu resemnare, faptul că timpul trece. Citeam undeva că ar fi firesc să nu fiu prieten cu timpul, ba chiar să fiu supărat pe el, pentru că face ce știe el mai bine să facă, să treacă. Ar fi firească supărarea mea pentru că mă aflu în ultimul stadiu al tinereții. Sunt matur pentru tânărul din mine, dar va urma curând o vreme când voi fi tânăr pentru maturitate și de aici am înțeles că va veni împăcarea.

Totuși, hai să îți răspund și la întrebare, cum fac să am timp și pentru mine. Păi nu prea fac nimic special.

Am avut norocul ăsta să nu am o fractură atât de clară între muncă și pasiune, să nu fie neapărat teritorii diferite și atunci am timp pentru mine. Tot timpul îl am pentru mine, pentru că eu nu am un job, nu în sensul acela clasic. Am șansa asta pentru care o să îi fiu universului recunoscător, șansa de a trăi (în sensul de “make a living”), din propria pasiune.

Alex Gâlmeanu

În felul acesta nici nu simt problema, nu simt că nu am timp pentru mine, pentru că fotografia este timp pentru mine. Da, chiar și atunci când este vorba despre un job, chiar și atunci când rezolv fotografic o comandă comercială, sau atunci când trebuie să urmez un brief, sau să mulțumesc un client, chiar și în cazurile astea, timpul acesta consumat așa, e pentru mine. 

Problema mea cu timpul e cu totul alta. Îmi place foarte mult unde îl folosesc, mă bucur de cum îl petrec, n-aș schimba nimic, n-am nici un regret și nici o problemă, dar nu îl iubesc pentru că trece. Îmi dau seama că am mult timp în spate, lucru care e o performanță și ar fi indicat să mă bucure, dar e rezonabil să cred că timpul în față mea nu mai e infinit, așa cum îl simțeam cândva. Sunt din ce în ce mai conștient că la un moment dat voi experimenta ultima ședință foto din viață mea, ultima vară, chiar și ultimul apus de soare, iar lucrul acesta mă supără. Știu, va veni și acceptarea aia despre care am aflat că vine cu seninătate, dar cred că va fi cu resemnare.



Mi-a rămas o cifra în cap, 2%. Nu îmi aduc aminte pe unde am citit faptul că doar 2% dintre oameni reușesc să trăiască din propriile lor pasiuni. Nu știu dacă cifra asta e adevărată, dar nici nu contează prea mult. Înțeleg, totuși, că mă aflu printre cazurile rare, fericite și rare. Adică n-ar fi contextul să mă lamentez pe ideea că nu am timp pentru mine, realitatea e că am.

Alex Gâlmeanu

Sigur, îți poți imagina că muncesc aproape întruna, că sunt ani petrecuți cu aparatul foto în mâna. Îți poți imagina și faptul că nu toate zilele sunt plăcute, e clar că există și dezamăgiri sau momente nu pline de fericire, dar ar fi ridicol să mă plâng. Realitatea, când trag linie, e că viață mea e un spectacol, o incredibil de frumoasă călătorie.”

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: