TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (VI)

Un serial cu oameni ocupați

• 

• 

• 

…și am ajuns la episodul șase. Ceea ce înseamnă că încă am timp să întreb. Uneori îmi plac atât de mult poveștile despre timpul personal, nejalonat de ”trebuie”, de o condică de semnat sau de deadline-uri care îți suflă în ceafă încât mi se pare că aici, în lucrurile acestea mărunte, doar ale lor sau împărțite cu familia și/sau apropiații, cunosc oamenii cu adevărat. De aici își trag creativitatea, energia, anduranța, echilibrul interior. Lucrurile care, în fond, contează sau ar trebui să conteze și pe piața muncii. Și, așa cum urăsc versiunea mea extenuată, mi se pare că vorbind despre timpul acesta, în care descoperim, (ne) construim și ne tragem sufletul, trasăm linii imaginare pe granițele unui spațiu care ar trebui să rămână al nostru. Poate că doar așa vom ajunge să vorbim mai puțin despre burnout, despre oameni neimplicați în ceea ce fac, despre echipe aflate în continuă disensiune. E motivul pentru care, atât cât îmi va îngădui… timpul, voi încerca să întreb, să inventariez răspunsuri și să caut soluțiile dincolo de algoritmi și poze de presă, în umanitatea fără filtre de Instagram și fără nod la cravată care ne locuiește pe toți.

Procrastinez.

Îmi e destul de antipatic termenul ăsta, dar cred că se potrivește cel mai bine temei. Sunt genul ăla care atunci când are ceva mai mult timp și-l complică cu planuri și idei. Funcționez aproape non stop și chiar și serile (multe) bahice sunt tot brainstorminguri.

De regulă scriu doar dimineața. Niciodată, dacă am consumat alcool. După o bere sau un pahar cu vin (două, cinci, nouă) sunt mult mai creativ, uneori prea, așa că las noaptea să discearnă între ce merită și ce nu.

Uite, și textul ăsta vine la destul de mult timp după ce mi l-ai cerut. Ieri am primit BT-ul (bun de tipar) din tipografie pentru cartea mea și m-am mai liniștit nițel. Acum stau cu sufletul la gură să o țin în mâini. Profit de ocazie să îmi fac și un pic de reclamă: Curatorul de zacuscă și alte povești culinare românești este o antologie de articole, studii, interviuri, fun facts gastronomice. Patru sute de pagini ce cuprind o selecție din textele publicate în ultimii patru ani prin diferite medii, dar și cu articole inedite scrise special pentru volum.

Patru ani de când m-am lăsat de orice altceva și am făcut doar ce îmi place: jurnalism (uneori cu pretenții antropologice) culinar. Din ăștia patru, doi au fost dedicați mestecatului de nisip.

Sunt exemplul perfect de om care se ocupa de gastronomie, dar “murea de foame”. Nu chiar inaniție ci lipsă de contracte și încasări pentru facturi. Acum e bine. Dar când ești freelancer, și mai ales când funcționezi într-un domeniu de nișă trebuie să îți creezi, de fapt, piața. Și asta îți ocupă tot timpul.

Cosmin Dragomir

De asta nu am timp pentru mine, dar tot din acest motiv am hotărât să fac niște schimbări majore în viață. Fix ca să am ceva mai mult timp și pentru mine. 

Am învățat din aventurile mele repetate de burnout că timpul pentru tine nu e doar plăcut, dar e poate cea mai umană parte a programului nostru cotidian. Mașinile, computerele, roboții n-au nevoie de timpul lor, pentru că ele sunt făcute pentru a servi. Eu, am descoperit, nu sunt făcut numai pentru asta.

Dani Sandu

Am descoperit cam trei elemente mari care mă fac atent, dacă nu mereu echilibrat, cu a găsi spațiu și timp pentru mine. Nu funcționează mereu, dar folosirea lor măcar mă ajută să îmi dau seama când am deraiat pentru prea multă vreme.

1. Ca să ai timp pentru tine cred că trebuie să ai un simț clar al lui tine, ca entitate separată de muncă, de așteptările celorlalți, chiar și de familie și prieteni. Să știi ce-ți place ție, personal, nu în grup, nu în variile roluri în care te găsești, iar aici vorbim de orice, de la muzică la mâncare, sex, cărți, filme, etc. Cine ești tu este o călătorie de o viață, sigur, dar nu ai nevoie de întregul răspuns imediat. Uneori e suficient doar să ai întrebarea în minte în timp ce merge viața zi cu zi. Pe mine mă ajută să călătoresc singur uneori. Scos din toate sistemele în care funcționez cotidian, mi-e mai ușor să văd ce e al meu și să-l separ de ce mi-a fost cerut de alții, ce fac ca să-i fac pe ceilalți să râdă, ce am învățat că e util, ce mi-au spus ai mei că e decent, etc.

2. Cred că ajută să ai clar în minte faptul că, dacă nu faci o treabă bună la muncă, în relație, în familie, în raport cu vecinul sau altcineva, ai niște oameni acolo care-ți vor atrage atenția cumva. Poate mai discret, poate mai puțin discret, dar semnale externe vor fi. În ce privește relația ta cu tine însuți, nu prea există parteneri care să-ți atragă atenția când ceva e în neregulă. Trebuie să o faci singur, cumva. Și trebuie să-ți pese suficient cât să o faci. Eu ca să fac asta încep mereu săptămâna cu ce-mi trebuie mie, apoi adaug în agendă ce îmi cer ceilalți. Sigur, nevoile copiilor nu au structură, de exemplu, dar după responsabilitățile astea volante, adaug responsabilitățile mele față de mine. Și dup-aia restul.

3. Al treilea element este să ai un mecanism coerent de arbitraj. Nu suport să întorc deciziile pe toate părțile la nesfârșit și, în general, când o făceam pierdeam mai mult timp decât aș fi vrut. De aia, ajută să stabilești o regulă generală pe care să o aplici. Dacă petrec mai mult de o oră ca să iau o decizie în legătură cu ceva, merg întotdeauna pe varianta mai generoasă față de mine, corpul meu, mintea mea și față de cei dragi mie. Tot ce nu mă convinge să zic entuziast DA în mai puțin de o ora este ceva la care pot să spun zâmbind pas. Și poate că data viitoare voi spune DA imediat. Însă pentru asta ajută și să-ți pui întrebări des.

Acum câteva zile eram la piscină, la un hotel mic și cochet de la vecinii bulgari, cu soția și fiul meu – și cu telefonul în mână, bineînțeles -, când vine mesaj de la Ioana, care mă provoacă să scriu ceva pe tema „Cum îți faci timp pentru tine”.

Coincidență sau nu, soția mea, cu căștile în urechi, fredonează pe șezlongul de lângă mine hitul lui Chirilă: „…Fără tine, mi-e mai bine, am timp și pentru mine…”

Pus pe gânduri din două direcții, mă apuc de scris.

Ca să fiu sincer, nu știu ce e aia timp pentru mine. Nu caut în mod explicit să-mi fac timp pentru mine și, pe cale de consecință, nu sunt nemulțumit, posac sau ursuz când nu am timp de mine. Nu înseamnă că nu am niște interese vagi sau preocupări minore, dar ele nu sunt o ocazie de a impune bariere celor din jur, nu îi țin la distanță pe ai mei, nu se merge pe vârfuri prin casă și se respiră doar pe nas pentru că tati scrie sau lucrează sau meditează sau dă cu bidineaua…

Doru Iftime

Speaking of which… De câțiva ani urmăresc la televizor emisiunile cu restaurări de mobilier sau de automobile. Indivizi destul de haioși bântuie curțile și șoproanele în care oameni strângători au adunat o viață lucruri de care nu s-au putut despărți sau despre care au sperat că timpul le va spori valoarea. Show-ul cel mai bine făcut mi se pare a fi cel al lui Drew Pritchard, Salvage Hunters, de pe Discovery. Omul străbate Marea Britanie și Europa în căutare de lucruri vechi, dar cu personalitate, sau de piese de mobilier care fie pot fi reutilizate după reparații minore, fie pot servi drept obiecte decorative.

Inspirat de Drew, am descins anul trecut în podul casei părintești și am recuperat un șezlong vechi, din lemn, ușor deteriorat și cu vopseaua dusă. L-am desfăcut șipcă cu șipcă, l-am curățat, grunduit și vopsit. Pentru această operațiune am achiziționat o mașină de șlefuit cu excentric, pensule, vopsea, grund, baiț și diluant. A trebuit să mă documentez, să citesc și să urmăresc niște tutoriale video, să merg la cumpărături la Dedeman, să fac probe și apoi să… fac de-a binelea.

Deși îmi place să învăț făcând, experiența nu o poți căpăta prin metode savante, îți scapă mereu diverse detalii. De exemplu, mi-am dat seama târziu că baițul face cam același lucru ca grundul, iar vopseaua pe care o alesesem conținea, la rândul ei, baiț. Așadar, deși două straturi de vopsea ar fi fost suficiente pentru un luciu perfect, eu am dat două de baiț, două de grund și două de vopsea. Această combinație excesivă de smacuri s-a tradus printr-un timp neobișnuit de îndelungat pentru uscare: cred că șezlongul meu se simțea ca bătrâna care a fost ajutată să traverseze strada deși nu-și dorea asta.

Readucerea scaunului la viață a durat cam o lună pentru că, în primul rând, n-am mai făcut vreodată așa ceva; apoi, nu aveam în fiecare zi timp de meșterit, iar când aveam, aveam maxim o oră.

Ora asta a fost, în luna respectivă, timpul pentru mine. Timp pe care l-am găsit printre picături și fără să ignor obligațiile cotidiene; timp de care m-am bucurat ca de o surpriză plăcută.

În pofida prelungirilor provocate de uscare, meciul a fost câștigat: șezlongul a căpătat o nouă viață și o nouă față după o operație estetică cu final incert, realizată de un debutant. Trec peste faptul că, după câteva zile, am văzut la IKEA un șezlong identic, la 99 de lei (eu numai pe vopseluri am dat 100 de lei, plus mașina de șlefuit și inutil de multele ore de manoperă – șlefuit, grunduit, băițuit, vopsit & repeat…)

Evident, o discuție despre eficiența demersului nu își are rostul. Dar plăcerea de a face ce-ți place este inestimabilă.

La modul contemplativ, mă pasionează restaurările de automobile. Am văzut și revăzut toate show-urile de gen de pe Discovery, DTX, Explorer și ce-am mai găsit pe Netflix și Prime. Sunt pregătit să parchez o rablă în curtea părinților și să mă apuc de treabă. Când? Când oi avea timp.

Tot din zona asta, mă interesează și restaurarea de mobilier. Aici am depășit faza contemplativă.

Timpul meu nu mai este al meu. And I don’t mind. Când am timp să gândesc, mă gândesc cum să fac să folosesc mai eficient timpul în beneficiul familiei mele. Fac planuri, croiesc scenarii și nu găsesc voința sau momentul să le pun în aplicare. Vorba aia cu intenția contează e o glumă foarte bună chiar dacă, în cazul meu, capătă nuanțe de umor negru.