TU CUM FACI SĂ AI TIMp PENTRU TINE? (VIII)

Un serial cu oameni ocupați

• 

• 

• 

Parte din timpul meu, de câteva săptămâni încoace, e să colecționez bucățele mai mult sau mai puțin colorate din timpul altora. E un fel de quilting asumat. Cumva, un lucru pornit dintr-o criză de exasperare și epuizare, s-a transformat într-un spațiu în care croșetez, ca Tom Daley la Olimpiadă, povești ale altor oameni. Unele seamănă cu a mea, altele deloc. Învăț câte ceva din fiecare. Și, de când suntem mai mulți în conversația aceasta despre nevoia de timp personal, parcă e un pic mai bine. Sigur, mai am momente de twisties, ca să rămânem în lexicul olimpic, dar încep să știu pe unde sunt și de ce, chiar și atunci când mă simt în aer, fără plasă de siguranță. Le mulțumesc și celor care răspund, și celor care citesc, în fiecare joi, pentru că duc mai departe întrebarea. În forurile lor interioare, în grupurile lor de prieteni, oriunde. Eu am avut nevoie de ea și ca mine poate că suntem mulți. Nu ne simțim chiar ca niște campioni, dar încercăm, pe cât ne țin puterile, să aterizăm în siguranță.

   Îți mulțumesc Ioana pentru oportunitatea de a îmi oferi timp pentru a mă gândi unde mă situez eu raportat la secundele, minutele și orele vieții mele. Am îmbrățișat cu drag această invitație și am savurat-o.

   Când i-am spus prietenei mele apropiate că voi scrie un material despre timpul pe care îl am pentru mine, a râs. Mi-a spus că eu folosesc fiecare secundă pe care o câștig pentru mine pentru a lucra. Nu greșește. Lucrez destul de mult și aleg să lucrez de câte ori mi se oferă această ocazie.

    Întrebarea ta mi-a ridicat o serie de întrebări și sper ca răspunzând la ele să ajung la esența modului în care îmi ofer un loc în acest vast și totuși limitat spațiu al timpului din viața mea. Ce înseamnă timp pentru mine? Cum îmi organizez eu timpul? Îmi ia munca din timpul pentru mine? Cât timp îmi ofer? Cum îmi încarc bateriile pentru a fructifica timpul oferit? Le voi lua pe rând.

Ce înseamnă” timp pentru mine”?

Timp pentru mine înseamnă tot timpul pe care mi-l pot oferi fără să ia din ceea ce sunt, timp în care ceea ce fac sunt activități care nu mă condiționează.

Dacă ceea ce fac nu începe să acapareze ceea ce îmi oferă stabilitate și plăcere, e timp pentru mine.

Sandra O’Connor

Modul în care identific faptul că am timpul meu vine la pachet cu o stare de bine. Când timpul se învălmășește și mă simt sufocată de obligații, de termene limită, când mă simt înghesuită într-un colț de tot ceea ce trebuie să fac, acela e semnalul meu de alarmă și ceea ce îmi spune că e nevoie urgentă de reprioritizare. Dacă îmi privesc viața obiectiv, am ajuns într-un punct în care ceea ce depinde strict de mine nu mă mai poate condiționa, dar ca părinte condiționările vin și din nevoile celor pe care ai ales să îi ghidezi și ocrotești prin viață, deci nu întotdeauna managementul timpului îmi aparține.

Cum îmi organizez eu timpul?

Încerc să am un echilibru între manifestarea profesiei, joacă și povești cu copiii, timp în care sunt doar eu cu gândurile și senzațiile mele. Pe hârtie eu lucrez ca psiholog doar trei zile, dar munca mea se scurge și în viața de zi cu zi pentru că nu e doar o meserie, ci parte din ceea ce sunt. Am acest extraordinar privilegiu de a trăi simbiotic între ceea ce fac și ceea ce sunt. Îmi trăiesc pasiunea și ceea ce fac mă încarcă și mă îmbogățește. Uneori asta poate fi și în dezavantajul meu, deoarece sunt momente în care nu îmi dau seama pe unde se mai rostogolește câte puțin din ceea ce fac în viața mea de zi cu zi. Acelea sunt momentele în care simt că pot să mai iau câte un proiect, mă mai implic într-o acțiune civică și mă pot trezi că limita între timpul meu și timpul altora devine volatilă.

Îmi ia munca din timpul pentru mine?

Paradoxal, munca mea e și timp pentru mine. Prin ceea ce fac cresc și eu ca om și tot ceea ce fac aduce ceva și pentru mine. Cu fiecare discuție și cu fiecare împărtășire, adun tot mai multe noțiuni despre complexitatea ființei umane și modul în care noi ne manifestăm în existență. Munca e timp pentru mine, de aceea este important să îmi stabilesc niște limite destul de rigide între viața personală și profesională, ca atunci când închid ușa cabinetului să nu o închid doar ad litteram, ci să las în interior procesul terapeutic, luând doar ceea ce lucrează în continuare pentru propria dezvoltare personală.

Cât timp îmi ofer?

Îmi ofer destul de mult timp, doar că acum în timp ce scriu îmi dau seama că foarte mult din acest timp pe care îl pun deoparte pentru mine e utilizat activ în relație cu ceilalți. Îmi ofer timp să explorez, să alerg, să călătoresc, să descopăr lumea exterioară. În fiecare weekend liber o pornesc cu prietenii sau cu copiii pe coclauri și mă bucur de natură, de compania oamenilor dragi și de libertate.

Cum îmi încarc bateriile pentru a fructifica timpul oferit?

Pentru a îmi încărca bateriile e nevoie să îmi activez filtrele fine care fac tranziția între ceea ce mă ajută să explorez lumea exterioară și ceea ce mă duce să stau pur și simplu cu lumea mea interioară. Pentru a îmi încărca bateriile am nevoie de timpul meu de odihnă, de liniște și de spațiul meu gol. Aș putea să mint spunând că sistemul meu de filtrare funcționează perfect, că pot să fac tranziția echitabil între ceea ce mă bucură euforic în explorările mele externe și ceea ce îmi ofer cu ocrotire în spațiul pe care mi-l dau pentru a mă regenera, dar filtrele mele sunt uneori blocate de nevoia de preaplin și de senzație, uneori le las deschise ca să simt soare pe piele, vânt în păr, râsete și povești, mă dedic proiectelor de suflet și pasiunilor mele dându-mi seama puțin cam târziu de faptul că și atunci când mă bucur în această carcasă fericită, am nevoie de liniște și de somn… dar și procesul de a îmi găsi echilibrul, e tot parte din timpul pentru mine.

Concluzia: Cum îmi găsesc timp pentru mine? Nu trebuie să îl caut sau să îl găsesc pentru că acest timp este deja acolo. Singurul lucru pe care trebuie să îl mai șlefuiesc este modul în care împac nevoia de a îmbina timpul pe care îl petrec în afara și în interiorul meu.

Dragă Ioana, 

Mi-a luat mult timp să-ți răspund.  Scuze. De data asta nu am furat timp de făcut nimic, chiar am avut niște deadline-uri depășite la modul cel mai rușinos și a trebuit să mă ocup întâi de ele. Îți răspund totuși mai jos, chiar dacă vei folosi sau nu mâzgăleala mea. Pe mine mă ajută să mă revăd un pic. 
Cum fac rost de timp pentru mine? Furând. Sunt o hoață de timp (din timpul meu). Fur tot ce pot ca să fac… nimic. Teoretic „timp pentru mine” ar trebui să însemne cititul cărților necitite care așteaptă pe rafturi, tot playlistul cu filme de artă din contul de IMDB, plimbări, ieșiri cu prietenii, vacanțe în locuri nemaivăzute, meșterit diverse lucruri din toate materialele pe care de cele mai multe ori doar copiii mei le folosesc, îngrijitul grădinii. Uneori ajung să fac și aceste lucruri, dar de cele mai multe ori „mă încarc” stând de una singură. Adică uitându-mă pe pereți, facând curat lună (chiar dacă era deja), uitându-mă la filme proaste, ascultând la nesfârșit aceleași melodii și iar stând. Aveam și o vorbă pe care mi-o repetam într-o vreme în gând: spune-mi de câte ori te-ai uitat la același film prost ca să-ți spun cât de deprimată ești. Dar nu este vorba numai despre asta.

Pentru o minte funcțională, chiar dacă un pic haotică așa cum este a mea, împărțită între copii și două meserii care nu oferă niciun fel de confort mental și nici continuitate sau certitudine, rutina, banalitatea și stereotipurile vin ca un pansament (cu condiția să fie doar temporare). Pentru mine, pandemia a fost pauza pe care singură nu mi-aș fi luat-o.

Iulia Iordan

Efectiv nu aș fi îndrăznit să rup acea continuitate care de altfel nu era decât în mintea mea și care de altfel nu era decât un cerc vicios. Au fost ani în care am muncit pe rupte, fără mai multă vacanță decât săptămâna de mers la mare vara fără de care cred că aș fi luat-o razna de mult, fără city-breakuri sau bone care să stea cu copiii ca eu să merg la masaj sau în orice alt loc unde m-aș fi putut relaxa. Au fost ani în care week-end de week-end eram prin muzee cu copiii. Treptat, am lăsat-o mai moale pentru că, din fericire, educația muzeală nu mai era făcută doar de Da’DeCe și de cele 2-3 muzee, ci apăruseră și alte asociații, persoane sau muzee care dezvoltau proiecte paralele. Ura! Dar a mai fost un motiv.

Mezina mea, care a crescut prin librării și expoziții înfășurată în wrap, a făcut la un moment un portret al familiei: erau acolo un munte frumos, înalt, o pădure, iar sus de tot se vedeau cocoțați ea, sora ei și soțul meu. „Dar eu unde sunt?” am întrebat-o după ce i-am admirat compoziția. „Tu erai la muzeu.”, mi-a răspuns.

Iulia Iordan

A fost foarte trist acel moment, mai ales că deja începuseră să capete o aversiune pentru muzee care le acaparau mama, și de atunci am renunțat la atelierele de week-end. De atunci am început să fur timp ca să mă gândesc în primul rând la fetele mele și apoi doar ca să fac din când în când un pic de curat în mintea mea. 

Când ai un serviciu stabil, chiar dacă îți iei și alte colaborări, știi că stai pe un teren ferm. Când trăiești doar din proiecte, ești tot timpul sub stres pentru că în timp ce lucrezi la ceva, deja trebuie să proiectezi următorul pas care de cele mai multe ori este cu totul altceva. Este frustrant să nu poți avea continuitate decât prin diversitate, deși culmea, această libertate a alegerii și acest surplus de creativitate mă forțează să dobândesc anumite calități profesionale pe care altminteri nu aș fi avut cum să mi le perfecționez.

Iulia Iordan

Dar mereu e acolo o senzație: că timpul îmi scapă mereu printre degete. Acum câțiva ani cel mai puțin îmi plăcea să lucrez împreună cu alții, acum cel mai mult îmi place să lucrez în diverse echipe, este fascinant să vezi uneori cum pot fuziona mințile oamenilor și crea frumuseți care nu se pot naște dintr-o singură minte. Doar că anul ăsta a fost mai greu. Parcă ne-am întors după un an de pauză cu capsa pusă, mai nemiloși unii cu alții și mai dificili decât înainte. Mi-am dat seama de cantitatea timpului pe care (mi)-l fur care este direct proporțională cu lipsa bunătății dintre oameni și mă includ și pe mine aici, evident.  În cazul meu, felul în care relaționez cu ceilalți are o mare influență asupra felului în care apoi îmi gestionez „timpul pentru mine”, pentru că acest timp de fapt mă ajută să mă repun pe picioare și să o iau de la capăt cu ce am eu de făcut, să redevin funcțională. Cred că de fapt unii dintre noi pierdem foarte mult timp overthinking un gest, un cuvânt, o reacție deplasată, o replică tăioasă, o nedreptate care vor continua să existe independent de voința și sensibilitatea noastră. Am avut perioade în care m-am simțit pierdută și demotivată complet. Am stagnat zile întregi într-un timp care nu mai era al meu. Când am conștientizat lucrul ăsta, mi-am propus să mă autoeduc în așa fel încât să-mi păstrez sensibilitatea în relațiile cu ceilalți, dar să construiesc și un baraj la baza ei ca să nu o pierd iremediabil. Încă așez cărămizi. 🙂 Cred că dacă am trăi mai simplu și în comunități mai mici nu am fi atât de plângăcioși când este vorba de timp, dar asta sună deja a utopie, iar lumea noastră e departe de așa ceva. Îți doresc timp pentru tine, indiferent ce înțelegi prin asta, dragă Ioana!
Cu mulțumiri și o îmbrățișare mare, 
Iulia

Tu cum faci să ai timp pentru tine?, m-ai întrebat.

Nu fac, am răspuns.

Am răspuns din reflex, de fapt tocmai postasem pe un grup de mame un anunț:

„Caut #babysitter cu care să-ncepem o relația de lungă durată, care să fie blând(ă) și responsabil(ă), disponibil(ă) câteva ore de două ori pe săptămână.

T. are 1 an și 3 luni (împlinite chiar azi 🙀), bunicii sunt departe, hăt în Moldova, și a venit timpul să-mi scobesc o scorbură cu timp pentru mine în care să mai lucrez la documentări, să ies la câte-o întâlnire în oraș, să bag un yoga în parc sau (doar gândul mă înfioară de plăcere) să citesc pe-o bancă la umbră.”

A venit timpul să am timp, la 1 an și 3 luni după ce-am născut în pandemie și m-am dat de trei ori peste cap ca să mă transform în mamă.

Știam dinainte c-o să fie complicat. Știam că ceva ce-mi aparține înainte să nasc n-o să mai fie al meu după. Oricum, n-ajută la nimic să știi. Pentru că nu-ți poți imagina exact ce pierzi și ce câștigi la schimb.

Da, la început abia apuci să arunci niște apă pe tine în loc de duș, dar ești purtat pe sus de brațele invizibile ale bucuriei&groazei că viața cuiva atât de mic depinde de tine.

Apoi se mai așază piesele la loc, copilul crește, învățați să trăiți împreună și apuci să te mai gândești la ale tale. Ale tale dinainte de copil. Parcă aveai un job, parcă-ți plăcea enorm ce făceai, parcă lăsaseși niște subiecte neterminate, parcă aveai și niște prieteni, parcă ieșeai la concerte cu ei uneori, sau chiar la un film. Parcă citeai.

Cum faci când crești copilul în doi și, din când în când, în una singură? N-ai nici un sat cu care să-l împarți, de la 6 dimineața, când trage primul chiot de trezire, până seara la 19.30, când adoarme cu urșii în brațe. Noroc că ai somn.

La 1 an și 3 luni, încă mai doarme de două ori pe zi. În pauzele alea, gătesc, dau cu mătura, fac și desfac toate listele cu toate lucrurile care trebuie făcute, de la programări pentru vaccin la actele pentru înscrierea la creșă, dorm să mai prind niște odihnă din urmă sau mai citesc despre cum funcționează creierul copiilor. Ăsta clar nu e timp pentru mine, dar ne descurcăm cu ce-avem.

Luiza Vasiliu

Seara, după ce copilul adoarme, ne retragem în bucătărie la un șpriț și-o muzică, desfacem ziua în bucăți, mai răspund la mailuri, mai comand niște scutece, mai editez un text, mai fac o listă. Vedem un sfert dintr-un film.

Adorm devreme, ca un pârș epuizat.

LuizaVasiliu

Partea bună e că acum nu mai am timp să procrastinez. Partea și mai bună e că ce-am pierdut în timp am câștigat în iubire. O furtună de iubire care mă ia în fiecare zi pe sus și mă izbește de malul patului, seara.

Acum am timp să mă joc și să mă prostesc, am timp să mă enervez și să mă calmez și s-o iau de la capăt,  am timp să pup și să mângâi, am timp să pipăi marginile răbdării, am timp să învăț din ce sunt făcută.

Luiza Vasiliu

Caut babysitter ca să am timp și pentru lucrurile dinainte. Chiar așa, știi pe cineva?