ORAȘUL ÎN CARE TE MĂNÂNCĂ ȘOBOLANII

Străină acasă. Metafore ale ruinei morale.

M-am născut în București. Am o relație cu Orașul acesta de când respir noxele lui. Împărțim aceleași dezechilibre. Sunt singura din familia mea care, pur și simplu, nu aude traficul. În copilărie, camera mea avea geamurile la stradă. Adormeam cu luminile farurilor răzlețite pe tavan și cu zgomot de ambreiaj în urechi. Îl iubesc cu toate schizoidiile lui, îi înțeleg paragina, am geografii interioare disputate aproape teritorial de falduri de glicină și eleganță Art Deco, de clădiri decrepite pe care le-am transformat în conversații, de cartiere pe care le-am decupat din pagini de carte, de oameni care au trăit, ca mine și cu mine, identitatea asta urbană ca pe un panaș, ca pe niște firmituri de melancolie, ca pe o frondă.

Când și cât am putut, am vorbit despre el. Când și cât pot, încă o fac, dacă există miză reală și onestă. Este și va fi mereu terenul meu de joacă. Și de autentică dezamăgire. De literatură și de insalubrități prea puțin ficționale.

Ieri l-am traversat cu oroarea bucureșteanului întors, minulescian, de la țară. Dezrădăcinat, așa. Il ritorno di Ulisse in patria. Numai că patria era doar a lui Monteverdi, nu și a mea. Nu mai sunt acasă aici. Nu simt că mai e loc de apartenență. Orașul, în sine, e o fractură deschisă. Doare, supurează. Nu mai e făcut din contraste, e făcut din anacoluturi.

Poate și pentru că zilele astea citesc Anomalia lui Le Tellier, îmi stă pe creier cuvântul ăsta: anomalie. Orașul încape în el perfect. E o haină croită pe măsura lui. Lucrul ăsta, în sine, e debusolant.

”Dacă tremur de frig”, scrie Le Tellier, ”este pentru că blana mea de singurătate nu reușește să încălzească lumea.” Bucureștiul cam asta e. Un oraș al singurătăților tuturor.

Orașul acesta putrezește de viu. Colcăie de șobolani. Bolește pe Blănari, pe Academiei, la Grădina Icoanei, pe Dinicu Golescu, în față la Ateneu, la Grigore Alexandrescu, peste tot, peste tot, peste tot… Pe cât e de viu în weekend-uri, pe Calea Victoriei, pe cât de versatil se arată în vitrine de librării și florării, pe cât de îmbrăcat în reverie pe Ionel Perlea, pe cât de înțesat de cafenele și înghețată artizanală, pe atât de tare miroase. Miroase a ruină morală. A țesut etic în putrefacție. A dialog stătut.

În București se trăiește pe avarie. Cumva, lumea e obișnuită cu intermitența apei calde, cu frigul de cocioabă iarna. Orașul ăsta, cumva nou pentru mine, e făcut din ”nu știu” și ”nu se poate”. Die tote Stadt. Numai că nu e de Korngold. Una peste alta, Orașul meu, care avea mereu soundtrack, e pe mute. Es gibt noch keine Strophe…

Îi știu grafitti-urile și poezia fațadelor vechi, am crescut cu polifonia lui în minte, ea m-a construit, m-a învățat să o ascult, să o desfac în volute de sens. Îl știu bine. Ne înțelegem. Mă rog, ne înțelegeam. Strada Poștei, Parcul Ioanid, Thomas Masaryk, Strada George Vraca (ah, cât de multe am visat pe-acolo!), Puțul cu Plopi, Lipscani, Ion Brezoianu, Cișmigiul, Nicolae Golescu, Strada Domnița Anastasia… toate sunt parte din imaginarul meu. Personal, nu colectiv.

Acum niște ani, am inventat un hashtag, #orașulîncareiubim. Nu știu dacă nu o fi călătorit și el sub alte identități, în virtutea celui mai iubit sport național. Ieri mi-am dat seama că eu, în Orașul acesta, iubesc niște oameni. Restul, cum spuneam, miroase urât. Îmi miroase urât. A polemici gratuite, sufocate de gunoi. A infecție profundă. A eșec uman.

Singurul lucru care rămâne, cumva, pe deasupra unei arhitecturi care se dărâmă pe noi și a coșurilor de gunoaie care dau pe-afară, e povestea care a fost. Orașul pe care ni l-am dorit sănătos. În care am iubit. Și care nu ne-a iubit înapoi.