Claudiu Sfirschi-Lăudat

Dragă Claudiu,

Ce minune de text mi-ai scris! Despre traducere, dar și despre schisma necesară între tine și tine, între tine și propriul ochi, între tine și lume când îți rupi un text din minte, îl îmbraci în toga limbii țintă și-l trimiți „să se viralizeze”? Despre contaminările care ne schimbă și ne preschimbă în alții. Și despre textele care se hrănesc unele dintr-altele și toate, cumva, din noi. Îți mărturisesc sincer că atunci când am aruncat întrebarea aceasta, o pietricică umilă, în câteva Inbox-uri, nu m-am așteptat ca ea să vălurească ape atât de adânci și să aducă la suprafață… splendoare. (Nu îmi vine alt cuvânt, poate știi tu altul – tu ești traducătorul aici :-)).

Între timp, pentru că eu sunt metonimia publicului, îți mulțumesc pentru Seferis și pentru Nicolae Mavrocordat, pentru Matesis (ai văzut cât de frumos a scris Luana Schidu despre traducerea ta?) și pentru Alexandrou, pe care abia aștept să-l citesc. Și pentru cuvintele astea pe care, uite, le împart cu lumea.

Dragă Ioana,

Grea întrebare mi-ai pus. Întâi și-ntâi, pentru că nu m-am întrebat niciodată. Apoi, deja pusă întrebarea, ea scormonește în mine în căutarea unui răspuns care o evită. De fapt, mint, fiindcă m-am mai gândit până acum că traducătorul e traversat de o schizoidie, una necesară și eficientă, care îl ajută să se împartă, să se fărâmițeze în tot atâtea cărți câte traduce, în tot atâtea personaje câte trebuie să însuflețească. Și recunosc că asta mă fascinează întotdeauna când traduc: să ascult glasul personajelor și apoi să-l redau, să intuiesc ritmul cărții, să pun în cuvinte o melodie care îmi bâzâie în cap. Poate acesta e și impulsul ori de câte ori mă apuc de tradus: să mă văd „scăpat” de melodia textului și să-i contaminez cu ea și pe alții (cititorii) – da, uneori mi-i imaginez cum o îngână (în gând, sper!).

Dar se pare că, spunând eu cele de mai sus, nu fac decât să întocmesc o fișă clinică a traducătorului. Dar nu e oare traducătorul un bolnav incurabil, un dependent de cuvinte și un voyeur? Știm cu toții că răsplata pentru munca noastră de traducători nu acoperă mai deloc efortul depus. Cu toate acestea, continuăm aproape obsesiv. În fine, nu vreau să adăugăm și depresia pe fișa clinică.

M-aș opri doar la dependență. Cred că aici găsesc un pic din cine sunt eu atunci când traduc. Și am descoperit asta – deși am ignorat-o (de unde bani de terapie?!) – de câte ori am încheiat o traducere. Simptomele: o senzație de sevraj, de rătăcire, de pierdere a ritmului. Odată ieșit din lumea cărții, nu mai știu încotro s-o apuc. Desigur, asta se întâmplă și atunci când te cufunzi în lectură. Dar în traducere e și mai mult, fiindcă, în felul tău, construiești lumea aceea, ești un mic demiurg, chiar dacă nu ți-e amintit numele pe coperta cărții.

Dragă Ioana, m-am lungit cu răspunsul și n-am făcut decât să dau târcoale unor fărâme de eu. Te-am dus cu vorba doar ca să-ți spun, în final, că sunt eu plus o mulțime de alți eu pe care îi accept de bunăvoie în mine, cu alte cuvinte, un dependent așezat în cercul dependenților anonimi de cuvinte. Cât despre cine e acest eu, asta încerc de-o viață să pricep, dar încă n-am găsit răspunsul. Dacă aflu, îți scriu.

Și fiindcă mi-ai cerut să-ți spun care sunt cărțile de care am prins drag, traduse de mine sau de alții, ți-aș vorbi, în primul rând, de cartea lui Aris Alexandrou, Misiunea, care urmează să apară la Curtea Veche. Și fac asta pentru că mi s-a întâmplat ceva rar: să nu mă satur de carte, tot citind-o cât am lucrat la traducere, să-i descopăr de fiecare dată alte și alte straturi. Și mai e ceva aparte la ea, și anume că, pe măsură ce naratorul ne spune povestea, adăugând noi detalii și noi informații, el nu face decât s-o deconstruiască. Dacă te aștepți ca la finalul cărții să ajungi la adevăr, să ai o viziune unitară și globală, ei bine, nu, totul se năruie ca un castel nu de nisip, ci de cuvinte. În joc nu e doar o misiune oarecare – în roman, transportarea unei lăzi dintr-un oraș într-altul –, ci chiar misiunea scriitorului și, prin repercutare, cea a cititorului.

Cărți traduse de alții… Am câțiva traducători care, atunci când le văd numele pe o carte, sunt o garanție a calității ei. Știu atunci că merg la sigur. Nu dau nume, ca să nu uit pe careva, însă vreau să-l amintesc pe Petru Creția, al cărui nume pe cărți – ale lui sau traduse de el – e o promisiune a unei desfătări nu doar intelectuale, ci chiar senzuale, căci există acolo o sonoritate aparte, care reverberează în tot corpul (hei, Descartes, te salut!). Nu m-a interesat niciodată să compar originalul cu traducerea lui Petru Creția, n-am vrut să știu dacă a fost fidel sau nu, deși infidelitatea n-ar fi făcut, cred, decât să-mi sporească deliciul lecturii. Există ceva din el în fiecare carte tradusă, o marcă a lui, iar mie asta îmi face bine, deși unii spun că traducătorul nu trebuie să se simtă, că e un anonim ascuns în spatele unor cuvinte. Poate că așa o fi, dar să-l simt pe Petru Creția îndărătul cuvintelor e o mare bucurie de fiecare dată.

Îți mulțumesc, dragă Ioana, pentru ideea de a le da cuvântul traducătorilor, de a-i face să iasă cu eul lor cu tot dinaintea cititorilor și îți doresc să te desfeți cu cât mai multe traduceri bune.