Sub brad sunt și celelalte lucruri.
Întâmplatele și neîntâmplatele. Oboseala. Senzația de gol interior. Grijile. Spaimele. Coșmarurile. Pierderile. Umilințele. Complexele. Abuzurile. Eșecurile. Uitările. Zilele la finalul cărora ești atât de frânt că te simți detonat în bucăți care nu se vor mai lipi niciodată înapoi cum trebuie. Prieteniile care nu au fost. Reale. Ratarea, ca sumă a momentelor în care tu și povestea ta ați fost în fractură deschisă. Sau sunteți. Buzunarele pline cu tristeți grele care te trag în genunea ta personală când zâmbești amabil cuiva care nu mai are răbdare. Propria lipsă de răbdare, exersată în momente în care ai fi vrut să poți mai mult. Faptul că nu ai putut mai mult. Când a fost nevoie.
Anxietățile. Vina. Copleșitoare, vina. Oroarea de ridicol. Boala, bolile. Tot ce vine cu ele. Gândul nevralgic că nu ești de-ajuns. Că nu ești de folos. Că nu ești suficient de bun. Că nu ai contat. Că nu contezi. Teama că ai ajuns la capătul puterilor. De-acum ce-o să mai faci? Ce-o să mai îmbunătățești, ce soft o să mai upgradezi? Ce actualizare mai e disponibilă? Te lasă hard-ul.
Monotonia. Diferită de cea pe care o cântă Shakira. Graba. Timpul care fuge fără să asculte de vreo telecomandă. Nu poți să pui pauză, nu poți să dai înapoi. Totul e live. Ai greșit, s-a dus. A zburat. Nu se mai întoarce, nu se mai repară. Kaput gemacht. Grijile cu banii. Grijile cu jobul. Grijile cu copiii. Grijile cu banii, jobul și copiii. Celelalte griji, care le fac pe primele să pară o petrecere cu ceai și prăjiturele.
Sub brad sunt și dezamăgirile de peste an. Unele mărunte, despre care vorbești mult. Unele enorme, pentru care nu sunt cuvinte. Sunt și toate cuvintele lipsă. Și toate durerile peste care nu s-au pus decât alte dureri. Că nu a fost timp. De tine. Poate mai târziu. Poate la anul.
Sub brad sunt toate cele de pe urma cărora te vezi mic, micronic, infinitezimal, o așchie în ochii lumii, în timp ce Instagramul urlă la tine că ești valorosputernicindestructibilunic. Absențele. Neputințele. Așteptările mototolite și aruncate la coș. Câte-un vis jumulit de pene ca o gâscă opărită.
Familiile care s-au rupt de la mijloc. Carierele care s-au oprit. Școlile care nu au dus nicăieri. Veștile proaste. Groaza. Tensiunea. Amânările. Stagnările. Fără număr. Zâmbet larg, dat ca o pudră peste o lacrimă care nu curge. Înstrăinările. Uneori, de tine. Cel care ai fost. Sau ai fi putut fi. De ceilalți. Inutilitatea. Anii pierduți învățând lucruri și oameni pe care nu le folosești și care te folosesc. Stările de exil, de asediu, de ambuscadă. Atât de obosit.
Sub brad sunt și lucrurile astea. Sigur, pozele arată frumos, toată lumea fericită, cadouri, unboxing, bilete, beteală. Luminițe peste tot, fâșii de beznă compactă pe dinăuntru. Say cheese.
Oamenii vorbesc continuu despre iertare, iubire și daruri. În fapt, fiecare vrea să fie iubit pentru cine este el, văzut, ca la Avatar. 4 dx. Ascultat. Iertat. Primit. Recuperat. Alinat. Măcar un pic. Doar că nimeni nu spune că fiecare își aduce sub brad și teritorii interioare complet defrișate, de care s-ar teme și T.S. Eliot. Ce să mai construiești? Unde? Cum?
În fiecare an, înainte de Crăciun, scriu o poveste cu o bucățică de speranță în ea. Și poate că nu ar fi trebuit. Sau nu trebuie. Crăciunul e și pentru oamenii pe care viața i-a rupt, și pentru cei care stau să se rupă, și pentru cei părăsiți, înșelați, alungați, zdrobiți, pierduți, abandonați, deznădăjduiți, cocoșați de tot ce-a venit peste ei. E și pentru cei de viața cărora nu se bucură nimeni, dar cărora li se spune obsesiv să se bucure de viață. Să spere, să dea. Să dea. Mai mult din ei. Și mai mult. Fiecare se aduce pe el, uneori secat de puteri, uneori înfrânt, uneori sărac lipit pământului de tot ce nu ar fi trebuit să dea cu două mâini. Nu sunt numai cadouri sub brad. Nu toată lumea primește din preaplinul altor inimi. Darurile despre asta erau.
Despre a nu fi pe deplin singur, în lumea asta mare, când se stinge lumina.
Sub brad sunt și oameni pe care nu-i vede nimeni.
ioanabaldea.com 