Reading List Reloaded

Ne apropiem de Bookfest și plouă în jur cu titluri bune, așa că simt că voi naviga în episoade succesive pe lista aceasta, deocamdată garnisită strict cu titluri autohtone. Cele mai multe sunt delicatese pentru un cititor sclifosit, nehotărât și dominat de alegeri eclectice, așa ca mine. Sper, totuși, să fie de folos tuturor celor care se agață de un fir în Labirint, (zise ea, ca o Ariadnă modestă ce se afla :-). (Presupun că Minotaurul din povestea asta e bugetul, dar nu vreau să stric ziua nimănui, nici măcar pe a mea, așa că propun să abandonăm acest capitol și, vorba… scenaristului, mai bine-un cântec vesel să cântăm).

  • Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, e o carte pe care o știu de când era mică :-). Adică idee, schiță, mireasmă răzlețită într-un laptop. De-atunci o aștept și mă bucur de ea. Ei bine, acum a apărut. E un muzeu al mirosului, o istorie culturală, un răsfăț antropolgic cartea asta, superb ilustrată de Silvia Irina Zimmermann, apărută la Peter Pan Art &Entheos. Te plimbi prin traduceri iconice ale textelor clasice, de la Platon la Plotin, dai de „înmiresmarea” din Divanul lui Dimitrie Cantemir, culegi de pe jos batista parfumată din Război și pace, de Tolstoi, simți carnea trandafirilor din poemul lui Kavafis (despre care am aflat prima oară de la Jón Kalman Stefánsson, da, spre rușinea mea, l-am descoperit târziu), te sufoci de mirosul bucătăriei lui Winston, din 1984, de Orwell. Și tot așa. Parfumul e prezență, e boală, e izbăvire, e fuior de suflet și legământ de moarte. Nu știu să existe, în limba română, o altă carte cum e asta, așa că o recomand din toată inima și, dacă sunteți în căutare de mai multe povești olfactive, vă trimit pe blogul acesta înmiresmat care o să vi se lipească de vârful nasului ca timbrul de scrisoare :-).
  • Orașele. Primii 6000 de ani, de Monica L. Smith, tradusă de Alina Popescu și apărută la Editura Corint în colecția Istorii urbane m-a cucerit de când am văzut că e recomandată de Zahi Hawass, egiptologul meu favorit în copilărie (mă rog, cred că eram deja mare când mă uitam la Chasing Mummies, pe History Channel, dar să trecem peste…). Ce face Monica L. Smith în cartea aceasta nu e doar o istorie a urbanității, ci una a comunității, a omului, până la urmă, care își accesibilizează spațiul, a călătoriei, a comerțului, a sănătății. E o explorare a măruntaielor cetății făcută cu armele arheologului. Un periplu care pornește din „groapa de gunoi de la Monte Testaccio” și… nu vă spun unde sfârșește, pe principiul (atât de des exhibat, știu) „nu vreau să dau spoilere!”. Vă mai spun doar că Monica L. Smith predă antropologie la UCLA și că a făcut săpături arheologice în Egipt, India, Marea Britanie, Italia, Tunisia, Bangladesh, Turcia și Madagascar.
  • Abandon, de Abdulrazak Gurnah, tradusă de Andreea Năstase și apărută la Litera. Nobelul pentru literatură din 2021, da. Dincolo de renumele autorului, am auzit lucruri minunate despre cartea aceasta politică, senzuală, în care istoria unor generații e țesută pe armătura colonialismului, ale cărei pagini abundă de djini și de ecouri ale istoriei sclaviei, ale Oceanului și ale unui continent african dezbrăcat de clișeul romantic din proza britanică.
  • Înainte de Eden, de Margaret Atwood. Proaspăt apărută în colecția Corint Fiction a Editurii Corint, în traducerea Gabrielei Nedelea, e o explorare a crizei vârstei de mijloc la ambele sexe, cu umorul tăios marca Atwood, cu revizitarea unei fantome vag hamletiene, cu seisme în interiorul unui cuplu ai cărui membri împart doar dorința de a se despărți. Sigur, e un cocktail narativ ceva mai sofisticat decât acest paragraf reducționist, cu elemente de intrigă secundară tipice autoarei – depresie, adulter, sinucidere, manipulare și, mai ales, ideea de viață dublă, de meandre ale personalității care nu eșuează niciodată în predictibilitate. Între toate acestea tronează niște fosile de dinozaur (pe cuvânt!!!! :-). Cartea a apărut pentru prima oară în 1979, așa că se pretează speculațiilor intertextuale pe care sunt convinsă că le vom face cu toții.
  • Trei surori, de Heather Morris, e un roman apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu, care se înscrie în seria celorlalte volume ale autoarei – Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Este povestea a trei adolescente din Slovacia, Livi, Cibi și Magda, ajunse la Auschwitz-Birkenau și a luptei lor pentru supraviețuire. Ca și în celelalte romane care abordează tema Holocaustului, și aici Heather Morris pornește de la un sâmbure de realitate. E impresionant, de altfel, felul în care narațiunile se oglindesc una într-alta, inclusiv prin mărturiile finale și prin materialul fotografic care te smerește și te înfioară deopotrivă, pentru că ajungi, la capătul cărții, mai aproape de grozăvie și de cioburile vieților pe care Holocaustul le-a mestecat între fălci.
  • Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela, Editura Darclée. Am primit cartea asta chiar înainte de Paști (mulțumesc, Ohara, și pe această cale) :-). E o delicatesă epistolară, în care conversația nu lasă în urmă efluvii de rom și scorțișoară, ci o bogăție teribilă de intarsii culturale. De la The Wasteland, a lui T.S. Eliot la marea literatură rusă și de la dinamica Orientului cu Occidentului la filmul european, fiecare pagină e zămislită dintr-un aluat gourmet, iar ce le leagă, dincolo de plăcerea dialogului atât de viu și delicios de sinuos, e călătoria. E dansul continuu cu alteritatea. E plăcerea de a scotoci în sertarele altei minți. Sau așa mi se pare mie. Aștept să citiți, dacă nu ați făcut-o deja, și să comparăm împreună feliile de povestea. A mea e obligatoriu cu mac, pentru că așa făcea, numai pentru mine, cred (că numai nouă ne plăcea), cineva care-mi lipsește foarte mult. Dar despre asta, mărite Șah Riar…
  • Cartea greșelilor fatale, de Dashka Slater, tradusă de Antonia Gîrmacea la Corint Junior. O ador pe Dashka Slater! De la Corabia cu coarne. Cartea aceasta nouă e de middle grade, e tapetată cu hărți, cu obiecte misterioase, cu goblini, cu zâne, cu acumulări de tensiune și elemente detectivistice. Amazon Best Books 2020. Las aici un teaser făcut de Dashka, în caz că nu v-am convins :-):
  • Povești somnifere, de Vlad Stroescu, ilustrate de Andreea Dobreci, Humanitas Junior. Vlad Stroescu este psihiatru și, dacă e să o credem pe Ana Alfianu, una dintre autoarele mele favorite pentru copii (ce carte superbă e Val și Cetatea Sufletului!), scrie „povești proaspete, pline de umor și candoare” în care încap și explorări, și împrieteniri, și proiecții de toate felurile, pentru cititori mai mari și pentru cititori mai mici. (Dacă nu sunt chiar soporifice să nu vă supărați pe mine, când se va inventa dispozitivul instant de adormit copilul care mai vrea să stea aninat de poveste chiar dacă au trecut două ore și patruzeci și cinci de minute, promit să vă spun!).

Și cu asta, vorba lui Bugs Bunny (sper că Bugs, totuși, nu Porky), that’s all folks, că până și Șeherezada se ducea la culcare și lăsa povestea-n coadă de pește, la sfârșitul programului de seducție narativă.

UN TRANDAFIR DE IERIHON

Când am plecat din biroul unde am locuit, într-un fel, aproape douăzeci de ani, am luat cu mine o cană de cafea și un desen pe care l-am primit de la cineva important care credea că, de la fereastra mea, se vede frumos afară. Atât. Două obiecte.

L-am uitat pe al treilea. Era un trandafir de Ierihon, de la Ohara Donovetsky. Mi-l lăsase la poartă. Ajunsese la mine după mult timp.

La început mi-a părut rău, pe urmă mi-am dat seama că îl port cu mine, oricum, cam peste tot. Ohara mi-a dăruit lavandă, în prima zi când ne-am cunoscut, și generozitate incredibil de caldă, tapetată cu povești, cu cafea, cu îmbrățișări care se simt, chiar și virtual, îmbrăcate în aceeași catifea de suflet cu adâncimi lipsite de cute.

Pentru că Ohara a scris o carte nouă, las aici un fragment în avanpremieră, pentru voi, și un trandafir mușcat de mister, pentru ea.

Puzzle cu pețitoare

Ohara Donovetsky

În curs de apariție la Editura Trei

***

Dona îi plăcuse Avei cel mai mult dintre toate fetele din Sis. Ba mai mult, uneori avea senzația că trăia în locul ei. Reținuse foarte multe dintre întâmplările Donei, era în stare să le povestească foarte amănunțit, așa cum a făcut‑o, de pildă, cu episodul pe care ea îl numise „întâlnirea cu Mamaguda“.

Prima dată când a ajuns acasă la Mamaguda, Dona a fost martora unei scene care a îngrețoșat‑o. Plecase din orășelul ei de baștină din mijlocul Bărăganului ca să vină la București să se înscrie la Liceul Pedagogic. A ajuns la Mamaguda într‑o dimineață îngrozitor de toridă din luna august, însoțită de mama ei. Era doar 8 dimineața când au coborât din tren în Gara Obor și deja soarele era greu de suportat. Mama Donei primise adresa așa‑zisei Mamaguda de la o colegă de serviciu, care o folosise și ea pentru fiica ei, ce călduuură, se topește asfaltul, uită‑te și tu, auzi‑auzi, ce mai oră de întâlnire, da’ tot e bine că ne primește acum și nu ne‑a chemat la douășpe’ noaptea! Până în Drumul Taberei, unde locuia Mamaguda, au mâncat două înghețate. Când au ajuns, un bloc turn dinspre Pre­lungirea Ghencea, Dona s‑a bucurat că Mamaguda (Nu serios acum, ce fel de nume e ăsta, Mama Duda sau Aguda, e la derută sau ce?, e pseudonim? Cum să te cheme așa? întrebase mama ei tot drumul, nu, nu o cheamă așa, așa i se spune, asta‑i acum), stătea la etajul trei și deci nu erau nevoite să ia liftul, am oroare de mașinăriile‑astea.

Ușa apartamentului le‑a fost deschisă de o femeie tuciurie, masivă, cu buze groase și ochi verzi, care le‑a zâmbit larg și le‑a făcut, și mai larg, semn să intre, haideți, bine ați venit, vă așteptam! și mare le‑a fost mirarea când au văzut o sufragerie rococo, auzi, tu, îți vine să crezi?, după înfățișare ai fi zis că are fuste colorate și lungi sau că trăiește, ce știu eu, în cort sau în bordei, povestise Dona, în care lumina albă de afară era filtrată discret de draperii de culoare grej, iar căldura, în mod miraculos, nu răzbătea deloc. Au fost invitate să ia loc, s‑au așezat amândouă una lângă alta pe aceeași sofa, iar Dona de‑abia atunci a observat că în cameră mai era cineva. Așezată pe unul dintre sca­unele somptuoase, aduse aproape de masa rotundă — o bijuterie, îți zic, de unde le‑or fi având? comentase Dona —, pe care fusese deja adusă tava cu cafele, se afla o femeie care părea cu totul scufundată în scaun, și oricum complet nepotrivită cu el, cu decorul, cum, de altfel, era și persoana care ne deschisese ușa, da, dragă, cea masivă și tuciurie, cea cu buze groase era gazda, nu cum am crezut noi, că ar fi fost femeia de la curățenie, ajutorul în casă sau așa ceva.

— Vai, mă scuzați, nu v‑am văzut, a zis și mama Donei, când femeia scufundată în scaunul de lângă masă a tușit.

A crezut că femeia aia mică era gazda, așa că a conti­nuat, stânjenită:

— Bună ziua, am venit…

— Da, știu de ce ați venit, a răspuns repezit femeia mică și stafidită, fără să zâmbească.

Avea un batic pe cap, legat la spate și își ținea buzele strânse sau atât de subțiri erau ele din născare.

— Sunteți… Mama Duda…? a întrebat mama Donei încurcând denumirile și nebăgând de seamă de tulburare.

— Eu sunt Mamaguda, s‑a auzit dinspre ușa sufrageriei.

Vorbise femeia mare și tuciurie, care zâmbea larg, părând să ignore greșeala, dar și grozav de amuzată de încurcătura mamei însoțitoare, care de‑abia atunci înțelesese că Mamaguda era cea care le deschisese ușa și le invitase să intre, deși tot nu pricepea cum de arăta chiar în halu‑ăla, ca o… ca o, zi tu să nu‑i zic io, așa cum stătea ea cu brațele în șold și cu o țigară între buze, fără filtru era, dacă‑ți spun?, știu, pentru că mirosea îngrooozi­tooor. Fumul îi intra femeii în ochi, așa că făcuse ochii mici. Avea o față, maamă, ca fețele‑ălea de gangsteri, când stau ei așa, cu țigările în gură și o fac pe durii.

Mamaguda, pe numele ei Floarea Moscu, s‑a apropiat și ea de un fotoliu Art Nouveau aflat lângă masa rococo, și‑a apucat poalele fustei largi și le‑a adus cumva spre genunchi, avea fustă, da, nu d‑aia, dar gestul era ca pentru aia, s‑a așezat crăcănat, s‑a răsturnat în fotoliu, părea un bulibașă, scoțând fumul pe nas și pe gură în același timp. Apoi și‑a continuat discuția cu femeia mică și stafidită:

— Ce ziceai, madam Lăuneanu, că ai făcut?

— Da. Așa am făcut. Să se învețe minte să mai lase păr în chiuvetă. Sau să mai lase păr oriunde. Când se piap­tănă. Să‑l adune. Cum or ști. Nu știu cât era. Am adunat toate firele de pe marginea chiuvetei și le‑am înfășurat strâns de tot pe peria de dinți, a zis madam Lăuneanu, femeia din celălalt fotoliu, spre disperarea Donei și a mamei ei.

Apoi, fără nicio tranziție, Mamaguda s‑a întors că­tre mama Donei și a întrebat‑o, cu aerul cel mai firesc din lume, de parcă ar fi întrebat dacă a pus leuștean în ciorbă și asta după ce ar fi controlat că întreg procesul tehnologic al produsului culinar ar fi fost respectat:

— A fost născută cu placenta pe cap, cu căiță, cum se spune, așa‑i? Ăsta da noroc, ce n‑aș da să fi avut eu no­rocul ăsta… Spune drept acum, e rodul unei iubiri între rude foarte apropiate? E cea mai mică din șirul de șapte surori? Nu a avut surori, zici? A, nu știi tu să fi avut, dar cine poate ști? A fost întoarsă de la țâță sau măcar a supt iar după ce a fost înțărcată? Cum să nu știi? Cum se poate să nu știi? Știi, știi, numai gândește‑te bine, poate ai uitat, atât trebuie, să‑ți amintești doar. Nu se poate să nu‑ți amintești ceva.

Până la urmă, mama Donei ar fi răspuns la toate în­trebările, oricât de stranii i s‑au părut, deși a mărturisit mai târziu că i‑ar fi venit rău în timpu‑ăla de vreo cinci ori. Mamaguda îi fusese recomandată ca o gazdă bună, implicată în protejarea fetelor, prea fragede pentru orașul ăsta care le putea înghiți de vii. Mama Donei știa că undeva tot trebuia să o lase pe Dona, undeva în gazdă, pentru că liceul nu avea internat, începea școala, iar faptul că acolo mai stăteau încă trei fete îi întărise convingerea că Floarea Moscu, numită Mamaguda, poate nu degeaba, ei?, era potrivită. Nu știi ce greu am aflat de școala asta… Ce să mai… n‑ai idee! Doar că nu l‑am omorât pe tata, cum se spune, i‑a zis femeii.

După întâlnirea asta, Dona a avut și alte surprize, Mamaguda a luat‑o tare de la început, Și oricum, gândește‑te, voi, aici, în Regat, nu ați avut niciodată probleme cu condamnarea vrăjitoriei, ca‑n Ardeal. Acolo au fost și procese. Aici, trai! Aici în zonă asta a fost dintotdeauna chiar o breaslă respectată! S‑a transmis mai ușor. Oricum, numai din gură la ureche, că altfel nu se poate.

Dona a acceptat foarte repede, Mamaguda se pare că avusese dreptate, fata era din același aluat cu ea, așa că a învățat foarte repede. Meseria asta se fură, nu se învață, nu se scrie nimic, nimic, altfel se pierde harul. Nu mai spun că am avut noroc să găsim una care s‑a stabilit în oraș, că, de obicei, știi, stau în colibe, în păduri, în peșteri, sub poduri…, îi spunea.

Nu fi îngrijorată, dragă mamă, sunt pe mâini bune, i‑ar fi spus până la urmă Dona mamei ei, la o lună de când stătea în gazdă la Mamaguda. Le întâlnise și pe celelalte interne, împreună erau mai ușor de suportat toate, dorul de casă, distanța, înstrăinarea etc.

Poate că șocul înstrăinării sau excentricitatea Donei o fi făcut ca în jurul ei să strângă rândurile și să se adune fetele aflate în aceeași situație. Dona a putut astfel să‑și formeze cercul. Sau poate devierile femeii la care stătea în gazdă, s‑a gândit mai târziu Ava.

Cert era că Donei i‑a intrat în cap că avea o în­zestrare. Credea cu tărie că e aleasă, dar spunea și că a cântărit și c‑o auzise într‑o seară pe Mamaguda vorbind cu madam Lăuneanu — căreia fetele ajunseseră să‑i zică Damlauna, de la dambla — despre înzestrarea de care‑ar fi nevoie.

— La înzestrarea ei, ce zic eu?, la… ăsta, la darul ei, pentru că are un adevărat dar, sau, mai bine zis, har, asta e, har, n‑ai văzut cum le știe, cum le potrivește, cum le intuiește, cum le învață pe toate. Îți zic sincer, dragă, eu nu am văzut pe nimeni așa în toată viața mea… și am ceva! Nu trebuie să se piardă așa ceva! Eu am avut o bunică, știu ce spun. Unde n‑am avut eu norocul ăsta. Da’ las’, că tot e bine. Sunt nașă acum, spusese Mamaguda.

O lună mai târziu, Dona formase Sis și le explica fe­telor: Școala asta de vrăjitoare din inima orașului, ce noroc pe noi, cine‑ar fi zis? Păi, vă dați și voi seama. Casa asta e cheia. Timpul în care ne‑a fost dat să ne întâlnim. Liceul Pedagogic?, puai, doar așa, moft.

Păi, nu mi‑a povestit mie Mamaguda? Ascultați aici, cică o cunoscuse pe una. O văzuse dansând în mijlocul satului. Goală de la brâu în sus, în jos avea o fustă roșie și în mână un steag roșu. Cică ar fi alungat ploile care se abătuseră ne­ostoit peste sat. Se mai zvonea și că fac negoț cu ploile, că le aduc sau le duc unde e nevoie de ele sau după cum sunt che­mate sau plătite. Ei… și pe asta cu fusta roșie și cu steagul, se pare că au dus‑o și au legat‑o. Bunică‑sa așa povestea. Zicea: „au dus‑o la cănțălarie și au închis‑o…“.

Numai patru copile — Dona, Alexa, Catarina și Lenuș — avuseseră acces în casa femeii despre care Dona credea că le va învăța cele mai mari secrete. Se întrebase mai târziu dacă Mamaguda avusese cumva mai multe serii.

***

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates