Am dat rar pe aici în ultimul timp. Din motive multiple. Lumea mea e complicată, iar eu sunt un mic Sisif din ce în ce mai obosit. M-am trezit, însă, zilele astea, cu o întrebare care, de când mă știu, mi-a organizat ceva mai bine haosul interior. M-a ajutat să văd mai clar în momentele proaste.
M-am gândit s-o dau mai departe. Poate mai ajută pe cineva, poate plutește ca o ușă de dulap și reușește să țină la suprafață, pe un ocean rece, mai mult de doi oameni 🙂
Pe tine ce te face să fii tu?
Așa sună întrebarea mea. Câteodată reușim, chiar și pe o perioadă mai lungă de timp, să funcționăm ca niște mici roboței, facem ce trebuie, ne organizăm viețile în sisteme de susținere, ne concentrăm pe util și pe utilitar. Siguranță, stabilitate, rutină bună, mici plasturi de supraviețuire (o înghețată în plus, poate mai multe cumpărături, un mic viciu întreținut (eu, când nu-mi mai doresc cercei și cărți, știu că nu-i a bună), ideea că mai e puțin și… [insert guilty pleasure]. Facem ce trebuie, cât trebuie. De la un punct încolo, însă, ne târâm spre un finish. Spre cine suntem, într-un fel.
Poate că nu mai suntem cine eram anul trecut. Sau acum doi ani. Sau cinci. Lucrurile care ne făceau să fim noi, cele la care eram buni, poate, cele care ne făceau să râdem, cele pe care le asamblam cu plăcere într-o volută identitară sunt încă acolo. Cât din ele reușești să faci, în viața ta de acum?
Ce lași să moară pe drum? Și de ce?
Cunosc oameni extrem de talentați într-o direcție sau alta care supraviețuiesc în cu totul alte domenii decât cele în care excelau. Că așa e viața. Îți dă câte-o furtună, te mută pe un alt continent… și câteodată te face să pierzi piese pe drum. Și să nu mai știi. Ce făceai tu bine. De ce. Cu ce miză. În plan concret, lucrurile astea îngropate voluntar, părăsite, uitate, creează nedorite zone deșertice acolo unde au fost, cândva, grădini.
Da, sunt și lucruri care țin de vârste pe care le părăsești. Gusturi care se schimbă. Abilități care evoluează. Sau involuează. Sau stagnează. Sau dispar.
Dar sunt și lucruri care zac într-un sertar închis. Pentru că nu ai timp, nervi, chef, vlagă de ele.
Azi m-am gândit puțin la Arhitectura fericirii a lui Botton. Și la structura de rezistență a fiecăruia dintre noi. La ce făceam bine. La ce pot face mai bine. La ce nu fac. Pentru mine.
M-am trezit cu versurile astea ale lui O’Shaughnessy în minte, ca un soi de amintire vinovată a unui viitor neîntâmplat:
”We are the music makers, And we are the dreamers of dreams, Wandering by lone sea-breakers, And sitting by desolate streams; — World-losers and world-forsakers, On whom the pale moon gleams: Yet we are the movers and shakers Of the world for ever, it seems.”
De curând, zapând fără țintă, am dat peste Anonymous. Filmul lui Roland Emmerich din 2011. Mi-am amintit aproape nevralgic cum l-am văzut prima dată, cum din substanța lui au crescut conversații despre De Vere, și Oxford, și Marlowe, și conspirații, și Ben Jonson, și Stephen Greenblatt, și Deborah Shaw și toată enigma aceasta fantastică, halucinantă care e opera lui Shakespeare.
In faith, I do not love thee with mine eyes, spune Shakespeare în sonetul 141, favoritul meu dintotdeauna, poate pentru că descrie cel mai bine relația voluptuos intuitivă a cititorului cu literatura care-l bântuie, îl recalibrează, îi testează plasticitatea neuronală, îi pune simțurile pe talgerele imaginației și-l leagă, justițiar, la ochi, până când cuvântul devine materie, esență, muzică.
În fiecare an, pe 23 aprilie, infama lună crudă, scriu despre cărți, despre literatură, un pic și despre sărbătoritul zilei, despre adicții beletristice și flirturi narative, despre ce și cum citesc, despre cât de adânc mă pierd în pagină și despre cine (re)devin când locuiesc în mintea altcuiva. Cum am mai spus de atâtea ori, cheers, Master Shakespeare, always a pleasure!
Pentru azi am ales, așadar, oarecum festiv. Nu că nu aș face asta mereu, dar, de data aceasta, sunt volume pe care așa le percep – ca pe un răsfăț dus la extrem într-o epocă austeră, ca pe un moment de nesperată extravaganță mentală într-un continuum eminamente searbăd.
O să încep cu Maggie O’Farrell. Știu că a mai fost pe lista mea. Acum, însă, am citit-o, într-un weekend pe care l-am perceput ca pe o vacanță. Am zăcut și am citit, am trăit un pic în lumea lui Agnes, care vede lumea cu un ochi interior, ca de Pythie, care simte ritmuri ale vieții ca pe o vâltoare a sângelui și ale cărei degete citesc hărțile sufletului în timp ce ele se scriu. E o carte ca o grădină sălbatică, năpădită de rogoz verde, zadă, scoruș și ochiul boului (da, e magistrală traducerea Mihaelei Buruiană! Chapeau bas!). Pentru personajul lui Agnes există un cuvânt în care încap mitologie și poezie celtică, spiritul jumătate magic, jumătate profund teluric al unei lumi de barzi, druizi și elfi ai pădurillor: eerie. O stranietate jucăușă, care farmecă și năucește deopotrivă. Din el izvorăște ființa aceasta care, în cartea lui Maggie OFarrell, se luptă cu ciuma, cu freamătul prea mare din sufletul iubitului ei, cu scena vizibilă și cu cea ascunsă privirii, cu forma unei case, cu aerul dintre ea și ai ei, cu fantome, cu fantasme. E o carte splendidă. Am iubit fiecare cuvânt. A sensual feast, cum ar spune autorul niciodată numit.
Foto: Marius Constantinescu. Hamnet, Maggie O’Farrell, Pandora M
O altă carte, extrem de diferită și de tulburătoare, într-un fel, e Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Corint Fiction. Am tot vorbit despre cartea asta, am moderat și un eveniment de lansare, cu Ioana Pelehatăi, Fatma Yilmaz și Ana Antonescu în postura unor cititoare avizate și extrem de atente la nuanțele care fac din această apariție editorială un eveniment. Nu e vorba, aici, doar de sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea literară (Evaristo a luat Booker în 2019 pentru cartea aceasta, premiu împărțit cu Margaret Atwood, pentru Testamentele), de statement politic sau de momentaneitate socială – e vorba de felul în care forma poetică a acestei proze în care se simt ecouri de Ginsberg, de Whitman, de Roxanne Gay, de Tracy Chapman reflectă diversitatea lumii, uneori chiar a lumii cuprinse într-o singură persoană a cărei identitate se schimbă, se modelează cu fiecare nouă etapă de viață. Douăsprezece femei văd lumea, se văd pe ele însele, aleargă prin povești care se intersectează uneori, se luminează reciproc, comunică, își desenează tăceri, spații goale și atingeri lipsă, așa cum și punctuația din frază lipsește. Viața însăși are arareori punctuație și mult prea puțină curtoazie sintactică, dacă stai să te gândești. Băltește, însă, lexical și te zăpăcește semantic. Mai mereu. E o carte experiență. Ca stil. Ca substanță. Ca probă de curaj. E minunat că există acum și în românește, într-o versiune pentru care Adina Ihora merită aplauze la scenă deschisă.
Una din cele mai surprinzătoare și frumoase întâlniri literare din primăvara aceasta
O altă carte pe care o așteptam și care, intelectual, s-a dovedit a fi un foc de artificii e volumul lui Robert Macfarlane, Lumea de subnoi, Polirom.
Foto: Marius Constantinescu
E o coborâre în Infern(uri) încărcată de o poezie densă ca un parfum greu, care lasă în urmă efluvii de scepticism cu privire la viitorul nostru, ca rasă. Călătoria, aventura, descoperirea, teama atavică de întuneric, tenebrele interioare, dimensiunea atotdistrugătoare a omului încap în paginile acestea care vorbesc despre toate lucrurile pe care le îngropăm: amintiri, secrete, dorințe. Suntem, noi înșine, lumi etajate, uneori complet necunoscute, dat fiind că omul vânează lumina și e prea puțin dispus să exploreze subteranul. Iată însă că subteranul, pivnița, tainița umbresc nu o dată soarele și întunecă speranța. Cartea lui Macfarlane e o istorie intelectuală a dedesubturilor, și greu, și delicios de digerat.
But my five wits nor my five senses can Dissuade one foolish heart from serving thee,
… unde thee rămâne această foarte proaspătă apariție Woolf, cu Doamna Dalloway și Camera lui Iacob reunite în același volum. Ediția, în sine, e superbă, iar Woolf rămâne autoarea care a construit camere de libertate în imaginațiile atâtor autoare încât ea, cea atât de greu încadrabilă, e, cumva, canonizată de pionieratul ei. Aștept zilele libere ca să o parcurg pe îndelete și, deloc în ultimul rând, sper că acest volum va naște conversație, dezbatere și, de ce nu?, revizitări necesare.
Foto: Marius Constantinescu. Doamna Dalloway. Camera lui Iacob de Virginia Woolf, Corint Clasici ai Literaturii
O altă carte pe care Maria și cu mine o așteptăm de multă vreme vine de la J.K. Rowling. Da, e Ickabog. Și acum, că știm deja de apropiata deschidere la New York, pe 3 iunie, a unui fabulos magazin Harry Potter pe trei niveluri, parcă visăm și mai tare la lumea aceasta pe care Maria, căreia Iepurașul încă nu i-a adus cartea, dar… m-am întâlnit cu el la Cărturești și așa plănuia, sper să o exploreze, cândva, și la propriu. Ce să zic… Protego Maxima. Fianto Duri. Repello Inimicum. Să ne fie spre apărare tuturor. (O să las aici o bucățică de poveste, citită de J.K. herself. Știu. Magic 🙂
Foto: Marius Constantinescu. J.K. Rowling, Ickabog, Arthur
Pe lista mea de #wishful, adică în așteptare pe noptieră, stau și următoarele trei minuni, pe care visez să le citesc pe îndelete și despre care aș vrea să scriu curând mai pe larg. Prima ar fi această superbă apariție din colecția Orion, Nemira, coordonată de Laura Câlțea. Mie toate Istoriile Evului Mediu îmi fac cu ochiul (bestiarii, anluminuri, boare de miros de scriptorium, ooooo, da), dar cu aceasta, a lui Minois, a fost dragoste la prima vedere și ticăi pe lângă ea exact ca un copil în fața vitrinei cu ciocolată. O recomand, deja, așa, pe necititelea, oricărui spirit gourmet cu apucături medieviste. Splendoare, ticăloșie și un whippet pe copertă. Ce să-ți dorești mai mult?
Foto: Marius Constantinescu
A doua e cartea lui David Barclay Moore. În care un băiețel își construiește o lume nouă din piese de Lego disparate. E o carte despre bullying și despre cât de greu ne e să digerăm diferența. Despre centru și margine. Și tensiunea dintre ele. Și tot ce se naște din tensiunea asta. Pulsatilă. Violentă. E una din cele mai curajoase apariții în colecția Corint Junior și sper să vorbim mult timp despre panașul ei. E foarte multă nevoie de stele și de iubirea care le mișcă, în prezentul nostru țeapăn. Abia aștept să citesc cartea asta.
Foto: Marius Constantinescu
În sfârșit, În amintirea memoriei, de Maria Stepanova, Humanitas Fiction, e, la ora actuală, una din cărțile despre care toată lumea vorbește și cred că pe bună dreptate. Până ajung la proza aceasta cu tușe autobiografice, am citit-o pe Stepanova ca poetă – e profund intertextuală, cu abilități ludice remarcabile și un gust special pentru jonglerii culturale rafinate. O să las o mostră aici, pentru toți amatorii de artisticării.
Foto: Marius Constantinescu
Cam atât pentru azi, Master Shakespeare. E un an tare amestecat, cu un soi de ciumă și el, puzderie de îngeri și demoni pe fiecare umăr. Multe de citit, măcar.
Only my plague thus far I count my gain, That she that makes me sin awards me pain.
Un interviu despre freelancing, ilustrație, tihnă și cocori
Pe Alexia Udriște o știu de mai mult timp, dar parcă nicicând nu m-am bucurat de imaginația ei atât de diversă cromatic ca în ultimul an, când din ilustrațiile ei s-au furișat bufnițe și au înflorit iriși în laptop-ul meu adesea potopit de tristeți.
Pe paginile ei , care sfârâie de muncă, am găsit mereu un colț cu soare de care m-am bucurat și unde am aruncat ancora atunci când cenușiul din jurul meu a fost dens. Mi-ar fi plăcut mult să stăm de vorbă la o cafea, lucru pe care încă sper că îl vom face curând, într-o lume mai prietenos colorată.
Alexia. Fotografie din arhiva personală
– În primul rând, trebuie să-ți spun că pentru mine, în perioada asta, a contat fiecare bucățică de frumos, iar site-ul tău e un veritabil sipet cu comori, fapt pentru care îți mulțumesc, din nou, din toată inima. Așa, ca mine, sunt mulți cei cărora le-ai colorat zilele în culori mai frumoase, le-ai strecurat o crenguță sau un animal jucăuș în peisaj. Tu de unde-ți încarci bateriile?
– Uite, pe mine genul ăsta de lucruri mă fac să mă hlizesc la pereți și să-mi încarc un pic bateriile – faptul că oamenii găsesc o gură de aur în munca mea. Îmi vine foarte greu să găsesc resurse pentru asta constant – fiindcă bateriile mele bat spre zero de ceva timp și nu par să-și revină. E o stare latentă în care îmi iau energia din feedback bun, ore petrecute săpând în grădină, pauze de muncă în tihnă cu mine sau jocul cu fiica mea, în zilele în care pot face doar asta. A devenit teribil de obositor să fac tot simultan, așa că profit să-mi reîncarc bateriile oi de câte ori am ocazia să mă concentrez pe un singur lucru: fie el pictat, joc sau împachetarea comenzilor din magazinul online.
–Ce înseamnă să fii ilustrator freelancer în pandemie?
-Probabil că dacă vei întreba 30 de ilustratori vei primi 30 de răspunsuri diferite, cum e și normal. Cred că depinde extraordinar de mult de ce fel de ritm ai avut înainte de pandemie. Eu m-am bucurat enorm de perioada stării de urgență, spre exemplu, când cu toată incertitudinea de atunci, m-a lovit un val de tihnă. Zilele astea, cu agitația la cote maxime, mă gândesc uneori cu melancolie la plimbări, la păsările care invadaseră orașul sau la cafelele sorbite printre blocuri. Mi-a priit – atunci. Un an mai târziu, mă văd într-o alergătură continuă. Pentru mine lucrurile nu s-au schimbat foarte mult – am schimbat un pic nota colaborărilor și am început să le filtrez foarte mult, am început să lucrez mai multe proiecte pe care le țineam într-o zonă de wishful thinking și să investesc mai mult decât o făceam înainte în brandul personal. E o mișcare pe care am făcut-o fiindcă mi-o doream și o aveam pe listă, pandemia doar mi-a dat avântul.
Alexia Udriște
–Ce a fost cel mai greu, anul trecut?
–Anul trecut a fost un an tumultuos pentru toată lumea, însă în cazul meu a fost un hop continuu, fiindcă demarasem pocesul de plecare din București care a fost întârziat considerabil de pandemie. A fost greu să pot să fac față la schimbul de roluri pe care trebuia să mi-l asum de la un minut la altul. Probabil toți părinții care lucrează de acasă știu cât de istovitor este. Dincolo de asta, am început lucrul pe șantier și ne-am mutat într-o casă nouă care mai avea și încă are nevoie de timp. Să fii creativ când ai atât de puțin timp pe care îl poți valorifica este foarte greu. În 2020 am pictat cel mai puțin din ultimii 5 ani, dar am lucrat cel mai mult – fiindcă pe lângă ilustrație a fost nevoie să găsesc timp pentru marketing și managerierea magazinului. Trebuie să recunosc că la finalul lui 2020 m-am simțit complet dovedită și-am intrat într-un soi de disperare. De atunci lucrez zi de zi la a delega mai bine sau a găsit metode mai eficiente de a face lucrurile. Îmi tot vine să spun că ”e greu”, însă e mai mult de atât – e atât de greu că singura soluție este ca în definitiv să fii mai blând cu tine însuți (iar asta trebuie să recunoaștem cu toții că este cel mai greu!).
–Cum lucrezi? De ce ai nevoie ca să fii, cu adevărat, tu, când imaginezi o poveste nouă?
-Ori de câte ori îmi vine vreo idee ajung să o notez undeva. Am o listă luuungă cu concepte pe care vreau să le dezvolt, iar atunci când găsesc momentul oportun e bucuria aia că materialul curge și nu trebuie activ să caut.
Am nevoie de liniște. Am să repet asta la infinit – pentru mine tihna și liniștea sunt dătătoare de inspirație – fiindcă acolo am spațiu să mă adun eu pe mine, eu cu mine. Când mă pun la masa de lucru am cu mine toate plimbările din pădure, toate vrăbiile care se adună lângă casă seara, toate mașinile desenate pentru fiica mea pe orice bucată de hârtie. Cum poți să fii lipsit de inspirație atâta vreme cât ai ochi, urechi, miros? Trebuie un pic de atenție. Acolo intervine tihna – îți trebuie timp să te poți concentra pe fiecare în parte, îți trebuie timp să nu trăiești într-un du-te-vino continuu.
–Care au fost cele mai provocatoare proiecte din ultima perioadă?
-E o provocare să faci producție de orice fel, mai ales în pandemie, când lucrurile funcționează de la distanță. Dacă era greu înainte, acum sunt mai multe impedimente. Îmi vine greu să manageriez tot ce ține de magazinul online, de producție și marketing în timp ce creez, în timp ce am o viață în restul timpului. Am continua senzație că sunt sloppy în tot ce fac dincolo de ilustrație, fiindcă nu am suficiente ore în zi pentru a îndeplini toate nevoile corect. Sunt chițibușară, îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, iar binele acela nu-i relativ deloc. Mă văd nevoită să îmi accept limitele.
Tea towel by Alexia Udriște
–Ce ți-ai fi dorit să poți face și nu ai reușit?
-În 2020 mi-aș fi dorit să călătoresc. Mi-aș fi dorit să avem libertate mai mare de mișcare, însă am scos-o la capăt cumva. Cred că de acum încolo încep să resimt mai tare nevoia asta, de a merge în locuri noi și de a mă simți în siguranță. Nu reușesc să mă simt în siguranță dacă nu-mi știu exact itinerariul, care acum este extrem de limitat, iar asta ia din spontaneitatea pe care o apreciam enorm când venea vorba de plecări.
–Te-ai mutat din București. Ai scris despre asta, ne-ai și arătat câte un colț din lumea ta cea nouă. Ce impact a avut mutarea asupra vieții tale creative?
-Țuști, așa a luat-o în sus! Cum e asta, să ieși afară în 2 secunde oricând ai chef, să nu auzi mașini și să respiri aer curat? Am vrut ca timpii în care nu lucrez să se resimtă ca timp liber, iar eu asociez mult libertatea asta cu natura și cu cât mai puțini oameni pe metrul pătrat. Ce e drept, odată cu pandemia am început să apreciez mai mult cafelele băute cu prietenii în jurul unei mese ori un prânz bun mâncat în bistro-ul favorit, ori un concert din Green Hours, ori chiar aglomerația aia din centrul vechi în zilele de vară. Cu toate astea nu cred că va întrece nimic cafeaua băută pe scări sau pe Tilda sărind în bălți, prin ploaie, vara. La finalul primei veri aici știam deja ce oră e după animalele care ieșeau la pășunat. Tu știi ce stare de bine mi-a dat mie să știu că e ora 11 dimineața fiindcă oile intrau la umbră? E o realitate cu care eu sau soțul meu nu am avut contact, fiind amândoi crescuți între blocuri. Mă bucur că pot să trăiesc în ambele lumi.
–Ce te-a ajutat, în perioada asta?
–Mi-am pus mult resursele în a construi un brand, mă ajută să văd că ia aripi și că munca mea nu e în zadar. Pe mine mă ajută orice progres vizibil, fie că e o mână de var dată în baie, 3 mp de grădină săpată sau un zâmbet de copil bucuros că și-a terminat puzzle-ul de 36 de piese – iar pe plan profesional mă simt împinsă de la spate de fiecare comandă pe care o primesc în magazinul online, dar și de interacțiunile pe care le am cu comunitatea mea din online.
–Spune-mi trei lucruri pe care nu le suporți la alții 🙂
–Uai, chiar zilele astea trec printr-o situație în care mă lămuresc încă o dată că nu sufăr lipsa de consecvență atunci când vine vorba de oamenii cu care lucrez. Altfel, nu sufăr lipsa de sinceritate și neasumarea (un cuvânt mare, știu).
–Ce (alți) ilustratori urmărești și de ce?
–O urmăresc cu drag pe Oana Ispir și călătoria ei cu linocut – și-s și tare bucuroasă că am două lucrări la mine acasă. Maria de la Micul Haos îmi e incredibil de dragă, sunt fascinată de munca ei. Mai sunt, n-am să-i enumăr pe toți, dar fiecare are ceva speficic care mă atrage.
–Care e cel mai mare clișeu în care ne împotmolim când vine vorba de munca unui artist?
–În general, tot ce ține de inspirație. TOT. Oamenii se așteaptă mereu la răspunsuri foarte complicate (mie-mi place să le zic ”pompoase”) și pline de filosofie – care de cele mai multe ori nu există.
–Emani fragilitate. Cum ți-ai construit curajul de a merge pe drumul tău?
-Cu fragilitatea înainte, aș zice. Cred că m-am prins devreme, foarte devreme, că nu am nimic de câștigat dacă pretind că sunt mai complicată decât sunt. Am pornit de foarte mică printre oamenii pe care i-am admirat, iar asta mi-a adus oleacă de smerenie. Îmi e însă greu în continuare să-mi găsesc locul. A trebuit să iau devreme frâiele a ceea ce vreau să fac și a ceea ce vreau să cresc în mine, iar asta mi-a dat curaj, dar și tone de îndoieli.
-Un obicei prost de care încerci să scapi :-). Ai așa ceva?
–Am o groază! Unul dintre ele este că sunt dezordonată. Iar aici este un paradox, fiindcă haosul îmi creează agitație, și în niciun caz nu-mi lasă creativitatea să zburde.
–Ce vei păstra din toată perioada asta?
-Tihna pe care o învăț. Fac pași de melc, dar simt cum încolțește în mine sămânța asta e tihnei. Dintr-o altă perspectivă o pot vedea și ca pe o lehamite în a mă mai lăsa purtată de probleme care, în fond, nu-mi aparțin – dar astea sunt exerciții pe care le fac eu cu mine. Odată cu pandemia am început să simt o disperare de a învăța să trăiesc pe mai multe planuri, nu doar secvențial, printre muncă și proiecte.
–Trebuie să pictezi ceva numai pentru tine. Ce cadou îți faci?
–Visez de jumătate de an să pictez niște cocori pe o dimensiune de 100cmx50cm. Ăla o să fie cadoul meu pentru când voi avea timp. Tot ce știu e că va mai dura un pic.
Pentru mine, nu există analgezic cum e scrisul. Dacă timpul pentru scris s-ar administra în pastile, aș lua cu pumnul. Zilnic. Știu, your ultimate junkie. Nu degeaba, când lumea mă strânge, îmi imaginez că scriu. Lucru pe care, așa cum cred că am mai mărturisit pe-aici, îl fac rar, din lipsă de vlagă. Unul din cele mai întristătoare lucruri, când obosești, e că, dacă ai o oră a ta, o cam zaci, după care nu faci decât să regreți zăcutul.
Iar oboseala cea mai mare, din ce citesc și aud și la alții, vine din lipsa unui orizont de așteptare bine definit, a posibilității de proiecție, a planurilor făcute măcar pe termen mediu. Probabil că una din probele de foc ale pandemiei a fost testarea constantă a adaptabilității fiecăruia dintre noi. Cum o să te descurci săptămâna asta? Cum faci cu deadline-urile, cumpărăturile, vria casnică, deriva școlară și trăitul relativ monahal, cu alți oameni văzuți mai degrabă pe ecrane decât în carne și oase? Faci, până la urmă. Atât că-ți consumi mai repede bateriile și, la finalul zilei, ești varianta epuizată a celui sau celei care ai fost. Într-un fel, lumea asta, prin care navigăm cu frâna de mână trasă, e invadată de o durere cronică, ținută la limita suportabilității de strategii individuale mai șubrede sau mai elaborate, pe care ne străduim din răsputeri să le menținem funcționale.
Acum, că e frumos afară și, ocazional, chiar și în București miroase a verde inclusiv prin FFP-uri, se creează, vrând, nevrând, și contratimpul acesta frustrant cu ce ai putea și ce poți, de fapt, să faci. Azi, pe când spălam vasele și mă bucuram de geamul larg deschis al sufrageriei, m-am trezit revizitând mental o imagine aproximativ similară, cu prieteni așezați turcește pe covor, ronțăind felii crocante de conversație împărțită până-n miez de noapte. Mais où sont les neiges… Ce doare nu e imaginea în sine, ci faptul că nu ai idee când și dacă va putea fi recreată, într-un viitor minimal previzibil. Pendularea între optimism și pesimism variază în funcție de statisticile zilei și e, ea însăși, un soi de uzură constantă, o stare abrazivă emoțional, de care te scuturi greu. Cum? De obicei, prin rutină bună.
Sigur că fiecare își are lista lui de lucruri care-l țin pe linia de plutire. Pentru mine, ingredientul principal rămâne ludicul. Că e concret, exersat cu piese de Lego pe covor, la patru mâini, regizoral, într-o pagină de care nu am niciodată timp, complice, când imaginez scenarii de vacanță pe care le prezint drept realizabile și le simt undeva, între utopic și distopic, el rămâne bagheta mea de Prospero. Fără ea, sunt un biet Caliban în ochiul furtunii. Nici cu ea nu sunt chiar Ahab, dar, măcar, mă mențin la suprafață.
Ceea ce poate că e tot ce contează acum. O porție de paste așezată cu fast în farfurie, ca la restaurant. O plimbare neașteptată și un pom pe care nu-l știai, înflorit aproape nevrotic. Ideea că te ține cineva de mână când te împiedici. Un film vechi, la fel de bun după atâția ani. O rochie nouă. Poate că vei avea, cândva, nu se știe când, unde să o porți. Toate astea contează. Am tot văzut asemenea liste, toate atât de pline de nevoia asta atavică de vitalitate, de viață pe care s-o trăiești, nu care te trăiește ea pe tine. Dincolo de toate aceste lucruri, variabile ale identității noastre exersate în gesturi mici care ne încarcă bateriile, cred că stă nevoia aceasta extraordinară de a inventa, în continuare, o gramatică a fericirii în vremuri nefericite. E foarte ușor să-i spui cuiva să se bucure de faptul că e viu, sănătos și funcțional. E mult mai greu să o faci. Cum mi-a spus cândva cineva, cine se bucură că trage aer în piept? Ei bine, redescoperirea acestor mici privilegii pare să fie o plasă de siguranță. În lipsa ei, ne cam facem cioburi. Citeam undeva că, atunci când Diaghilev a pus în scenă Cleopatra, la Londra, în 1918, Léonide Massine era terorizat de ideea că s-ar putea îmbolnăvi de gripa care se întindea prin Europa. Teama ucidea lent în el dansul și tot ce fusese cândva plăcere pură se transforma în crispare. Massine s-a încăpățânat să danseze pentru public, stăpânit de groază, terorizat de frigul din sală, de posibila contaminare, de orice mușchi care-i vibra dureros, până când portarul teatrului a murit de gripă. Cumva moartea asta, a plăcerii, a firescului exersării unui talent, mi s-a părut infinit de tristă. Distanța dintre curaj și grotesc e, uneori, o linie fină, pe marginea căreia e, într-adevăr, extrem de frig.
Așa că, până când scena va fi posibilă, ne rămâne dansul din sufragerie. Pe iarbă, cu picioarele goale. Pe o plajă pustie. Într-o fărâmă de poieniță. Într-un colț al propriei minți. Evident, din punctul meu de vedere. Moartea trăirii autentice de dragul vitejiei exhibate nu m-a pasionat niciodată. Și cred, în continuare, că lucrurile prin care te definești sunt ancora ta în lumea viilor. Resortul intim al ființei tale. Pastila necesară, care camuflează durerea. Pentru că nimeni nu știe dacă și când va trece. Încă. Important, deocamdată, e să putem deschide fereastra. Să ne putem uita spre mâine, cu cicatricea lui ieri încă atât de proaspătă, și să ținem durerea sub control. Cât se poate.
Știu că e un an de. Că suntem toți obosiți. Zgâlțâiți. Tracasați. În așteptarea unei primăveri care nu mai vine. Și eu sunt. Poate (și) de asta m-am gândit să încerc să fac, periodic, o listă de zece lucruri bune. Unde zece e un ideal. Practic… sper să trec de cinci. Nu m-am gândit la lucruri mari, ci la lucruri mici, din cele care construiesc un orizont ceva mai solar. Interior și exterior. Sigur, sunt zece lucruri subiective, dar sper ca exercițiul, în sine, să fie unul bun. Și, sigur, sunt curioasă cum arată listele voastre, dacă veți dori să împărțiți un pic de culoare în primăvara asta cam posacă.
Marc-Olivier Jodoin pentru Unsplash
Am văzut zilele astea, într-un moment când aveam multe griji pe cap, o filmare rară cu o pisică sălbatică în Apuseni. Eu am găsit-o, inițial, pe Mediafax. Era în ea așa o vrajă netulburată de furtunile lumii noastre că mi-a dat un soi de liniște. Câteodată e nevoie doar de atât, de câteva secunde de frumusețe înainte să te întorci la război.
2. Pozele oamenilor care se vaccinează. Speranța din ele. Fericirea celor apropiați, care-i văd pe ai lor dragi dincolo de linia frontului. M-am bucurat pentru fiecare dintre ei. E mai ușor să-ți duci așteptarea ta când te bucuri pentru alții. Pentru fiecare om care o să fie bine.
CDC, Unsplash
3. La noi weekend-urile sunt cu desert și ăsta a fost cu înghețată (visez la ea cam de… miercuri). Un pont: lămâie și fistic de la Velocita.
4. Lista mea de cărți crește. O să fac un articol separat, că e prea lungă, dar deocamdată nu vă spun decât Didion (Anansi, Pandora M), Gillham (Corint Fiction), MacFarlane (Polirom), Forgách (Anansi, Pandora M), Kargar (Corint, în pregătire), Mitchell (Humanitas Fiction). O să am ce face de Paști. Revin, garantat, cu detalii. Îmi e dor să scriu o cronică lungă, despre un text care a rămas cu mine.
5. Și fiindcă tot vorbim de liste, cred că o să fac o listă și poate și o serie de interviuri cu ilustratori români: Ana Alfianu, Alexia Udriște, Mihaela Paraschivu, Cristiana Radu, Ioana Petre fac așa niște minuni că ți se duc automat colțurile gurii spre urechi când dai peste ele. Ar trebui să o facem mai des, mai mulți. E terapeutic.
Inimă de la Ioana Petre
6. Spencer Tracy, în scena finală din Ghici cine vine la cină, 1967. El spune un monolog interminabil, Hepburn joacă din ochi. Tracy a murit la șaptespreze zile după ce a terminat filmările. După ce i-a spus Christinei din film cât de mult a iubit-o. Și Christina a plâns pe sub genele lui Hepburn. Nu voi fi văzut niciodată filmul ăsta, un pic siropos, un pic magistral, de suficient de multe ori. ”And if it’s half of what we felt, that’s everything”.
7. Știu că toată lumea e înnebunită acum cu Meghan și Harry (sau Haz, cum înțeleg că i se spune), Daily Mail, Piers Morgan, God Save the Queen și Oprah, dar inima mea bate în altă parte. La National History Museum e o minune de expoziție care se poate vedea online, pentru copii mari și mici: Fantastic Beasts: The Wonders of Nature. E adevărat, nu am s-o văd fizic, ceea ce mi-ar fi plăcut la nebunie, dar visez la ea cu conștiinciozitate. E o colaborare Google Arts &Culture, NHM London, Warner Brothers și J.K. Rowling. Lumos, ce să zic…
8. În toată nenorocirea, mie mi se pare un lucru bun că se nuanțează, în spațiul public, conversația despre muncă. Se fac liste (alte liste) cu ce se poate păstra, ce se poate adapta, ce se poate flexibiliza, ce se poate regândi. După un an de lucrat online, iată că nu biroul, ci omul face job-ul. Faptul că există conversația aceasta va schimba radical felul în care ne raportăm la programe, ședințe, reconversii și, în general, la resursa umană. Ceea ce e bine. Se demontează rigidități care costau bani și generau timpi morți. Intuiția mea e ca această conversație va avea în centrul ei întrebarea ”Cum ești tu mai productiv?”. Nu va mai fi despre pontaj de la 9 la 17, ci despre ce poți să faci de la 9 la 17. Concret.
9. Tuturor ne e dor, foarte dor de librăriile fizice. Dar, când nu le pot vizita, fac ce fac și ajung pe enbook.ro, sau pe anticexlibris.ro. Construiesc coșuri peste coșuri de minuni. Și… păcătuiesc, de câte ori pot.
10. Pe 10 nu l-am găsit. M-am căznit un pic, dar nu am dat de el. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar e weekend, suntem împreună, uite că reușesc să și scriu ceva… Și azi a fost, totuși, mai puțin frig ca ieri. Eu am ratat cum a rămas anul ăsta cuPunxsutawney Phil, așa că sper la mai bine. Poate că ăsta e al zecelea lucru. Un strop în plus de speranță în ceașca de vești rele. Cine știe…
Pentru că ideea mea de primăvară vine cu un pic de răsfăț la pachet și pentru că răsfățul include evadare ficțională, am ales câteva cărți de citit, parcurs, răsfoit la început de martie. Pe unele le-am citit, altele sunt pe lista mea și abia aștept să ajung la ele.
Foto: Marius Constantinescu
O să încep cu #wishfulthinking, și anume cu Hamnet, cartea pentru care Maggie O’Farrell a câștigat Women’s Prize for Fiction în 2020, o nouă bijuterie a colecției Anansi de la Pandora M. O tragedie shakespeariană în interiorul familiei lui Shakespeare, o pandemie, un fiu concret și imaginar deopotrivă. Abia aștept să ajung la ea, nu doar pentru că Shakespeare e slăbiciunea mea dintotdeauna, ci și pentru că O’Farrell pare o autoare absolut fascinantă, care cartografiază un teritoriu cu atât de mulți sori negri încât era, cumva, nevoie de lună și de toate stelele din poveste… O las pe ea să vă spună mai multe, într-o înregistrare care mie, una, mi-a luminat dimineața.
Maggie O’Farrell, despre Hamnet
2. Voi continua cu o carte care mă entuziasmează, pentru că e despre Marco Polo și corăbii vikinge, despre explorare ca formă de supraviețuire și despre tehnologie ca poezie a supraviețuirii. Am tot vorbit despre volumul lui Andrew Rader, Departe de lumea cunoscută, Editura Corint, colecția Corint Future, pentru că realmente mi se pare fabuloasă în efortul ei de a demonta clișee, de a ne duce departe, mai departe decât știam că putem merge, tocmai pentru a ne arăta cât de aproape suntem, în fapt, unii de alții. Las aici înregistrarea interviului meu cu Andrew, cu și despre care puteți citi, de altfel și aici.
3. Cumva în ton cu luna asta e Confesiunea lui Jessie Burton, de la Humanitas Fiction. Alfred Hickling, de la The Guradian, a spus despre ea că e un triumf. La mine e tot pe lista cu #wishfulthinking, așa că aștept cu nerăbdare primul weekend mai relaxat și, eventual, mai cu soare ca să parcurg în liniște volumul ăsta despre literatură, maternitate, depresie și nevoia constantă, intimă a scriitorului de alteritate, de spații imaginare, în care să construiască lumi cu pereți străvezii.
4. La capitolul cărți care se văd pe Netflix :-), cred că Vești din lumea întreagă, de Paulette Jiles, Corint Fiction, o să vă țină și în pagină, și în fața laptop-ului, pentru că e, dincolo de osatura de western, arheologia delicată a unei relații în care există și traumă, și tandrețe redescoperită, și familie, în sensul larg al celor care ne iubesc, ne apără și ne călăuzesc spre mai bine, uneori în ciuda îndărătniciilor și șontâcăielilor noastre. Dincolo de asta, e despre cum citim lumea. Și despre cum ne e citită :-).
5. La mine acasă Dragonii sunt la mare preț, așa că, trecând într-o ligă mai mică, trebuie să vă spun că Dragonul 32, imaginat de Victoria Pătrașcu, a ajuns și la mine, cu ilustrațiile de vis ale Mihaelei Paraschivu cu tot. Ce minune e cartea asta! Și ce frumos, cald, apropiat se vede orașul de la înălțimea lui Teo. Sunt foarte fericită că o cunosc pe mama ei, în mod clar una din cele mai fermecătoare și generoase povestitoare din câte știu. Cartea a apărut la Editura Cartea Copiilor și aseară ne-a oprit un pic timpul în loc, lucru care a ajuns să-mi fie prețios dincolo de orice cuvânt aș putea rătăci în ochii unui dragon hâtru și blănos, cam ca Falkor cel din Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende.
Maria, eu și Heels, cel mai proaspăt dragon (de pluș) care citește cu noi
6. Tot pentru copii, până ajungem la lista Mariei (am promis că fiecare pachet cu cărți va avea și recomandări de la ea, special pentru cititorii mai mici, și mă țin de cuvânt :-), alegerile mele sunt Un an haihui, de la Arthur, De Richard Peck, carte câștigătoare a Medaliei Newbery. E o poveste cu o bunică absolut grozavă, mai multe vânători de vulpi și încă și mai multe plăcinte cu dovleac. Noi am pus-o deja pe raftul de must read. Cealaltă e o vrajă clasică, și anume Grădina secretă de Frances Hodgson Burnett, Corint Junior. Neapărat de văzut și filmul, cu Colin Firth și Julie Walters, în regia superbă a lui Marc Munden. Cartea e despre o fetiță care ajunge din India copilăriei în Anglia natală, numai pentru a dezlega tainele unei lumi ascunse, interzise, făurite din trandafiri cățărători, păsări fantastice și secrete care se cer scoase din sipetele lor prăfuite. Și, deși mie îmi plac ciulinii mult, am păstrat versurile astea două, care mi-au vorbit despre grădinile interioare și felul în care ne fac ele să înflorim.
”Acolo unde îngrijești un trandafir, copile,
Ciulinii nu au ce căuta.”
7. În sfârșit, alegerile Mariei, pentru cititorii mici și părinții lor. Asta pentru că eu cred în cititul împreună. E cel mai frumos Mărțișor 🙂
Durerile se trăiesc. Mie pe cele mari mi-a fost mereu foarte greu să le pun în cuvinte. Acum, aproape imposibil.
Viața ei a fost, însă, una publică și sărbătorirea ei are imagini și cuvinte pe care vrem să le păstrăm mereu aproape, să le facem să sune, să nu se piardă.
Luminița Constantinescu, 1992
Aseară am stat lipiți de radio, ascultând emisiunea pe care Luminița Arvunescu i-a dedicat-o la Radio România Muzical. M-am gândit că aș vrea să păstrez cuvintele acestea, pentru noi, pentru Maria când va fi mai mare, pentru toți cei care au cunoscut-o, pentru cei care, poate, o vor cunoaște și prin intermediul lor. La fel, acum patru zile, pe 24 februarie, când ar fi fost ziua ei, ne-am uitat la mănunchiul de înregistrări atât de calde pe care artiști și prieteni din toată lumea i le-au trimis și pe care Valentina Băințan le-a strâns într-o emisiune-omagiu.
Pentru toată lumea ea este Luminița Constantinescu. Pentru Marius e MAMA. Pentru mine e Dada, pentru că așa i-a spus fetița noastră.
Textele acestea, difuzate ieri, în varianta lor audio, la Radio România Muzical, sunt pentru ea.
Gânduri despre mama
De cele mai multe ori când vorbim despre cineva, o facem povestindu-l pe acel om, culegând episod după episod care să îl aibă ca protagonist. În felul acesta, îl oferim celorlalți mai convingător decât dacă i-am spune numele și am pune o coadă de adjective după. Eu, când vorbesc despre mama, mă pierd în astfel de povești, cioburi disparate care îi creează portretul. Unele împărțite cu toată lumea, altele doar ale mele.
Mama mea este un personaj. Am avut, timp de doi ani, la TVR Cultural, o emisiune numită chiar așa: Profil, Poveste, Personaj. Mama ar fi ilustrat cu excelență această triadă de P-uri. În mod excepțional, i-aș mai fi adăugat unul. P de la Pasiune. Dacă este un cuvânt care o definește, acesta este. Voi reveni.
Profil drept. Nu mai sta cocoșat! mi-a spus o viață întreagă. Trage umerii în spate. Poate mai mult decât pe frumusețe, mama a pus preț pe ținută. Mereu dreaptă, distinsă, pusă la punct. Ca ea ne voia pe toți ceilalți din jurul ei. Să fim cât mai aproape de cea mai bună versiune a noastră și, mai ales, să fim noi înșine. Să fim originali și personali chiar și în felul în care arătăm. De altfel, inclusiv bărbații care îi plăceau, cu o singură mare excepție (tata, un bărbat răvășitor de frumos în tinerețe) nu aveau fizionomii și corpuri perfecte, ci erau, cu adevărat, interesanți: Gregory Peck, bunăoară.
Poveste. Povești, mai bine zis. Episoadele despre care vorbeam mai devreme. Mi-aduc aminte, de exemplu, dimineața zilei concertului lui Placido Domingo la București, în 1994. Mama fusese cu echipele TVR la aeroport, apoi se întorsese noaptea în televiziune să monteze imaginile. Dimineața aceea, devreme, pleca iar. Undeva, între somn și veghe, o auzeam foșnind discret prin casă, dar o auzeam exact în aceleași momente la Radio Contact, companionul trezirilor mele, dând un interviu despre marele eveniment muzical. Mi se părea foarte ciudat să fiu cu mama în casă, la distanță de o ușă și să o aud în același moment la radio.
Prima și singura ședință cu părinții la care a participat în viața mea de licean. Clasa a noua, trimestrul I. A venit direct de la o filmare, machiată pentru ecran, purtând un pardesiu de mătase cenușă de trandafiri și răspândind efluvii de Magie Noire. Superbă. Când a intrat pe ușa școlii, lumea a amuțit. Am tot povestit istoria asta și doar eu pare că o mai țin minte.
Mi-amintesc când Jurnalul Național a decretat-o omul zilei și i-a pus fotografia pe o pagină întreagă. Reușise să îl aducă pe Sherrill Milnes pentru un concert la radio în beneficiul bolnavilor de hepatita C. Evident, un concert Vă place opera, titlul cu care se confundă și astăzi, la aproape 40 de ani de la începuturile lui.
Mi-amintesc, a propos de ele, atâtea seri și nopți în care își scria textele. Mereu la masa din bucătărie, mereu citindu-le cu voce tare, o dată, de două ori, de câte ori era nevoie, până când curgeau. Ce se învață în radio rămâne o viață cu tine.
Când a venit Luciano Pavarotti la București – un alt eveniment în a cărui existență a avut un cuvânt decisiv de spus -, când noi toți ne-am bulucit afară să vedem eclipsa, ea a rămas singură în grupul de montaj, lucrând. Imaginile trebuiau să intre pe post în seara aceea.
Când a articulat emisiuni, recitaluri, concerte pentru Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Angela Gheorghiu, Lucia Stănescu, Nelly Miricioiu, Nicolae Herlea, Ludovic Spiess, George Petean, Ruxandra Donose, Marina Krilovici, dăruindu-se fiecăruia (și încă atâtora!) ca și când nu mai exista, în acel moment, niciun alt interpret de operă pe lume. Ca și când fascinația operei începea și se termina cu solistul respectiv.
Prima dată când a fost (singură, prin ce minune, oare?) în Capela Sixtină. Finalul Galei pentru România de la Staatsoper Viena în 1990. Un concert de orgă la Notre Dame. Când și-a ținut pentru prima dată în brațe nepoata. Cele patru momente despre care spune mereu că timpul s-a oprit în loc și nu a mai existat decât suflet.
Personaj. Mama este un personaj. Unul descris, definit și dominat de cuvântul pe care l-am menționat mai devreme: pasiunea. Pasiunea a fost combustibilul care a alimentat vulcanul pe care mama l-a ținut mereu aprins înăuntrul ei. Pasiunea pentru muzică, pentru operă, pentru protagoniștii ei. Pasiunea pentru profesie, la care nu a făcut niciodată vreun rabat, căreia i-a dat toate resursele și care i-a dat, la rândul ei, un statut construit pe admirație, respect și, adesea, iubire. Pasiunea pentru frumos, în toate declinările lui: de la un buchet de frezii (florile ei dintotdeauna, pentru că apar acum, în preajma zilei ei de naștere), la o carte, un platou cu fructe de mare, o plimbare pe Canal Grande, în Jardin du Luxembourg sau doar în Cișmigiu. Nu neapărat prin magazine, pentru că, dacă mama a urât ceva, a fost ceea ce pentru multe alte femei echivalează cu Paradisul: mersul prin magazine. Pasiunea pentru oameni. Mama s-a indrăgostit repede, statornic și cu rezerve de afecțiune nețărmurite pentru mulți oameni. Pasiunea pentru a trăi, pentru a se bucura, pentru a împărți bucuria cu alții. Sau, cum îmi tot spun mie în ultima vreme, pasiunea de a-și face senin pe dinăuntru pentru a împărți senin în jur.
Mama. Profil, poveste, personaj, pasiune. Mama nu a fost niciodată un timp al trecutului. Mama este. Mereu.
Când mama e extaziată de cineva – cântăreț, dirijor, actor, scriitor, oricine reușește s-o emoționeze până la lacrimi, mai devreme sau mai târziu spune: Ferice de mama lui!
Azi este rândul meu să spun: ferice de mine cu o asemenea mamă.
Marius
Înregistrări difuzate în premieră pe 24 februarie la TVR3, într-o emisiune-omagiu semnată de Valentina Băințan
Pentru Dada
Nu e un om ușor de mutat în cuvinte. Și spun nu este pentru că toate ale ei sunt și vor fi mereu cu noi și parte din noi. Așa că nu pot vorbi decât despre cum este, în continuare, pentru noi – un om incandescent de vital, posesoarea unui râs contagios, mare maestră ticluitoare de răsfăț, pentru toți cei dragi ai ei, care se întâmplă să fie și ai mei.
Nu-mi pot rămâne decât la prezent pasiunea ei pentru muzică și entuziasmul pentru frezii, plăcerea călătoriei, șarjele conversaționale, inflexiunile vocii ei sunând dintr-un difuzor sau din mijlocul sufrageriei, umplând spațiul, luându-l în stăpânire, amprentându-l cu melanjul acela propriu ei de siguranță și emoție. Știu, în continuare, că favorizează culoarea și că îi place să-și poarte eșarfele pe umăr, că îi plac parfumurile, că îi este indiferentă ciocolata, că ne iubește pe noi. O aud povestindu-mi despre Coasta amalfitană, despre spectacole de legendă sau despre copilăria ei cu aceeași vervă melodioasă, care încălzea camera și o făcea să sune a șampanie. O văd pregătind cafea numai pentru noi două și având mereu în plan o variantă dietetică de desert, numai pentru mine. Mă trezesc traducând realitatea în lucruri care i-ar plăcea și lucruri care nu i-ar plăcea, o văd la geam, când plecam de la ea sau pe Strada Poștei, urmărind, cot la cot cu mine, o fetiță foarte mică, în rochiță albastră, care ne scosese la plimbare de ziua ei. O aud plângându-se, ca toate mamele, de nu știu ce fel de mâncare pe care ea îl considera problematic și care, evident, îi ieșise impecabil. Sau fredonând, după spectacol, în seri foarte calde, când plecam împreună de la Operă sau de la Sala Palatului.
Mă aștept să mă sune într-o zi, în orice zi, să facem planuri. Orice fel de planuri. Să-mi recenzeze ca la carte un eveniment. Să mă întrebe, așa, ce fac, cum fac, cum îmi e. Să o întreb și eu. Să râdem de ceva mic și lipsit de importanță.
Cred că aceasta e una din lecțiile cele mai mari pe care le-am învățat de la ea. Puterea de a te bucura cu toate bateriile încărcate de lucruri mari și mici deopotrivă și de a nu face economie de zâmbet. Ea nu făcea. A zâmbit mereu mult, într-o lume din ce în ce mai încruntată.
Îmi e greu să vorbesc despre ea. Îmi e greu să scriu. Îmi e imposibil să o așez la trecut. Nu e acolo locul ei. Nici nu o să fie vreodată. Unii oameni nu încap deloc în cuvinte. Prezența lor e făcută din atâtea nuanțe, gesturi și momente încât dansează lejer pe deasupra oricărui paragraf. Iar ea așa este – în continuare, pentru mine: tonică, solară și intensă. O forță a naturii. O orchestră întreagă de sentimente și stări care o construiau aproape muzical.
Poate cel mai greu și mai important lucru care trebuie spus despre ea este că ne-a iubit mult și că a fost iubită mult. Că este iubită. Mult. În continuare.
Da, Evaristo. Recomandată de Shafak, apreciată de Obama. Câștigătoarea Booker-ului pe 2019, împărțit cu Atwood. Fată, femeie, alta urmează să apară în limba română la Editura Corint și, da, am tras cu ochiul în interior și mă bucur să împărțim azi o felie de proză contemporană din cele care nu rămân niciodată fără ecou.
Evaristo predă Creative Writing la Brunel University London, amestecă în scrierile ei versuri, teritorii ale romanului sau ale prozei scurte, spații și epoci, idei și transgresări întodeauna spectaculoase atât ca substanță, cât și ca melanj formal. Scrie pentru Guardian, Times Literary Supplement, Times, Vogue, Harper’s Bazaar și Conde Nast Traveller. E contestată, adulată, blamată, citată, deconstruită și din ce în ce mai greu de ignorat. Când a murit Toni Morrison, Evaristo a făcut parte dintre cei care au omagiat-o, alături de Ben Okri, Aminatta Forna, Chimamanda Ngozi Adichie sau Salman Rushdie. A ținut să remarce, însă, că realitatea femeilor afro-americane, în jurul cărora se construiește proza lui Morrison, nu e aceeași cu cea a femeilor care trăiesc în interiorul stereotipului rasial în Marea Britanie.
Aceasta din urmă e lumea din Fată, femeie, alta, cartea pentru care Evaristo a luat Booker și din care las aici un fragment în avanpremieră, de trecut cu încredere la capitolul gourmet reading.
Bernardine Evaristo Credit foto: Jennie Scott
Yazz
se născuse cu nouăsprezece ani în urmă în bazinul de naștere din sufrageria luminată
cu lumânări a Ammei
înconjurată de miros de tămâie, în sunetul valurilor mării, cu o doică și o moașă, Shirley și Roland – minunatul ei prieten care acceptase să fie tatăl copilului atunci când moartea părinților îi declanșase Ammei o stare contemplativă mistuitoare şi fără precedent
din fericire pentru ea, Roland, de cinci ani partenerul lui Kenny, se gândea și el să devină părinte
o lua pe Yazz la el o dată la două weekenduri, după cum conveniseră, lucru pe care Amma îl regretase când observase că îi era dor de bebeluş în loc să se simtă extraordinar de liberă de vineri după-amiaza până duminică seara
Yazz era miracolul pe care nu crezuse niciodată că și-l va dori, iar a avea un copil o împlinea cu adevărat, lucru pe care îl mărturisea rareori pentru că părea cumva mai anti-feminist
Yazz avea să fie experimentul ei contracultural
o alăpta oriunde se întâmpla să se afle și nu-i păsa cine se simţea ofensat de nevoia unei mame de a-și hrăni copilul
o lua peste tot, legată la spatele ei sau în față, într-un marsupiu, o aşeza într-un colț al sălilor de repetiție sau pe masă, la reuniuni
o lua cu ea în turneu, în trenuri și avioane, într-un landou care semăna mai mult cu o geantă tip „carry all”, o dată aproape trimiţând-o prin scanerul de securitate al aeroportului, implorând apoi personalul să nu o aresteze din această cauză
înfiinţase șapte posturi de naşe și două de nași
pentru a se asigura că va avea o rezervă de babysitteri atunci când copilul nu va mai fi atât de docil și de portabil
lui Yazz i se permitea să poarte tot ce îi plăcea, atât timp cât nu se punea în pericol pe ea însăşi sau propria sănătate
voia ca ea să-şi exprime propria personalitate înainte ca „ei” să încerce să strivească spiritul liber al copilului prin înregimentarea opresivă în sistemul de educație
are o fotografie cu fiica ei mergând pe stradă cu o platoşă din plastic a armatei romane peste un tutu portocaliu, aripi albe de zână, o pereche de pantaloni scurți galbeni peste colanţii cu dungi roșii și albe, o încălțăminte diferită pe fiecare picior (o sanda și o cizmă de cauciuc), buzele, obrajii și fruntea mâzgălite cu ruj (o fază prin care trecea în perioada aceea) și părul legat în diverse mănunchiuri, cu păpuși miniaturale atârnând la capete
Amma ignorase privirile compătimitoare sau critice ale trecătorilor şi ale mamelor cu minte obtuză de la locul de joacă sau de la grădiniţă
Yazz nu fusese niciodată redusă la tăcere pentru că spunea ce gândea, deși i se interzisese să înjure pentru că trebuia să-și dezvolte vocabularul
(Yazz, spune că Marissa ţi se pare dezagreabilă sau antipatică în loc să o descrii ca pe un fund puturos cu o faţă de rahat)
și cu toate că nu obținea întotdeauna ce voia, dacă aducea argumente suficient de solide, atunci avea o șansă
Amma și-a dorit ca fiica ei să fie liberă, feministă și puternică
mai târziu, a dus-o la cursuri de dezvoltare personală pentru copii ca să capete încrederea și elocvenţa necesare pentru a reuși în orice împrejurare
mare greșeală
Mami, îi spusese Yazz la paisprezece ani, când trăgea sforile să meargă la Festivalul de muzică de la Reading cu prietenii ei, ar fi în detrimentul dezvoltării mele juvenile dacă mi-ai restricționa activitățile în această etapă esenţială a călătoriei mele în direcţia devenirii unei minţi independente și a adultului pe deplin dezvoltat care te aștepți să fiu, adică tu chiar vrei să mă revolt împotriva regulilor tale demodate fugind departe de siguranța casei, ca să trăiesc pe străzi și să trebuiască să recurg la prostituție pentru a supraviețui, după care să urmeze dependența de droguri, infracţiuni, anorexie și relații abuzive cu exploatatori ticăloși de două ori mai vârstnici decât mine, înainte de moartea mea prematură într-o casă de drogaţi?
Amma s-a frământat tot weekendul în care fetița ei a fost plecată
bărbații adulți puseseră ochii pe fiica ei încă înainte de pubertate
sunt mult mai mulți pedofili pe afară decât își dau oamenii seama
un an mai târziu, Yazz o numea o feminazi când era pe cale să plece la o petrecere, iar Amma îndrăznea să-i sugereze să-și coboare fusta, să-şi scurteze tocurile și să-şi mai ridice decolteul bluzei, astfel încât să-i fie acoperită măcar 30% din masa corporală, spre deosebire de cei 20% din prezent după o apreciere decentă
ca să nu mai vorbim despre IUBITUL, zărit în trecere atunci când o aducea acasă cu mașina
în momentul în care Yazz intra pe ușă, Amma aștepta pe hol să-i pună genul de întrebări inofensive pe care le-ar pune orice părinte
cine este el și cu ce se ocupă? sperând ca Yazz să-i spună că băiatul era la colegiu, adică, pe atunci, un elev relativ inofensiv
Yazz i-a răspuns cu o insolență seacă: Mami, este un psihopat de treizeci de ani care răpește femeile vulnerabile și le încuie într-o pivniță săptămâni în şir, timp în care îşi face mendrele cu ele, înainte de a le ciopârţi în bucăți și a le vârî în congelator pentru tocanele din sezonul rece
înainte de a urca dansând la etaj în camera ei, lăsând în urmă un iz de „iarbă”
iar copilul pe care îl crescuse pentru a fi o feministă, nu se mai denumea în felul acesta pe sine în ultima vreme
feminismul este ca şi când ai urma turma, îi spusese Yazz, ca să fiu sinceră, chiar şi să fii femeie este demodat zilele astea, la uni a fost invitată o activistă non-binară, Morgan Malenga este numele ei, care mi-a deschis ochii, cred că vom fi cu toții non-binari în viitor, nici bărbat, nici femeie, care sunt oricum interpretări sexuate, ceea ce înseamnă că politica ta feministă, Mami, va deveni redundantă și, apropo de asta, eu sunt umanitaristă, care se situează pe un plan mult superior feminismului
ai măcar idee ce înseamnă asta?
acum, când este plecată la universitate, Ammei îi este dor de fiica ei
nu şi de șarpele duşmănos care i se strecoară pe limbă pentru a-și răni mama, pentru că în lumea lui Yazz numai tinerii au sentimente
dar îi lipsește acea Yazz care mişună prin casă
care intră grăbită, de parcă un uragan tocmai ar fi aruncat-o în cameră – unde mi-e geanta/telefonul/abonamentul de autobuz/cărțile/biletul/capul?
zgomotul de fond familiar când este acasă, clicul ușii de la baie când este ea înăuntru, chiar dacă nu sunt decât ele două în casă, un obicei care a debutat la pubertate şi pe care Amma îl găsește jignitor
cele fix zece scrâșnete ale râşniţei de piper peste supa de roşii sau de ciuperci (la conservă!), pe care le preferă supelor minunate pregătite de Amma acasă
murmurul muzicii și al sporovăielii de la radio care se aud din dormitorul ei dimineața
silueta fiicei ei ghemuită pe canapea sub o pilotă în camera de zi sâmbăta, uitându-se la TV până când este gata să iasă în oraş la miezul nopții
Amma nu poate decât să-şi amintească faptul că și ea obişnuia să iasă târziu și să se întoarcă acasă cu primul autobuz de dimineață
casa respiră diferit atunci când Yazz nu este acolo
așteptând ca ea să se întoarcă și să facă un pic de zgomot și de dezordine
speră că după universitate se va întoarce acasă
în prezent cei mai mulţi dintre ei se întorc, nu-i așa?
nu-și pot permite să procedeze altfel
Yazz poate rămâne acasă pentru totdeauna
serios vorbind.
Notă: Acest fragment reprezintă o avanpremieră a volumului Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, aflat în pregătire la Editura Corint.
Cronica unui dezastru texan cu pisici, avocați, spectatori și un videofilter
Da, și eu am râs. Cu șapte guri. E o perioadă mizerabilă și orice prostioară cu potențial de sitcom îți scoate, cumva, creierul din priză. Pune durerile în stand by. Așa că, atunci când îți vine să râzi, râzi. Intens. Cu toți dinții.
Tot internetul a râs, epuizat de toate lunile astea seismice emoțional, de disperarea avocatului captiv în infamul kitten filter, de benevolența judecătorului chitit să-și lumineze confratele în complicatele ițe ale Zoom-ului nărăvaș, de posibila scenă de familie ușor de intuit în fundal, de ridicolul situațiilor în care ne aruncă lipsa asta de granițe solide între real și virtual.
Da, un copil îți poate invada spațiul de muncă. Îți poate dinamita proiectul de serviciu. Te poate face să ratezi un deadline, o prezentare sau, în situația dată, o audiere. Parte din demonizarea online-ului e potențialul acesta catastrofic, cu faimă instant, nedorită, nestrunită și hohotitor ancorată în memoria colectivă. Sincer, pe lângă ce a pățit domnul… pisoi, Ziua Izabelei e un vis frumos. De primăvară.
”I’m here, live. I’m not a cat.”
Faptul că ajungi să te delimitezi de felina de pe ecran, cu teroare absolut justificată, poate genera, în timp, analize complicate, care duc toate în aceeași direcție: cât suntem de alienați, de reducționist închiși într-un ecran, de limitați în umanitatea noastră creativă, socială și sociabilă când privim lumea din spatele unui ferestre de Zoom. Cu și fără filtru. Online-ul e o sursă nesecată de penibil, e confuz, complicat și predispus accidentelor. Sălile de judecată ar trebui să rămână săli de judecată, clasele, clase, birourile, birouri.
Parcă înțelegi mai bine argumentele astea când te uiți în ochii adorabilului pisoi care a înghițit un avocat texan.
Și totuși, în anul acesta pandemic, online-ul failibil, fragmentat, claustrant și fragil ca o bombă cu ceas a salvat…vieți. Posibil și pe a mea.
Mă întreb, câteodată, dacă vom uita acesta lucru. Dacă atunci când vom reduce (a câta oară?) socializarea la un grup de oameni care își dau mâna și discută despre vreme la 5 centimetri unii de ceilalți ne vom aminti acest detaliu. Că posibilitatea de a munci, de a învăța, de a comunica la distanță a salvat vieți. Că asta a însemnat un progres fantastic. Ceva care suportă, cu siguranță, perfecționări. Dar în niciun caz ceva pe care să pui anatema. Pe care să-l arunci la coș. De care să te lipsești indiferent de context, pentru că te-ai obișnuit altfel.
Da, e incomod, de multe ori. Ciudat, ca orice tehnologie nouă. La fel au fost, la vremea lor, tiparnița, becul, tranzistorii, antibioticele sau un CT (ultimul continuă să nu fie foarte plăcut, dar rămâne enervant de… util; uneori vital).
La finalul zilei cu pisoiul licențiat, o zi, de altfel, epuizantă online, copilul și cu mine am campat patruzeci și ceva de minute în fața unei alte mari invenții a umanității: Netflix-ul (nu trageți!). Ne uităm la Anne with an e. Am ajuns la sezonul trei. De pe ecranul laptop-ului meu, fetița asta cu părul roșu explică unei comunități ultragiate de metodele de predare ale noii profesoare cum nu cu mult timp în urmă și trenul era exotic. Și uite că nu mai e. Ba, ce să vezi, unora a ajuns să li se pară indispensabil.
Orice progres e complicat. Jalonat de hârtoape tehnologice. Dar important, pe termen lung. Important moral, câteodată, pentru că ne ține mințile deschise, permeabile la evoluție, sensibile la potențialul semenilor noștri de a transforma un context nefavorabil într-unul… suportabil, măcar.
I’m here, live.
Poate că, pe termen lung, asta e tot ce contează. Asta și cele câteva minute în care, în lumea asta online din ce în ce mai polemică și mai polarizată, am râs așa, ca în curtea școlii, pentru că am auzit o glumă bună.
Foto: Unsplash
P.S. Da, evident că las aici și link-ul, măcar să știm, mai târziu, pe ce ne certăm 🙂
Unde ”nu”-ul ăsta e esențial. Pentru că e și nu e. Ca un bec care filează. Ca un ceva bizar și nenumit care nu face contact. O mână amputată. Care doare.
Scrisul e felul meu de a-mi negocia locul în lume. M-am prins de acest aspect acum ceva timp. Ca toți timizii, mi l-am refuzat mult timp. Pe distanțe lungi, ca să zic așa. Am scris proză de dimensiuni ceva mai mari din 2015 încoace. Până atunci, m-am antrenat în texte de mici dimensiuni. Miniaturi cărora nu le spuneam nicicum. Mint. Le spuneam… scris. Pur și simplu. Aveam ”de scris”.
Cel mai mult îmi plăcea să scriu vineri, după muncă, sau sâmbătă dimineața, devreme de tot, înainte să se trezească toată casa. Scrisul ăsta, care nu era niciodată ”scrisul meu”, era, probabil, ceva ușor ilicit. Și, evident, secundar oricărui aspect existențial. Am amânat cursele lungi, ca să-l parafrazez pe Murakami, pentru vârsta la care nu m-am mai putut culcuși în propria mea lene.
De atunci, am scris. On and off. Pe oboseală, pe angoasă, cu background de entuziasm, sau ”cu cearcăn”, cum mi-a spus cândva Dan C. Mihăilescu. Mi-a plăcut cuvântul ăsta. M-am simțit foarte bine în el. Până acum am scris mai mult pe cearcăn decât pe speranță. Am susținut, în conversații mai mult sau mai puțin publice, că scrisul meu (da, știu, am progresat) nu e metabolic. Nu am așa mare nevoie de el. E un accesoriu, nu o necesitate. Poate că era așa, poate că nu.
Cert este că anul ăsta a fost tot… cu cearcăn. Scriu, din când în când. Mai un editorial, mai un articol… Mi-a crăpat obrazul, de curând, după ce am amânat la nesfârșit un eseu pentru o antologie. Că e o perioadă proastă. Că mi-e greu. Că nu pot. Chiar e. O perioadă proastă. Și am trimis un text vechi. Cearcănul e, în asemenea situații, imprevizibil. Uneori e un ferment, alteori te secătuiește de puteri.
Acolo sunt eu acum.
Sunt Robinson pe insulă și scrisul e gura mea de apă dulce. Totuși, nu ajung la el, deși am gâtul iască. Vineri nu mă mai așteaptă. Poate că scrisul era metabolic, pentru că lumea mea se așază greu în matca ei atunci când nu are vertebre narative. Atât că nu e loc de ficțiune acum. Poate că asta e o lume nouă, dar eu nu sunt suficient de curajoasă pentru ea.
De curând, în altă lume, fascinanta lume Zoom, cineva m-a întrebat cum stau cu cititul.
”Prost”, am răspuns. ”În principal, plâng și mă îngraș”. Am râs public și mi-am zâmbit amar pe dinăuntru. Oare de ce nu scriu, m-am întrebat.
De oboseală, mi-am răspuns imediat, consolator. Și m-am bătut puțin pe umăr, să nu mă supăr pe mine. Nu mă supăr. Prea multe schimbări, prea multe opinteli. Nu e un timp pentru accesorii. În muțenia mea, parțial autoimpusă, zilele se succed la fel. Vineri nu mai e o destinație ficțională.
Mi-am amintit, în ultima vreme, o serie de reflecții și conversații despre scris, despre nevoia minții de a construi structură, de a genera tramă, de a planta o grimasă pe figura unui personaj. De a-i pune un cercel la ureche. De a i-l smulge, după caz.
Poate că era metabolic și în cazul meu.
Poate că lumea ar fi mai limpede dacă ar căpăta paragrafe, dacă i-aș inventa o punctuație, dacă m-aș juca puțin cu unghiul auctorial, dacă aș pleca de aici, din cameră, din fereastra mea de Zoom, de pe canapea, din desfășurătorul la care lucrez și aș imagina… ceva. Altceva. Cu sau fără public.
Nu știu. Încă.
Ce știu e că, în lipsa de culoare de-acum, când trăim într-un soi de busculadă a schimbării schimbărilor și totul se scaldă într-o incertitudine mâloasă, ficțiunea pare să aibă consistența unui teritoriu sigur.
Din barca mea de naufragiat, visez să ajung acolo. Nu știu dacă înapoi sau, dimpotrivă, înainte.
Tot ce știu e că aș vrea să fie puțin diferit.
Cu toate motoarele turate. Cu foame reală, într-un mâine comestibil.
ioanabaldea.com 