Unde ”nu”-ul ăsta e esențial. Pentru că e și nu e. Ca un bec care filează. Ca un ceva bizar și nenumit care nu face contact. O mână amputată. Care doare.

Scrisul e felul meu de a-mi negocia locul în lume. M-am prins de acest aspect acum ceva timp. Ca toți timizii, mi l-am refuzat mult timp. Pe distanțe lungi, ca să zic așa. Am scris proză de dimensiuni ceva mai mari din 2015 încoace. Până atunci, m-am antrenat în texte de mici dimensiuni. Miniaturi cărora nu le spuneam nicicum. Mint. Le spuneam… scris. Pur și simplu. Aveam ”de scris”.

Cel mai mult îmi plăcea să scriu vineri, după muncă, sau sâmbătă dimineața, devreme de tot, înainte să se trezească toată casa. Scrisul ăsta, care nu era niciodată ”scrisul meu”, era, probabil, ceva ușor ilicit. Și, evident, secundar oricărui aspect existențial. Am amânat cursele lungi, ca să-l parafrazez pe Murakami, pentru vârsta la care nu m-am mai putut culcuși în propria mea lene.

De atunci, am scris. On and off. Pe oboseală, pe angoasă, cu background de entuziasm, sau ”cu cearcăn”, cum mi-a spus cândva Dan C. Mihăilescu. Mi-a plăcut cuvântul ăsta. M-am simțit foarte bine în el. Până acum am scris mai mult pe cearcăn decât pe speranță. Am susținut, în conversații mai mult sau mai puțin publice, că scrisul meu (da, știu, am progresat) nu e metabolic. Nu am așa mare nevoie de el. E un accesoriu, nu o necesitate. Poate că era așa, poate că nu.

Cert este că anul ăsta a fost tot… cu cearcăn. Scriu, din când în când. Mai un editorial, mai un articol… Mi-a crăpat obrazul, de curând, după ce am amânat la nesfârșit un eseu pentru o antologie. Că e o perioadă proastă. Că mi-e greu. Că nu pot. Chiar e. O perioadă proastă. Și am trimis un text vechi. Cearcănul e, în asemenea situații, imprevizibil. Uneori e un ferment, alteori te secătuiește de puteri.

Acolo sunt eu acum.

Sunt Robinson pe insulă și scrisul e gura mea de apă dulce. Totuși, nu ajung la el, deși am gâtul iască. Vineri nu mă mai așteaptă. Poate că scrisul era metabolic, pentru că lumea mea se așază greu în matca ei atunci când nu are vertebre narative. Atât că nu e loc de ficțiune acum. Poate că asta e o lume nouă, dar eu nu sunt suficient de curajoasă pentru ea.

De curând, în altă lume, fascinanta lume Zoom, cineva m-a întrebat cum stau cu cititul.

”Prost”, am răspuns. ”În principal, plâng și mă îngraș”. Am râs public și mi-am zâmbit amar pe dinăuntru. Oare de ce nu scriu, m-am întrebat.

De oboseală, mi-am răspuns imediat, consolator. Și m-am bătut puțin pe umăr, să nu mă supăr pe mine. Nu mă supăr. Prea multe schimbări, prea multe opinteli. Nu e un timp pentru accesorii. În muțenia mea, parțial autoimpusă, zilele se succed la fel. Vineri nu mai e o destinație ficțională.

Mi-am amintit, în ultima vreme, o serie de reflecții și conversații despre scris, despre nevoia minții de a construi structură, de a genera tramă, de a planta o grimasă pe figura unui personaj. De a-i pune un cercel la ureche. De a i-l smulge, după caz.

Poate că era metabolic și în cazul meu.

Poate că lumea ar fi mai limpede dacă ar căpăta paragrafe, dacă i-aș inventa o punctuație, dacă m-aș juca puțin cu unghiul auctorial, dacă aș pleca de aici, din cameră, din fereastra mea de Zoom, de pe canapea, din desfășurătorul la care lucrez și aș imagina… ceva. Altceva. Cu sau fără public.

Nu știu. Încă.

Ce știu e că, în lipsa de culoare de-acum, când trăim într-un soi de busculadă a schimbării schimbărilor și totul se scaldă într-o incertitudine mâloasă, ficțiunea pare să aibă consistența unui teritoriu sigur.

Din barca mea de naufragiat, visez să ajung acolo. Nu știu dacă înapoi sau, dimpotrivă, înainte.

Tot ce știu e că aș vrea să fie puțin diferit.

Cu toate motoarele turate. Cu foame reală, într-un mâine comestibil.

Și fără cearcăn.

2 comentarii la „DE Ce (Nu) Scriu”

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: