Cronica unui dezastru texan cu pisici, avocați, spectatori și un videofilter

Da, și eu am râs. Cu șapte guri. E o perioadă mizerabilă și orice prostioară cu potențial de sitcom îți scoate, cumva, creierul din priză. Pune durerile în stand by. Așa că, atunci când îți vine să râzi, râzi. Intens. Cu toți dinții.

Tot internetul a râs, epuizat de toate lunile astea seismice emoțional, de disperarea avocatului captiv în infamul kitten filter, de benevolența judecătorului chitit să-și lumineze confratele în complicatele ițe ale Zoom-ului nărăvaș, de posibila scenă de familie ușor de intuit în fundal, de ridicolul situațiilor în care ne aruncă lipsa asta de granițe solide între real și virtual.

Da, un copil îți poate invada spațiul de muncă. Îți poate dinamita proiectul de serviciu. Te poate face să ratezi un deadline, o prezentare sau, în situația dată, o audiere. Parte din demonizarea online-ului e potențialul acesta catastrofic, cu faimă instant, nedorită, nestrunită și hohotitor ancorată în memoria colectivă. Sincer, pe lângă ce a pățit domnul… pisoi, Ziua Izabelei e un vis frumos. De primăvară.

”I’m here, live. I’m not a cat.”

Faptul că ajungi să te delimitezi de felina de pe ecran, cu teroare absolut justificată, poate genera, în timp, analize complicate, care duc toate în aceeași direcție: cât suntem de alienați, de reducționist închiși într-un ecran, de limitați în umanitatea noastră creativă, socială și sociabilă când privim lumea din spatele unui ferestre de Zoom. Cu și fără filtru. Online-ul e o sursă nesecată de penibil, e confuz, complicat și predispus accidentelor. Sălile de judecată ar trebui să rămână săli de judecată, clasele, clase, birourile, birouri.

Parcă înțelegi mai bine argumentele astea când te uiți în ochii adorabilului pisoi care a înghițit un avocat texan.

Și totuși, în anul acesta pandemic, online-ul failibil, fragmentat, claustrant și fragil ca o bombă cu ceas a salvat…vieți. Posibil și pe a mea.

Mă întreb, câteodată, dacă vom uita acesta lucru. Dacă atunci când vom reduce (a câta oară?) socializarea la un grup de oameni care își dau mâna și discută despre vreme la 5 centimetri unii de ceilalți ne vom aminti acest detaliu. Că posibilitatea de a munci, de a învăța, de a comunica la distanță a salvat vieți. Că asta a însemnat un progres fantastic. Ceva care suportă, cu siguranță, perfecționări. Dar în niciun caz ceva pe care să pui anatema. Pe care să-l arunci la coș. De care să te lipsești indiferent de context, pentru că te-ai obișnuit altfel.

Da, e incomod, de multe ori. Ciudat, ca orice tehnologie nouă. La fel au fost, la vremea lor, tiparnița, becul, tranzistorii, antibioticele sau un CT (ultimul continuă să nu fie foarte plăcut, dar rămâne enervant de… util; uneori vital).

La finalul zilei cu pisoiul licențiat, o zi, de altfel, epuizantă online, copilul și cu mine am campat patruzeci și ceva de minute în fața unei alte mari invenții a umanității: Netflix-ul (nu trageți!). Ne uităm la Anne with an e. Am ajuns la sezonul trei. De pe ecranul laptop-ului meu, fetița asta cu părul roșu explică unei comunități ultragiate de metodele de predare ale noii profesoare cum nu cu mult timp în urmă și trenul era exotic. Și uite că nu mai e. Ba, ce să vezi, unora a ajuns să li se pară indispensabil.

Orice progres e complicat. Jalonat de hârtoape tehnologice. Dar important, pe termen lung. Important moral, câteodată, pentru că ne ține mințile deschise, permeabile la evoluție, sensibile la potențialul semenilor noștri de a transforma un context nefavorabil într-unul… suportabil, măcar.

I’m here, live.

Poate că, pe termen lung, asta e tot ce contează. Asta și cele câteva minute în care, în lumea asta online din ce în ce mai polemică și mai polarizată, am râs așa, ca în curtea școlii, pentru că am auzit o glumă bună.

Foto: Unsplash

P.S. Da, evident că las aici și link-ul, măcar să știm, mai târziu, pe ce ne certăm 🙂

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: