Booker 2019

Despre scris ca formă de libertate

Ca un pumn în stomac. Gură de aer proaspăt ar suna prea tare a clișeu și, dacă există o zonă predilectă pentru tot ce face, este, susține Evaristo, ea e de găsit, constant, în afara clișeului. Am citit Manifesto, despre care am aflat, acum un an, chiar de la autoare, cu pauze dese de reflecție, conversație și supliment de glucide, în câteva ore. E un memoir de o seninătate și de o asumare rar întâlnite, total lipsit de emfază, sentințe, poziții radicale și didacticism firoscos. Evaristo a luat Booker-ul în 2019. Predă Creative Writing la Brunel University. E vicepreședinta prestigioasei Royal Society of Literature. Pe viață. Honorary Fellow la Oxford. Cu o listă de premii și de titluri academice atât de lungă încât s-ar califica fără probleme ca roman fluviu. Dincolo de toate acestea, e posesoarea unui talent feroce, care devorează cititorul.

E ATÂT de reconfortant acest memoir complet de lipsit de prețiozități, strălucitor de inteligent scris, amuzant chiar și atunci când explorează experiențe de viață dure, ca să nu spun traumatice. Evaristo nu se ia deloc în serios, dar își ia în serios creativitatea. Pentru ea, scrisul nu e un accesoriu, ci un mod de a vedea lumea, de a o înțelege, de a se conecta la realități nu de puține ori năucitoare. Fiica unui cuplu mixt rasial cu opt copii, viitoarea autoare crește într-o comunitate închisă și exclusiv albă, dintr-o Londră încă prea puțin multiculturală. Ea scrie și se scrie din interiorul unei case căreia vecinii îi sparg frecvent geamurile, declarativ, cumva imuni la incompatibilitatea statutului lor de enoriași evlavioși cu faptul că terorizează ritual o familie cu opt copii mici. Contradicțiile acestea vor deveni centrale experiențelor ei de tinerețe care, deși sunt violente și destabilizatoare, nu hrănesc o personalitate aspră sau temătoare. Reacția ei imediată la discriminare e tenacitatea. Pe termen lung, e încercarea de a înțelege.

În Manifesto, Evaristo explorează toate zonele tulburi din care s-a limpezit eu-l ei creativ cu umor și delicatețe, cu o simplitate dezarmantă pentru cineva celebru pentru atât de pronunțata genă experimentală. Scrie despre rasism, dezpre abuz parental, despre peregrinări sexuale și relații toxice, despre eșec profesional și reinventări succesive, despre curiozități filologice, antropologice, etnice, filozofice, stilistice. Toate sunt niște plăci tectonice ale unei deveniri. Vedem faliile iscate din dansul lor și auzim cum se naște vocea care le integrează: niciodată predicatoare. Evaristo are oroare de radicalism. De tezism. De tot ce e fix și, ca urmare, în afara unui proces fluid și continuu de învățare. Pentru ea, viața este învățare, așa cum e și creativitate. Permanentă scriere și rescriere. A istoriei, a literaturii, a trecutului, a viitorului, a propriei persoane. Deși inventariază cu luciditate și eleganță toate închistările dogmatice care se încăpățânează să traseze destabilizatoare ierarhii tribale, de la rasism la gerontofobie, nu ridică piatra niciodată. Dimpotrivă. Vorbește constant despre faptul că oamenii se pot schimba, că își pot lepăda prejudecățile ca pe o piele de șarpe.

Experiența ei, a marginalului care ajunge în inima establishment-ului, a canonului cultural de-acum atât de fragmentat și de divers, ia, în Manifesto, forma unei declarații de dragoste pentru creativitate. Creativitatea e un teritoriu de libertate iar libertatea e ceva ce ne datorăm, ca ființe dăruite cu puterea cuvântului. Uniformizarea experienței omenești, normarea excesivă ne situează, cumva, pe toți, din start, în afara normei. Nu există nimeni moral și social perfect, în toate etapele vieții, ceea ce face din oricare dintre noi un potențial subiect al discriminării. La un moment dat, ceva din cine suntem va leza o regulă, o cutumă, o dominantă demografică și ne va transforma, fie și temporar, în minoritari. Ne va obliga să privim lumea de pe partea cealaltă a străzii. E un exercițiu care te smerește și te plasează, cumva, în afara a ceea ce autoarea numește „eroismul de Twitter”, unde judecățile și sentințele curg în heavy rotation, fără cea mai firavă umbră de modestie, de conștiință sau de argumentație, într-un festival al polemicilor care generează like-uri pe modelul pâine și circ.

Manifesto e un memoir despre ceva mai puternic decât perseverența, decât dorința de a reuși necamuflată de panseuri ideologice pompoase. E despre artă ca experiență care cizelează continuu spiritul. Despre nevoia de a explora posibilitățile minții, teritoriile ei de expresie, angoasele, obsesiile, simțul estetic acut care alimentează viața interioară a scriitorului. Evaristo scrie onest, necosmetizat, despre derivă, despre orgoliu, despre dezamăgiri, despre experiențe succesive de receptare găunoasă, care nu de puține ori deformează sau ignoră cu bună știință scrierile celor prea puțin conectați în furnicarul de nepotisme și privilegii care definește lumea editorial-literară. Global, dacă e să o credem pe ea. Scrie despre activism social, despre mentorat, despre fericirea la scară mică și proiecția fericită, la scară mare. Despre cum ne datorăm mai mult decât un salariu fix și două zile de odihnă pe săptămână. Și despre cât de des și de ușor uităm de cine suntem sau de cine am fi vrut să fim. Sâmburele acestui manifest e relația cu povestea. Ca mod de a iubi, de a locui, de a se rafina, de a medita, de a integra trecutul, de a construi legături cu ceilalți.

După ce am terminat cartea, am ancorat în analiza pe care Evaristo o face Preaiubitei, de Toni Morrison. Pour la bonne bouche. Poveștile, spune ea în text, ne transformă la nivel subtil. Ca o cititoare fermecată ce mă aflu, nu pot decât să sper că Manifesto va face să cadă multe perechi de ochelari de cal, va relaxa multe noduri la cravată și va reîmprospăta multe rafturi de bibliotecă pe care se pune praful. Poveștile acestea, care ne obligă să exersăm alteritatea și să acceptăm faptul că existența omenească nu poate fi privită reducționist în niciun aspect al ei, sunt, într-o măsură importantă, fundamentul libertăților noastre prezente și viitoare. Cele despre care alții au scris înainte ca noi să le fi intuit măcar.

Note, idei și un fragment în avanpremieră

Da, Evaristo. Recomandată de Shafak, apreciată de Obama. Câștigătoarea Booker-ului pe 2019, împărțit cu Atwood. Fată, femeie, alta urmează să apară în limba română la Editura Corint și, da, am tras cu ochiul în interior și mă bucur să împărțim azi o felie de proză contemporană din cele care nu rămân niciodată fără ecou.

Evaristo predă Creative Writing la Brunel University London, amestecă în scrierile ei versuri, teritorii ale romanului sau ale prozei scurte, spații și epoci, idei și transgresări întodeauna spectaculoase atât ca substanță, cât și ca melanj formal. Scrie pentru Guardian, Times Literary Supplement, Times, Vogue, Harper’s Bazaar și Conde Nast Traveller. E contestată, adulată, blamată, citată, deconstruită și din ce în ce mai greu de ignorat. Când a murit Toni Morrison, Evaristo a făcut parte dintre cei care au omagiat-o, alături de Ben Okri, Aminatta Forna, Chimamanda Ngozi Adichie sau Salman Rushdie. A ținut să remarce, însă, că realitatea femeilor afro-americane, în jurul cărora se construiește proza lui Morrison, nu e aceeași cu cea a femeilor care trăiesc în interiorul stereotipului rasial în Marea Britanie.

Aceasta din urmă e lumea din Fată, femeie, alta, cartea pentru care Evaristo a luat Booker și din care las aici un fragment în avanpremieră, de trecut cu încredere la capitolul gourmet reading.

Bernardine Evaristo
Credit foto: Jennie Scott

Yazz

se născuse cu nouăsprezece ani în urmă în bazinul de naștere din sufrageria luminată

cu lumânări a Ammei

înconjurată de miros de tămâie, în sunetul valurilor mării, cu o doică și o moașă, Shirley și Roland – minunatul ei prieten care acceptase să fie tatăl copilului atunci când moartea părinților îi declanșase Ammei o stare contemplativă mistuitoare şi fără precedent

din fericire pentru ea, Roland, de cinci ani partenerul lui Kenny, se gândea și el să devină părinte

o lua pe Yazz la el o dată la două weekenduri, după cum conveniseră, lucru pe care Amma îl regretase când observase că îi era dor de bebeluş în loc să se simtă extraordinar de liberă de vineri după-amiaza până duminică seara

Yazz era miracolul pe care nu crezuse niciodată că și-l va dori, iar a avea un copil o împlinea cu adevărat, lucru pe care îl mărturisea rareori pentru că părea cumva mai anti-feminist

Yazz avea să fie experimentul ei contracultural

o alăpta oriunde se întâmpla să se afle și nu-i păsa cine se simţea ofensat de nevoia unei mame de a-și hrăni copilul

o lua peste tot, legată la spatele ei sau în față, într-un marsupiu, o aşeza într-un colț al sălilor de repetiție sau pe masă, la reuniuni

o lua cu ea în turneu, în trenuri și avioane, într-un landou care semăna mai mult cu o geantă tip „carry all”, o dată aproape trimiţând-o prin scanerul de securitate al aeroportului, implorând apoi personalul să nu o aresteze din această cauză

înfiinţase șapte posturi de naşe și două de nași

pentru a se asigura că va avea o rezervă de babysitteri atunci când copilul nu va mai fi atât de docil și de portabil

lui Yazz i se permitea să poarte tot ce îi plăcea, atât timp cât nu se punea în pericol pe ea însăşi sau propria sănătate

voia ca ea să-şi exprime propria personalitate înainte ca „ei” să încerce să strivească spiritul liber al copilului prin înregimentarea opresivă în sistemul de educație

are o fotografie cu fiica ei mergând pe stradă cu o platoşă din plastic a armatei romane peste un tutu portocaliu, aripi albe de zână, o pereche de pantaloni scurți galbeni peste colanţii cu dungi roșii și albe, o încălțăminte diferită pe fiecare picior (o sanda și o cizmă de cauciuc), buzele, obrajii și fruntea mâzgălite cu ruj (o fază prin care trecea în perioada aceea) și părul legat în diverse mănunchiuri, cu păpuși miniaturale atârnând la capete

Amma ignorase privirile compătimitoare sau critice ale trecătorilor şi ale mamelor cu minte obtuză de la locul de joacă sau de la grădiniţă

Yazz nu fusese niciodată redusă la tăcere pentru că spunea ce gândea, deși i se interzisese să înjure pentru că trebuia să-și dezvolte vocabularul

(Yazz, spune că Marissa ţi se pare dezagreabilă sau antipatică în loc să o
descrii ca pe un fund puturos cu o faţă de rahat)

și cu toate că nu obținea întotdeauna ce voia, dacă aducea argumente suficient de solide, atunci avea o șansă

Amma și-a dorit ca fiica ei să fie liberă, feministă și puternică

mai târziu, a dus-o la cursuri de dezvoltare personală pentru copii ca să capete încrederea și elocvenţa necesare pentru a reuși în orice împrejurare

mare greșeală

Mami, îi spusese Yazz la paisprezece ani, când trăgea sforile să meargă la Festivalul de muzică de la Reading cu prietenii ei, ar fi în detrimentul dezvoltării mele juvenile dacă mi-ai restricționa activitățile în această etapă esenţială a călătoriei mele în direcţia devenirii unei minţi independente și a adultului pe deplin dezvoltat care te aștepți să fiu, adică tu chiar vrei să mă revolt împotriva regulilor tale demodate fugind departe de siguranța casei, ca să trăiesc pe străzi și să trebuiască să recurg la prostituție pentru a supraviețui, după care să urmeze dependența de droguri, infracţiuni, anorexie și relații abuzive cu exploatatori ticăloși de două ori mai vârstnici decât mine, înainte de moartea mea prematură într-o casă de drogaţi?

Amma s-a frământat tot weekendul în care fetița ei a fost plecată

bărbații adulți puseseră ochii pe fiica ei încă înainte de pubertate

sunt mult mai mulți pedofili pe afară decât își dau oamenii seama

un an mai târziu, Yazz o numea o feminazi când era pe cale să plece la o petrecere, iar Amma îndrăznea să-i sugereze să-și coboare fusta, să-şi scurteze tocurile și să-şi mai ridice decolteul bluzei, astfel încât să-i fie acoperită măcar 30% din masa corporală, spre deosebire de cei 20% din prezent după o apreciere decentă

ca să nu mai vorbim despre IUBITUL, zărit în trecere atunci când o aducea acasă cu mașina

în momentul în care Yazz intra pe ușă, Amma aștepta pe hol să-i pună genul de întrebări inofensive pe care le-ar pune orice părinte

cine este el și cu ce se ocupă? sperând ca Yazz să-i spună că băiatul era la colegiu, adică, pe atunci, un elev relativ inofensiv

Yazz i-a răspuns cu o insolență seacă: Mami, este un psihopat de treizeci de ani care răpește femeile vulnerabile și le încuie într-o pivniță săptămâni în şir, timp în care îşi face mendrele cu ele, înainte de a le ciopârţi în bucăți și a le vârî în congelator pentru tocanele din sezonul rece

înainte de a urca dansând la etaj în camera ei, lăsând în urmă un iz de „iarbă”

iar copilul pe care îl crescuse pentru a fi o feministă, nu se mai denumea în felul acesta pe sine în ultima vreme

feminismul este ca şi când ai urma turma, îi spusese Yazz, ca să fiu sinceră, chiar şi să fii femeie este demodat zilele astea, la uni a fost invitată o activistă non-binară, Morgan Malenga este numele ei, care mi-a deschis ochii, cred că vom fi cu toții non-binari în viitor, nici bărbat, nici femeie, care sunt oricum interpretări sexuate, ceea ce înseamnă că politica ta feministă, Mami, va deveni redundantă și, apropo de asta, eu sunt umanitaristă, care se situează pe un plan mult superior feminismului

ai măcar idee ce înseamnă asta?

acum, când este plecată la universitate, Ammei îi este dor de fiica ei

nu şi de șarpele duşmănos care i se strecoară pe limbă pentru a-și răni mama, pentru că în lumea lui Yazz numai tinerii au sentimente

dar îi lipsește acea Yazz care mişună prin casă

care intră grăbită, de parcă un uragan tocmai ar fi aruncat-o în cameră – unde mi-e geanta/telefonul/abonamentul de autobuz/cărțile/biletul/capul?

zgomotul de fond familiar când este acasă, clicul ușii de la baie când este ea înăuntru, chiar dacă nu sunt decât ele două în casă, un obicei care a debutat la pubertate şi pe care Amma îl găsește jignitor

cele fix zece scrâșnete ale râşniţei de piper peste supa de roşii sau de ciuperci (la conservă!), pe care le preferă supelor minunate pregătite de Amma acasă

murmurul muzicii și al sporovăielii de la radio care se aud din dormitorul ei dimineața

silueta fiicei ei ghemuită pe canapea sub o pilotă în camera de zi sâmbăta, uitându-se la TV până când este gata să iasă în oraş la miezul nopții

Amma nu poate decât să-şi amintească faptul că și ea obişnuia să iasă târziu și să se întoarcă acasă cu primul autobuz de dimineață

casa respiră diferit atunci când Yazz nu este acolo

așteptând ca ea să se întoarcă și să facă un pic de zgomot și de dezordine

speră că după universitate se va întoarce acasă

în prezent cei mai mulţi dintre ei se întorc, nu-i așa?

nu-și pot permite să procedeze altfel

Yazz poate rămâne acasă pentru totdeauna

serios vorbind.

Notă: Acest fragment reprezintă o avanpremieră a volumului Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, aflat în pregătire la Editura Corint.