Luminița Corneanu, Paula Erizanu și Marius Motoca
Recunosc că-mi place la nebunie să mă uit ce-și cumpără alții, ce vor să răsfoiască, să citească, să transporte în mințile celorlalți, în conversații reale și virtuale, în cronici, în săli de clasă, în ambalaj de cadou, în rutina bibliofilă proprie.
Ca de fiecare dată, am invitat cititori antrenați, pe care-i admir, să ne arate ce citesc și ce au pe lista de shopping. Arareori e vorba de trei cărți – sunt mai mult niște recomandări împachetate în texte care sunt, ele însele, mici piese de colecție.
The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt, W.W. Norton & Company, prima ediție: 2012
tradusă la Editura Humanitas sub titlul „Clinamen. Cum a început Renașterea”
Am pe noptieră o carte pe care o recitesc. Am descoperit-o în 2020 într-o librărie – n-a fost greu, pentru că pe coperta ei e scris mare, cu auriu „Winner of the Pulitzer Prize” și „National Book Award Winner”. De la prima lectură, aceasta a devenit pentru mine modelul de cum să scrii non-ficțiune azi pentru marele public: integrând mijloacele ficțiunii, îmbinând cercetarea acribioasă cu construcția epică, scoțând în față un personaj prin prisma căruia să spui povestea. Volumul se numește The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt.
Ce face marele profesor de la Harvard în această carte este să ne spună povestea descoperii manuscrisului De rerum natura de Lucrețiu de către unul dintre primii umaniști, Poggio Bracciolini, dar și să „traducă” pe înțelesul omului contemporan poemul lucrețian. În același timp, el argumentează că punerea în circulație, în Renaștere, a acestui text, a reprezentat plantarea semințelor modernității. Este o poveste despre culisele de la Vaticanul începutului de secol XV (Poggio este, la începutul poveștii noastre, secretarul personal al Papei), o poveste de aventuri în căutarea marilor opere ale Antichității, o poveste despre dragostea pentru frumusețe și eforturile de a o reda lumii.
Pont: Humanitas tocmai a tradus o nouă carte de Greenblatt, Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare (2023).
Dezrădăcinare de Sașa Zare. Editura Fractalia, 2022
Am ajuns, zilele trecute, la Gala Premiilor Observator Cultural, exact când pe scenă se afla Sașa Zare. Deci iată că Sașa Zare există, în carne și oase! Un nom de plume are o înfățișare concretă! Anul trecut, presa culturală din România a scris despre Dezrădăcinare că este un roman queer. Fără să-i contest asta, etichetă la care în mod evident autoarea ține, Dezrădăcinare este chiar mai mult decât atât: un roman complex despre identitate și identități.
Sașa Vlas, naratoarea din roman, este o tânără din Republica Moldova care studiază în România, la Cluj, unde a plecat după o iubită, dar și ca să scape de o mamă sufocantă și ipohondră. Întrebările ni se revelează rând pe rând. Cine este Sașa, în afară de copilul mamei ei? Care este adevărata limbă a unui basarabean, româna literară sau „moldoveneasca”? Cum poți fi în lume creștin și queer în același timp? Iar încadrul comunității queer, cum te definești, lesbiană sau bisexuală – și nu cumva e cam laș și neasumat să te ascunzi sub umbrela de „bisexuală”?
Povestea este construită ca un roman în roman: aflată într-un sat moldovean, izolată voluntar de lume pentru a scrie literatură, naratoarea ține un jurnal al evenimentelor și trăirilor de zi cu zi și în paralel scrie un roman autobiografic, cuprinzând multe amintiri din copilărie, adolescență și primele experiențe sentimentale și erotice. Punerile în abis multiple sunt doar o parte din subtilitatea construcției narative. Cred că este romanul care m-a surprins cel mai mult anul trecut, pentru că acest roman de debut este scris cu mână sigură, în toate nuanțele sale: de la liric la social și până la militant.
Povestiri de citit sub bancă de Alex Moldovan, Ed. Arthur, 2022 (carte pentru copii pe care le-o recomand și adulților)
Dacă Alex Moldovan n-ar avea deja un stil format, am putea zice că volumul Povestiri de citit sub bancă este un produs cu urme de Roald Dahl, Astrid Lindgren și Daniil Harms. Dar autorul Olguței și al Băiețelului care se putea mușca de nas a creat deja o serie de personaje obraznice, jemanfișiste, nonconformiste, pe al căror fundament sunt construite cele de aici: picii dintr-a VI-a E, care trec prin tot felul de pățanii extraordinare, cu sfârșit neașteptat și nuanțe de absurd.
De pildă, în prima povestire, „Lunea altfel”, copiii „…au avut o surpriză neplăcută. Au aflat că urmau să facă schimb de locuri cu profesorii. Profesorii îi așteptau deja tolăniți pe scaune și cu picioarele pe bănci, butonând telefoanele și discutând zgomotos”. O idee numai bună pentru „școala altfel” de oriunde!
Aș vrea să mă uit prin Istoria Mămăligii lui Alex Drace Francis și Biserica în stat sau biserica de stat de Oliver Jens Schmitt, Humanitas. Sunt curioasă să răsfoiesc volumele de poezie Fetița strigă-n pahar, de Nora Iuga, și Sarx, de George State, de la Nemira, precum și Kaddish de Radu Vancu, proaspăt apărut la Casa de Editură Max Blecher și Țesătoarea Medeei Iancu, de la Fractalia. Mi-aș dori să văd și cum trăiesc animalele și oamenii din Quilt, o colecție de proză scurtă de Veronica Niculescu apărută la Polirom. M-aș aventura să trag un ochi și asupra corespondenței lui Benjamin Fundoianu, apărută la Tracus Arte. Aș citi și Refugiul Timpului, de Gheorghe Gospodinov, de la Anansi/PandoraM. Am contribuit cu o povestire la Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei, coordonată de Cristina Ispas la Editura Paralela 45 și abia aștept să văd și celelalte texte din volum. De la Editura Cartier, termin acum romanul-bijuterie Legată cu funia de pământ de Lorina Bălteanu, care mi se pare o capodoperă care sper să ajungă la cât mai mulți cititori care au nevoie de ea, și abia aștept să mă cufund și în proaspetele traduceri: În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust, Morții, de Christian Kracht, Depeche Mode, de Serhii Jadan, Complexul lui Jonas, de Thomas Glavinic. Găsesc literatura pentru copii foarte terapeutică și pentru mine 
așa că am pus ochiul pe noul volum Rostogol, de Lavinia Braniște, de la Arthur, și mă delectez deja cu Anunțuri hazlii pentru adulți și copii, de Ionela Hadârcă (Cartier.)
„Tu ai citit foarte mult, nu?” „Ai adunat foate multe cărți acasă, așa-i?” După 12 ani în industria de carte/în cultură, nu pot să vă zic de câte ori am auzit toate variațiunile întrebărilor de mai sus. Și cu toate că poate părea cel puțin ridicolă curiozitatea oamenilor legată ori de cantitatea cărților citite, ori a celor acumulate pe rafturi (de multe ori parcă fără conștiința formelor fără fond), nu pot să nu sesisez ironia situației mele particulare. Nimeni nu mă crede când le zic că nici înainte să lucrez în lumea asta, nici când m-am aflat în diversele ei tabere nu am fost un consumator avid de lecturi. Nu sunt nici acum.
O dată că în orice meserie mi se pare că se poate produce ceea ce îmi place să numesc „efectul de restaurant”. Mari chefs nu mai pot să savureze mâncarea la fel în timpul programului, pentru că o miros și o simt mereu printre degete. La fel și în cazul cărților: nu te mai poți bucura de ele, dacă jonglezi zilnic între o nevoie utilitaristă și mercantilă (și cărțile sunt, nu-i așa, un business) și cunoaștere și desfătare.
În cazul meu mă declar chiar impostor, pentru că nu împărtășesc plăcerea aproape viscerală pentru citit a multor colegi din breasla pe care am părăsit-o de mai puțin de un an. Ba chiar îi invidiez pe ascuns. Aș fi vrut ca uneori lectura să fie un refugiu, ori nu o lume în care să-mi fie frică să rămân doar eu cu gândurile mele care aleargă constant cu 100 km/h. Recent, după cea mai importantă pierdere personală până în prezent, m-am aflat în ceea ce aș putea numi un „reader’s block”. Îmi era mai degrabă simplu să scriu, decât să citesc ceva. Așa măcar aveam control asupra narativului. Pe când o carte putea să mă conducă spre cine-știe ce cotloane întunecate ale minții mele amorțite.
Cititul e pentru mine mai degrabă o stare. E o senzație, o experiență care mă lasă cu mai puține de zis și mai multe de confruntat cu propriile valori, emoții, anxietăți. Poate că asta mă face un cititor rudimentar. Poate că spun platitudini, emit truisme. Dar m-am împăcat cu felul în care „consum” o carte. Și acum că am făcut un pas în afara acestei lumi și nu mă mai aflu în „restaurant”, am ocazia să îmi recalibrez relația cu lectura (în felul meu). Așadar, iertați-mi subiectivitatea poate și mai mare decât cea care vine la pachet cu orice recomandare de lectură. Ironia finală e că am încercat să elimin din viața mea cărțile cu scop pur utlitar și am ajuns de fapt extrem de selectiv. Practic aleg de cele mai multe ori lecturile care îmi servesc nevoilor emoționale ale momentului. Așa că am să vă povestesc puțin despre câteva cărți care mi-au vindecat diverse grade de „reader’s block”. Ori care m-au ajutat să decongestionez traficul din capul meu.
Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, traducere de Mihaela Buruiană (Pandora M, 2020)
O carte pe care am primit-o cadou, culmea, chiar de la colegii de atunci din breaslă. N-aș fi deschis-o din două motive la fel de găunoase: mai întâi că prefer să citesc orice apuc în engleza, și apoi că nu mă împac prea bine cu jurnalele. „The joke was definitely on me!” și nu numai că n-am mai putut să o las din mână, dar a fost neașteptat de salvatoare.
Shaun Bythell e proprietarul celui mai cunoscut anticariat din, Scoția, în orășelul Wigtown. Și această primă carte a lui e o colecție de povești care, dacă nu s-ar fi regăsit pe pagina de Facebook a unei librării reale, cu greu le-ai fi crezut. Clienți care pun întrebări absurde, angajați excentrici care par mai mult să producă prejudicii decât să vândă cărți, situații și dialoguri care par mai degrabă desprinse dintr-un film de Wes Anderson sau David Lynch fac din cartea asta poate cel mai amuzant jurnal pe care l-ai citit vreodată. Cuplat cu faptul că povestește despre greutățile și capriciile unui business cu cărți și că își inventariază încasările, ce face Shaun Bythell aici e un fel de justiție poetică pentru breasla lui. E un fel de „Clients from hell”, dar cu librari cinici și cititori capricioși.
Eu am râs aproape la fiecare pagină, în perioada dificilă pe care am menționat-o mai sus, când nu puteam citi mai nimic. Și mi-am redescoperit râsul autentic.
Când Safran Foer a anunțat că urmează să publice primul lui roman din (atunci) ultimii 10 ani, m-am grăbit să o iau imediat ce Penguin a trimis paleții cu tomuri și către distribuitorii români. Însă dacă entuziasmul unui nou „Totul este iluminuat ” sau „Extrem de tare și incredibil de aproape” m-a cuprins aproape instant, mi-a luat 3 ani să o termin. Și nu pentru că ar fi neapărat un nou „Ulise”, ori pentru că Foer ar folosi până la epuizare mijloacele unui postmodernism cam perimat, așa cum îl hulesc unele elite literare.
După două cărți în care căutările identitare sunt tema centrală, întreruptă de dialoguri contradictorii și fragmente extranarative, nu credeam că poate livra un roman și mai disruptiv. Mai ales după pauza în care s-a concentrat pe o non-ficțiune atipică despre veganism („Eating Animals”) și pe o carte-obiect („Tree of Codes”).
Iată-mă are o narațiune centrală, în care sunt implicate patru generații ale unei familii de evrei din Washington, D.C. Cei cunoscători într-ale textelor biblice (spoiler alert) vor recunoaște acel „Iată-mă” în momentul în care Avram se adresează lui Dumnezeu, înainte ca Acesta să îi poruncească să-l aducă jertfă pe fiul lui, Isaac. Este un roman „multistratificat” și cumva această temă a datoriei în antiteză cu un curs normal al vieții este mereu reluată. Ar trebui Sam Bloch să își vadă de ceremonia de Bar Mitzvah, deși are un comportament delicvent și tocmai a murit bunicul lui? Ar trebui ca Julia să-l ierte pe Jacob pentru aventura amoroasă comisă doar prin SMS? Ar trebui ca Isaac Bloch, supraviețuitor al Holocaustului, să se mute într-un azil de bătrâni? Ar trebui ca Jacob să se întoarcă în țara strămoșeasă, după ce are loc cutremurul, deși nu s-a născut acolo?
Cum ne-a învățat Safran Foer și în trecut, textul se abate adesea de la firul roșu și ne aruncă narațiuni secundare, care sunt ca niște documente ce ne ajută să punem cap-la-cap cronologia meticuloasă a romanului. Poate de aceea mi-a și luat atât să îl termin – a fost nevoie să îmi fac propria hartă a acestor drumuri identitare și de multe ori le-am confruntat în mod surprinzător cu ale mele.
Uciderea Comandorului, 2 vol., de Haruki Murakami, traducere de Iuliana Oprina (Polirom, 2018)
După „Cronica păsării-arc” și „IQ84”, nu credeam că Murakami mai poate să producă așa un roman. Pentru mulți critici din canonul occidental, cel mai citit autor japonez nu e nimic altceva decât un povestaș care face mereu un „rehash” al un realism magic care nu mai e pe gustul secolului al XXI-lea. Însă îi provoc pe aceeași critici să ne arate un scriitor care reușește să-și păstreze originalitatea la fiecare carte, în timp ce strecoară în toate cu o precizie aproape chirurgicală temele sale fetiș: iubire, pierdere, spiritualitate, puterea muzicii, visare, identitate sexuală, izbăvire/salvare.
Pentru cei care au mai citit câteva romane ale lui, le va fi familiară imaginea bărbatului apatic, a cărui existență se învârte în jurul cărților, muzicii, gătitului și pisicilor. Și care, nefiind prea ancorat în cotidian, alunecă foarte ușor în paranormal. Însă doar Murakami putea să țeasă în „Uciderea Comandorului” povestea unui pictor părăsit de soție, care se izolează pe un munte, în casa unui artist celebru, unde se lasă de portrete la comandă (dar se lovește de un blocaj teribil când se hotărăște să picteze doar ce vrea el) și unde descoperă un tablou ciudat ascuns în pod. Adaugă la toate astea seri petrecute bând whisky și ascultând muzică clasică, un vecin bogat care vrea să îi fie pictat portretul pentru o sumă mare de bani, un bărbat fără chip, o fată de 13 ani foarte precoce, o incercare de asasinat pe vremea Naziștilor, și ai formula pentru o lectură din care ieși buimac, dar doritor de mai mult.
Sigur, pare că uneori Murakami forțează până și limitele propriilor mijloace literare, în timp ce intriga pare să se stufoșească cu fiecare nou capitol. Dar tocmai avântul ăsta fals al acțiunii mă fascinează. Pare că ni se face „pregătirea” pentru ceva ce nu se întâmplă.
Nu cred că am mai pățit cu niciun autor, nicio carte, să îmi doresc să ajung repede la final, dar să nu vreau să se termine niciodată. Și asta nu pentru că devorez o simplă poveste, ci pentru că japonezul nostru are talentul acesta de a povesti „cinematografic”, ca un film de Michelangelo Antonioni în care, deși se petrec foarte multe în același timp, de fapt nu se întâmplă ceva anume și cheia e în alta parte.
ioanabaldea.com 