Trei cărți de la…

Oana Drăgulinescu, Oana Vasiliu și Diana Popescu

Supereroi. Pentru că știu să se miște între observația profundă și stratul ludic al existenței, pentru că nu se iau prea tare în serios, dar iau în serios cărțile care-i tranzitează, care îi urmăresc o vreme, pe care le dau mai departe. Eu cam așa îi văd pe cititorii care își scot biblioteca la vedere în acest mini-serial, legat și nu prea de Bookfest.

Supereoi deghizați în oameni obișnuiți. În fapt sunt niște visători care se încăpățânează să lanseze muzee virtuale și concrete, să se joace cu memoria orașului, să vorbească în cunoștință de cauză despre tumultul socio-politic și, deloc în ultimul rând, cultural al timpului nostru. Chapeau bas!

Pentru mine o vacanța adevărată înseamnă neapărat și ceva de citit. Dacă am câteva zile libere, deschid raftul cu lecturile care stau în așteptare și aleg mereu mai multe cărți decât aș putea citi sau căra în mereu prea puținele zile de vacanță.

Din cele trei cărți alese pentru Ioana, două au fost citite în vacanța de iarnă, care s-a întins pe ultimele zile de 2022 și primele din 2023.

Michael Cunninghan -“Crăiasa zăpezii” e o carte micuță, dar care s-a cerut citită cu pauze, pentru că era un subiect cam dens pentru o vacanță – relația cu moartea în diversele ei forme. Moartea ca trecere, ca renunțare, ca absență.

Mi-a plăcut enorm cartea, este foarte smart scrisă și ce m-a frapat este că nu te poartă în poveste, ci te aruncă în ea. Te teleportrează în diverse momente ale existenței personajelor, în care tu devii un martor mut, dându-ți seama pe parcurs ce s-a întâmplat cu personajele de la un salt temporal la altul. Cuningham nu te ține de mână, ci te împinge de pe marginea piscinei, pe principiul… o să te prinzi tu cum să înnoți prin povestea asta. E cumva într-un balans utopic între speranță și disperare, viață și moarte. Dar este una dintre cărțile care au rămas cu mine.

Următoarea mi-am dorit-o doar pentru că titlul mi se pare genial – Cei care cumpără stele, de Anca Mizumschi. Nu mai citisem nimic de Anca și nu aveam nicio așteptare. Se terminase aproape vacanța, adică eram deja în aeroport când am deschis-o. Era să pierd avionul din cauza ei, pentru că m-a absorbit cu totul. Spre deosebire de Cunningham, care a fost citit ca o mâncare complicată, de bucătărie moleculară, pe asta am hăpăit-o ca pe cea mai bună mâncare a bunicii, atunci când ți-e teribil de foame și de poftă. Așa mult am ajuns să o iubesc, încât am împrumutat-o prietenelor mele de surorat literar și fiecare și-a notat pe prima pagină când a citit-o și cum. La mine a fost ca o criză bulimică, nu mă puteam sătura de ea, practic a fost citită în aeroport, avion și după doar câteva ore de somn, printre bagaje nedesfăcute. Ioana și Carmen, surorile literare, au citit-o cu înghițituri mici, așa cum amâni finalul a ceva foarte bun, doar pentru că știi că nu vrei să te desparți de acea senzație. Pe pagina mea de carte am scris așa: Tocmai am citit…de fapt am hăpăit pe nerăsuflate, într-o zi, fără să-i pot da drumul, o carte pe care o așez imediat după “Toată lumina pe care nu o putem vedea” a lui Antony Doerr și Elif Shafak (pe care o iubesc necondiționat)  – cu “Cele 40 de legi ale iubirii” și Narine Abgarian – Din cer au cazut trei mere. Se numește “Cei care cumpără stele” – de Anca Mizumschi. Este o carte de o frumusețe asemănătoare cu broderiile de piatră ale arhitecturii maure, cu străduțe labirintice în care să te pierzi, cu mâini fine care atârnă stele în țesături complicate, cu pietre prețioase ce se lasă închise în bijuterii construite mistic, brocarduri și mătăsuri prețioase, hărți meticuloase ce se transformă în tărămuri veșnice ale imaginației. Este atât de vie, atât de frumos și prețios scrisă…. o bucurie de carte!

Apoi au trecut câteva luni și cărți până când o lectură m-a făcut din nou să uit să respir. Am cumpărat Simon în ziua în care a apărut, am alergat efectiv seara la librărie, aproape de ora închiderii, pentru că iubisem așa tare “Din cer au căzut trei mere”, încât nu visam decât o altă carte semnată de Narine Abgarian. Simon este ca o expozitie a iubirii, iar capitolele sale vorbesc despre felurile atât de diverse în care poți să iubești și în câte feluri te poți metamorfoza tu în raport cu iubirea.

Este o carte fără pic de ostentație…aproape că nu te convinge la început, pentru că nu vrea să te convingă de nimic, dar te va face să nu te mai saturi de bucuria de a vedea lumea prin ochii lui Simon.

La conferința autoarei Narine Abgarian moderată cu atâta eleganță de Marius Constantinescu, ea a spus ceva ce mi se pare că definește cumva volumul Simon: “Viața e iubire, nașterea e iubire, până și moartea e iubire. Poate iubirea să anuleze moartea? Nu știu, dar dacă ceva va începe după moarte, acel ceva va fi animat de iubire.”

Cineva a comentat când am postat acest citat: ei, dar cum poate fi moartea despre iubire? Ei bine, volumul Simon decantează poveștile de iubire fix la priveghiul cuiva care a văzut toată lumea prin lentilele iubirii. 

După 15 ani, am simțit nevoia să mă întorc la școală, să studiez antropologia, hrănind astfel o pasiune care a tot crescut: istoria gastronomică și alte lucruri din sfera bonne bouche. Printre studii antropologice și limbaj academic greu de asimilat, un newsletter dedicat poveștilor gastronomice și restul de lucruri pe care le am de făcut din calitatea de adult, în ultimul an, mi-au rămas aproape de suflet următoarele lecturi:

• „Orașul găsit în cutie.O cronică afectivă a Bucureștiului”, Gabriela Tabacu, ed. Humanitas (2022), o bijuterie literară pe care orice pasionat de București ar trebui să o citească. Pentru mine, poveștile din carte au mai temperat furia pe care o simt la fiecare blocaj de trafic sau nepăsare a șoferilor care pur și simplu parchează aiurea. Am călătorit într-o lume în care nimeni nu se grăbea, era greu, dar se cultiva răbdarea. Povestea curge cronologic, din anii 60, orașul se schimbă, la fel și generațiile, iar autoarea – fiind de profesie arhitect, aduce în discuție și schimbarea identității străzilor, clădirilor și cartierelor, dar și felul cum locuitorii, bucureștenii, se raportează la spațiul lor.   

• „Povestitorul. Istorisiri din viață și muzică”, Dave Grohl, traducere ed. Publica, colecția Victoria Books (2022), este o carte-confesiune despre omul din spatele mega fenomenului rock Foo Fighters, o autobiografie pe care o consider esențială de citit în special pentru tații de fete. Până să citesc cartea, nu mi-am imaginat cum arată relația perfectă tată-fiică, însă pare că Dave a reușit, fiind totodată un superstar pe care o lume întreagă îl așteaptă pe scenă. Este atât de uman și de frumos scrisă – iar cea mai impresionantă parte este felul în care a ales să vorbească despre moartea lui Kurt Cobain, colegul său de trupă. Am citit multe biografii, dar nicăieri nu cred că am văzut mai multă candoare pentru un subiect atât de dureros ca moartea unui prieten, înainte de impactul real al destrămării trupei Nirvana. Și este și cartea pe care am dăruit-o tuturor taților de fete pe care îi cunosc și știu că au o pasiune pentru muzica rock, fiind balsam pentru suflet și pentru ei. 

• Combo-ul gastronomic dintre celebrity chef Stanley Tucci, cu autobiografia cu multe referințe gastronomice „Taste” (apărut în traducere la ed. Publica, colecția Victoria Books), și cel mai cunoscut și premiat bucătar din lume, Rene Redzepi, cu povestea scrisă de Jeff Gordinier (jurnalist gastronomic, colaborator pentru NYT, The New Yorker, The Economist) despre drumurile prin lume ale acestuia, „Hungry” (netradus, disponibil la mai multe edituri, eu am citit varianta Penguin Random House). Realitatea este că încă îmi caut vocea de a povesti întâmplări și povești gurmande, iar capul, agendele și notițele de pe laptop sunt pline de idei, dar n-am făcut încă nimic în această direcție. Cu cât citesc mai mult și intru în „bucătăria” fiecărui chef, descopăr multă umanitate, energie și mai ales, capacitatea de a o lua de la capăt. Ambele cărți sunt fascinante prin prisma descrierilor – ești practic oaspete la masă, mergi cu ei la cumpărături, le descoperi felul în care își iau informațiile despre gastronomie. Iar ingredientul secret este familia – care în cazul lor, are două valențe – cea dobândită prin relații de rudenie, dar și cea descoperită ca echipă. 

Lucrurile din viața ta dispar, rând pe rând. De parcă asta n-ar fi de ajuns, odată cu ele dispare și amintirea lor. Ți se pare cumplit? Află că se poate mai rău: în caz că te afli printre cei câțiva al căror ADN le permite să nu uite, vei fi vânat și pedepsit exemplar. O carte despre mai multe tipuri de pierdere decât ți-ai imaginat. O carte care te prostdispune cu premeditare, într-un mod încântător. Și te face să te-ntrebi: dintre toate cele care te-au făcut cine ești, ce-ai alege să păstrezi?
Yōko Ogawa – „Poliția memoriei” (Humanitas Fiction 2021), traducere Raluca Nicolae

La spectacolele lui Radu Afrim, biletele nu se cumpără. Se vânează. Inevitabil, așa stau lucrurile și cu cea mai recentă montare pe care și-a trecut-o în cont la Naționalul bucureștean. Dramatizarea unui roman cât se poate de românesc, cât se poate de luminos, relaxat, optimist. NOT. E un roman spre însingurare și spaime, despre decrepitudine emoțională și moarte în toate formele ei. Meniu complet, pentru amatorii de sporturi mentale extreme. Dacă vă era dor să scormoniți prin frici, dacă distracția voastră e să plonjați în angoase (măcar în ale altora), aveți fix ce vă trebuie. În caz că autoironia e ceva ce practicați în liga profesionistă, iată unealta perfectă.
Mihai Radu – „Repetiție pentru o lume mai bună” (Polirom, 2022)

Din când în când, se-ntâmplă să dai peste o carte de care te amorezezi până peste urechi. Am pățit-o, de pildă, cu „Toate numele”, a lui Saramago (e momentul să-mi mărturisesc dragostea pentru acest portughez magic). Dar asta s-a-ntâmplat cu mulți ani în urmă. Mai recent, cu această bi-ju-te-ri-e. O încântare dintr-o copertă în cealaltă. Un roman care, cu ironia lui rafinată, cu joaca irezistibilă pe bază de gramatici, cu „mineritul” voios în galeriile psihicului, cu filosofia livrată fără vreun gram de prețiozitate, te fericește la fiecare rând.Încă nu m-am decis să văd ecranizarea, de teamă că nu voi regăsi deliciile poveștii tipărite. Dar mă-ncurajează faptul că protagonistă e minunata Josiane Balasko.
Muriel Barbery, „Eleganța ariciului” (Nemira, 2016), traducere Ion Doru Brana