For Auld Lang Syne, my dear

De la CNN la o cohortă de bloggeri autohtoni, cred că îi numărăm pe degetele de la o mână pe cei care nu au făcut bilanțul anului trecut și nu ne-au învățat cum să bem mai multă apă, să iubim, să fim iubiți și, neapărat, să mergem la sală în anul proaspăt despachetat. Nu zic că-i rău, ci doar că bilanțul poate fi, de cele mai multe ori, redus la câteva minute de introspecție serioasă și necuantificată în like-uri, la tine pe canapea. Altfel, sigur, e bine să începi anul cu entuziasm… Și mai bine e să nu cazi în gândire magică.

Da, e minunat să-ți propui să fii varianta ta mai fit (și mai hidratată). Cu măsură. Cât să nu acumulezi niște saci de vină pe care să-i târăști după tine la primul lăsat pe tânjală. Sau de angoasă că nu ai început anul cu suficientă șampanie în pahar. Nu arăt cu degetul pe nimeni – devierile mele de la o viziune cât de cât echilibrată sunt și dese, și… substanțiale, dar încerc să țin calea cât mai dreaptă. Cătinel, cătinel. Pole, pole, cum se spune în swahili. Viața e cu de toate, anii sunt eclectici, oamenii sunt copleșiți de gânduri negre și mușcați de anxietate în cele mai bune contexte și invers, capabili să găsească, vorba lui Camus, sâmburele de vară din inima iernii.

Mie, anul acesta, mi-ar plăcea să scriu mai mult și să trăiesc mai mult în afara grijilor mele. Mi se pare un plan foarte ambițios. Sigur, de dorit îmi doresc toate lucrurile acelea, legate de ai mei și de mine, care, din păcate, nu stau în puterea mea și asupra cărora nu am control. Așa că rămân, la capitolul proiecție, cu planul foarte ambițios. Nu știu nici dacă o să reușesc, nici dacă nu cumva o să mă dezîncânt pe drum și o să virez în altă direcție. Și, într-un fel, e bine că nu știu. Orice succesiune de anotimpuri, interioare sau exterioare, înseamnă un șir de reglaje, mai mult sau mai puțin fine. Un acordaj continuu al minții la lume.

Anul meu a început cu mătase, apă turcoaz ca de pe Pinterest, scoici și frangipani. Vis, nu? Prea frumos. De notat că aceeași zi a avut în ea și febră, și Sprite pe post de șampanie, și Autan în loc de fond de ten. A fost și frumos, și complicat. Cam cum e mereu. Dincolo de filtre, hashtag-uri și înțelepciune ușor de viralizat, viața e cu ce se vede și cu ce nu se vede, cu răsturnări de situație și cu schimbări de dispoziție și, uneori, cu entuziasm și speranță în doze mult mai intense decât orice reel pe fundalul căruia se văd artificiile lui Gatsby, apud Baz Luhrmann.

Cumva, e primul an în care nu țin să mă renovez, ci să mă bucur mai mult de cine și cum suntem acum, să nu fac, poate, mai mult, ci mai mult din ce-mi place, să nu fiu mai slabă, ci mai sănătoasă (cât se poate), să învăț despre lume și despre mine (cine știe, în fond, câți ani mai stăm pe aici…).

Când am trecut în 2023 (cu antitermic și Sprite, cum spuneam), artificii nu am avut, dar am ascultat afară, într-o căldură umedă condimentată cu țânțari și adieri de Ocean Indian și de plumeria, o versiune de Auld Lang Syne desprinsă, parcă, din Podul Waterloo. Și am avut o floare albă pe post de luminiță în întuneric. Câteodată, ține și de ce alegi. Să crezi, să fii, să ții minte.

Hai să fim bine anul ăsta! Fără liste.