travel

De la CNN la o cohortă de bloggeri autohtoni, cred că îi numărăm pe degetele de la o mână pe cei care nu au făcut bilanțul anului trecut și nu ne-au învățat cum să bem mai multă apă, să iubim, să fim iubiți și, neapărat, să mergem la sală în anul proaspăt despachetat. Nu zic că-i rău, ci doar că bilanțul poate fi, de cele mai multe ori, redus la câteva minute de introspecție serioasă și necuantificată în like-uri, la tine pe canapea. Altfel, sigur, e bine să începi anul cu entuziasm… Și mai bine e să nu cazi în gândire magică.

Da, e minunat să-ți propui să fii varianta ta mai fit (și mai hidratată). Cu măsură. Cât să nu acumulezi niște saci de vină pe care să-i târăști după tine la primul lăsat pe tânjală. Sau de angoasă că nu ai început anul cu suficientă șampanie în pahar. Nu arăt cu degetul pe nimeni – devierile mele de la o viziune cât de cât echilibrată sunt și dese, și… substanțiale, dar încerc să țin calea cât mai dreaptă. Cătinel, cătinel. Pole, pole, cum se spune în swahili. Viața e cu de toate, anii sunt eclectici, oamenii sunt copleșiți de gânduri negre și mușcați de anxietate în cele mai bune contexte și invers, capabili să găsească, vorba lui Camus, sâmburele de vară din inima iernii.

Mie, anul acesta, mi-ar plăcea să scriu mai mult și să trăiesc mai mult în afara grijilor mele. Mi se pare un plan foarte ambițios. Sigur, de dorit îmi doresc toate lucrurile acelea, legate de ai mei și de mine, care, din păcate, nu stau în puterea mea și asupra cărora nu am control. Așa că rămân, la capitolul proiecție, cu planul foarte ambițios. Nu știu nici dacă o să reușesc, nici dacă nu cumva o să mă dezîncânt pe drum și o să virez în altă direcție. Și, într-un fel, e bine că nu știu. Orice succesiune de anotimpuri, interioare sau exterioare, înseamnă un șir de reglaje, mai mult sau mai puțin fine. Un acordaj continuu al minții la lume.

Anul meu a început cu mătase, apă turcoaz ca de pe Pinterest, scoici și frangipani. Vis, nu? Prea frumos. De notat că aceeași zi a avut în ea și febră, și Sprite pe post de șampanie, și Autan în loc de fond de ten. A fost și frumos, și complicat. Cam cum e mereu. Dincolo de filtre, hashtag-uri și înțelepciune ușor de viralizat, viața e cu ce se vede și cu ce nu se vede, cu răsturnări de situație și cu schimbări de dispoziție și, uneori, cu entuziasm și speranță în doze mult mai intense decât orice reel pe fundalul căruia se văd artificiile lui Gatsby, apud Baz Luhrmann.

Cumva, e primul an în care nu țin să mă renovez, ci să mă bucur mai mult de cine și cum suntem acum, să nu fac, poate, mai mult, ci mai mult din ce-mi place, să nu fiu mai slabă, ci mai sănătoasă (cât se poate), să învăț despre lume și despre mine (cine știe, în fond, câți ani mai stăm pe aici…).

Când am trecut în 2023 (cu antitermic și Sprite, cum spuneam), artificii nu am avut, dar am ascultat afară, într-o căldură umedă condimentată cu țânțari și adieri de Ocean Indian și de plumeria, o versiune de Auld Lang Syne desprinsă, parcă, din Podul Waterloo. Și am avut o floare albă pe post de luminiță în întuneric. Câteodată, ține și de ce alegi. Să crezi, să fii, să ții minte.

Hai să fim bine anul ăsta! Fără liste.

Auld Lang Syne Farewell Waltz, Waterloo Bridge, 1940

A fost nevoie de o călătorie. Ca întotdeauna, în avion, în tren, în neprevăzutul unor zile în care ai evadat din chingile programului fix (cred, în continuare, că pe mine un birou de care te lipești cu superglue de la 9 la 17.00 m-a speriat dintotdeauna mai tare ca pe Newt Scamander) ți se limpezesc gândurile, înțelegi ce-ți lipsește ca să fii cine ești. Între multele traume și straturi de angoasă ale prezentului nostru orwellian, uităm un pic de noi. E și firesc să fie așa. Mie câteva zile londoneze mi-au adus înapoi lucruri mari și mici, descoperiri dintre cele care alimentează vitalitatea și doruri dintre cele care te fac să vrei mai mult. De la tine.

Mi-a fost dor:

De un muzeu bun. Eventual la pachet cu o expoziție mare. Am văzut două: The Credit Suisse Exhibition: Raphael, deschisă până pe 31 iulie la National Gallery și Beatrix Potter: Drawn to Nature, la Victoria and Albert Museum, de văzut până pe 8 ianuarie 2023. Prima mi-a adus aminte de ce muzeul ăsta e unul dintre favoritele mele, încă din momentul în care m-am reîntâlnit cu o madonă mică și suavă, Madonna dei Garofani sau of the Pinks, cum i se spune la ea acasă, la National Gallery. Ultima sală, cu portretele lui Baldassare Castiglione, de la Luvru și Bindo Altoviti, de la Washington, Fornarina, de la Barberini și Velata, de la Pitti mi-a făcut pielea de găină. E extraordinar să regăsești emoția estetică nediluată de nimic, să o lași să anuleze timpul și spațiul și să te țină, chiar și numai o clipă, sub vraja ei.

Natura. Mi-a fost dor de parcuri cu animale și vegetație dezlănțuită aproape nevrotic, fără gherete cu mâncare la fiecare cinci pași, cu spații largi și design care traduce vizual o idee. Descoperirea frumoasă a acestor câteva zile au fost grădinile private din Notting Hill, hortus conclusus de secol XXI, a căror frumusețe e de bijuterie vegetală și a căror punere sub lacăt te face să furi cu coada ochiului splendoarea fără să vrei să sari gardul, ca în film 🙂

Răsfaț. Dulce. Rafinat. Ca prăjiturile de la Ottolenghi. Știam cărțile, acum am descoperit și gustul. Și desertul mâncat pe bancă în parc. Și spațiile care te cheamă cu vitrine una mai bibilită ca alta, neînghesuite, calde la propriu și la figurat. E o tihnă în ele care trece dincolo de calorii. Te oprește și-ți dă înapoi ideea de a savura, gestul și zâmbetul de după. Eventual, speranța într-o revenire.

Librăria în care nu te grăbește nimeni, în care găsești de toate, în care nu intri ca să citești ce e musai, ci doar ce vrei. Un lucru pe care-l pierd ocazional în exercițiul continuu de cititor profesionist e plăcerea. Citesc pentru interviuri, prezentări, lansări de carte. Mult. Vacanță, fie ea cât de scurtă, înseamnă că pot să citesc pentru mine. Și, chiar dacă nu am putut să aduc acasă tot ce m-a bucurat, deși am venit cu ceva achiziții :-), am umplut deja coșurile librăriilor mele virtuale favorite cu noutăți pe care le-am vânat cu bucurie lacomă, cum uitasem că pot să simt între două paragrafe. Fotografiile sunt de la South Kensington Books, o librărie independentă mică, dar care îmi e foarte dragă, și de la Waterstones, care e deja parte dintr-o mitologie urbană mai mare decât panteonul preferințelor mele :-).

Mai sunt multe. Îmi e dor de un interviu mare, unde mare înseamnă o conversație care te îmbogățește și care te provoacă, de cafeaua la pachet, de savoir vivre, de viața trăită cu orizont. De știri mai puțin apocaliptice și de un viitor care-ți face cu ochiul, care te cheamă, care nu se scrie nici cu pierderi, nici cu burnout, nici cu compromisuri, ci cu mai multă încredere în umanitate, în viața construită dincolo de hazard, în tine. Cum ar spune englezul, fie el citat pe o bancă într-un parc sau nu, let’s hope some more.