TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XII)

Un serial cu oameni ocupați

Câteodată recunosc că mă emoționez un pic citind răspunsurile oamenilor la întrebarea asta aparent atât de simplă. Pe Ligia o știu de foarte mult timp. În perioada asta complicată, ea face parte dintre cei care ne ajută să ne purtăm grijile pe umeri fără să ne credem Atlas însuși. Aș zice că nu-i puțin lucru. Și, dacă tot am rugat-o să ne spună cum face cu timpul, cu consultațiile, cu presiunile din toate direcțiile, o să profit ca să pun un pic reflectorul pe subiectul ăsta despre care, dacă mă întrebați pe mine, ar trebui să vorbească toți jurnaliștii acum: sănătatea mintală. Că e vorba de burnout, de anxietate socială, de abuz, de stres post traumatic sau de cine știe ce altă suferință, poate că e mai important ca niciodată să ne acceptăm pe noi înșine ca ființe vulnerabile și să căutăm ajutor. Să înțelegem că e mai important să fim fericiți decât să fim perfecți, că viața ne mai pune și piedică, din când în când, că nu se întâmplă nimic dacă mai iei și câte o pauză, dacă ieși dintr-o relație toxică, dacă-ți dai demisia dintr-un serviciu care te epuizează sau dacă recunoști, în primul rând față de tine, că nu poți să le faci pe toate. Aveți grijă de voi.

Timpul liber pe care îl am, pe care mi-l creez de multe ori din nimic, îl datorez în exclusivitate profesiei mele, adică autocunoașterii care a venit la pachet cu profesia mea, a obligativității de a mă cunoaște și de a mă vindeca întâi pe mine pentru ca astfel să pot îndrăzni să cred că pot să acompanieze și alți oameni în drumul lor către mai bine. Adică am învățat să am grijă mai întâi de mine, ca astfel să pot să am grijă și de alții.

Prima data când mi-am făcut timp pentru mine, conștientă de planul pe care îl fac, a fost acum aproximativ 12 ani, într-o perioadă în care munceam nebunește. Asta spun acum, atunci nu vedeam așa pentru că… nu aveam timp. 😊 Bine, nici nu îmi permiteam din punct de vedere financiar să fac altceva decât mult efort pentru a ieși cu bine din acea perioadă delicată.

Știu doar că, fără să vreau, am creat atunci o glumă care a circulat ceva timp în familia noastră, când într-o zi am conștientizat că sunt ca un robot care face drumuri între casă și cele două locuri de muncă (spital și cabinet) și am decis să mă opresc în Centrul Vechi să mănânc… o supă. Am venit mândră de mine acasă și le-am povestit copiilor care erau deja tineri adulți, ei au făcut ochii mari și nu înțelegeau în ce a constat marea aventură și așa mi-am dat seama cât de mult uitasem să pun frână și să am grijă și de mine. Fiu-miu a continuat mult timp după aceea să mă tachineze: „Ia zi-mi, mamă, ai mai făcut o nebunie, ce supă ai mai mâncat?”

Ligia Moise

Nu a trecut mult de la întâmplarea asta și mi-am dat demisia din spital. Ei, și într-o minunată zi de toamnă, în loc să mă duc repede la magazin și să mă întorc cu cumpărăturile tot repede ca să fac ceva de mâncare, am cotit-o spre primul parc unde m-am așezat pe o bancă în soarele călduț al acelei toamne minunate în care deveneam freelancer. Și știu sigur că am avut un fel de revelație în timp ce îmi dădeam voie să mă bucur și să mă odihnesc în momentele acelea: „Aaa, deci asta înseamnă să fii freelancer?!” 😀

Tot în perioada aia mi-am impus să nu pun mai mult de 5 programări pe zi la cabinet pentru că mi-am dat seama că nu e cinstit nici pentru mine, nici pentru pacienți. Și așa am putut să las jumătate de oră între terapii. Iar ăla era și încă este timpul meu.

Ligia Moise

Așa am învățat să mă opresc 10-15 minute pe o bancă în Cișmigiu cu o carte și o cafea bună. Așa am reușit să mă opresc și să observ detaliile din care este formată viața oricăruia dintre noi, detalii pe care le pierdem în fuga vieții dar care, multe dintre ele, dacă le-am vedea, ar putea să aducă bucurie, culoare, liniște și pe alocuri un strop de frumos.

Acum știu că și în anii în care am muncit foarte mult aș fi avut 5 minute să mă așez pe o bancă să îmi mai trag sufletul dacă aș fi știut cum să o fac. Dacă mi-aș fi îngăduit pauze, dacă aș fi avut cultura iubirii de sine bine așezată în sufletul meu.

Ligia Moise

Așa încât, dragă Ioana, ca să răspund punctual la întrebarea ta – sperând că va fi de folos și altor grăbiți – a fost un fel de „fake it till you make it”. Întâi am făcut-o deliberat, conștient, m-am oprit pentru ca astfel să nu-mi mai fac rău epuizându-mă ca, după aceea, din exercițiu în exercițiu, să realizez că devine un mod de viață. Viață de care mă bucur mult mai mult. Are alt gust, are savoare și liniște, mă alină atunci când am nevoie și mă animă atunci când vin către mine toate acele amănunte care îmi formează puzzle-ul ăsta numit viață.

Și mai este un lucru, oprirea asta din „goana nebună”, alături de lăsatul de fumat, reprezintă felul în care eu îmi spun mie „Te iubesc!”. Pentru că, renunțând la fumat și la acea perpetuă goană am încetat să îmi mai fac rău.

Ne spune Dalai Lama că a iubi un om înseamnă să îi vrei binele. Dar pentru asta trebuie, mai întâi, să te oprești din a-i mai face rău pentru că oricât bine i-ai face dacă îi faci și rău se cam anulează.

Iubiți-vă mult! Întâi pe voi înșivă pentru ca astfel să puteți iubi și alți oameni. Iar asta poate fi o bună motivație care să mă ajute să îmi fac timp liber.