#prinOraș

Ghid subiectiv de urbanitate prietenoasă

Am promis să mă mai plimb #prinOraș și, cel puțin o dată pe săptămână, să adun idei, destinații și conversații care mi se par interesante. Azi vom și ieși puțin din București, pentru că #OrașulMeu e mare, e versatil, e eclectic, e accesibil online și offline și e genul de spațiu care te ajută să crești interior. Suntem, în fond, cu toții arhitecții propriei stări de bine și designerii mobilierului nostru mental. Nu știu încă dacă miercurea va rămâne ziua de plimbare. Mai studiez. Între timp, cam asta am colecționat:

  • Vineri, pe 25 noiembrie, Alternosfera lansează în Quantic BONJOUR MADAME, o piesă despre care Marcel Bostan spune că este despre „vindecare prin sinceritate”. Alternosfera are, până acum, la activ 6 albume și un EP. Piesa mea favorită rămâne Columb, dar vă las aici un preview al single-ului fanion de pe noul album.
  • La Timișoara (v-am spus că ieșim puțin din București azi), se întâmplă Femme expérimentale, un proiect de susținere, exprimare și angrenare socială creat și facilitat exclusiv de artiste pentru femei și adolescente. Este vorba de 5 ateliere care funcționează în regim de workshop-uri transdisciplinare pentru profesioniste și de 6 ateliere de dans contemporan, poezie vie, pictură în mișcare deschise publicului larg feminin, plus un performance despre burnout. Totul se desfășoară între 26 noiembrie și 3 decembrie la Timișoara. Atelierele vor avea loc la FITT (Fundația Județeană pentru tineret Timiș), participarea la evenimente este gratuită pentru public iar detalii se găsesc pe https://timisoara.femmedigitale.ro/
  • Pe 25 și 26 noiembrie se întâmplă Zilele In A Relationship. Evenimentele sunt dedicate tinerilor, părinților, profesorilor, terapeuților, autorităților publice, presei și organizațiilor care activează în interesul tinerilor și al prevenției abuzurilor. Despre abuz nu vorbim niciodată suficient, iar rețeaua neoficială de educație pe tema abuzurilor documentează și agită stegulețe roșii care cred că ajută, în primul rând, comunitatea să recunoască, să înțeleagă și să prevină. Dacă vreți să participați, trebuie să vă înscrieți prin eventbrite, pentru că locurile sunt limitate. Vă las programul și formularul aici.

Joi, pe 24 noiembrie, se redeschide Cuib cu o întâlnire în care va fi vorba despre Meseriile viitorului. De la 18.30, Echipa din Cuib ne invită să fim „parte a unui dialog deschis despre ideea de meserie/meșter/meșteșug, simplitate vs haos, cât și ce păstrăm apropiat sufletului nostru astăzi și în anii ce vor urma.” De altfel, invitația vine la pachet cu o provocare frumoasă, căreia sper să-i dați curs.

  • Vineri, 25 noiembrie, e o discuție interesantă despre alteritate la MNLR. Potrivit organizatorilor, „dialogul își propune să investigheze modul în care se conturează imaginea străinului în cultura românească, felul în care au supraviețuit (sau nu) și cum s-au modificat (sau nu) stereotipurile care creează portretul celuilalt”. Dat fiind că orice discuție care îmblânzește radicalizarea mi se pare, pur și simplu, terapeutică în atât de polarizatul spațiu românesc și că vorbitorii sunt nume care garantează substanța conversației, cred sincer că întâlnirea nu e de ratat.

Cam atât deocamdată. De săptămâna viitoare trecem pe program de #jinglebells, de la târguri la pop-up shop-uri de Crăciun.

Ne-auzim!

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIII)

Un serial cu oameni ocupați

Azi e urât. E așa urât că îmi vine să mototolesc întrebarea asta cu timpul și să o transform în altceva. În ”La ce bun?”. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu ideile astea oarecum luminoase: să înveți bine, să-ți termini temele, să nu minți, să nu faci rău, să fii cât poți de bun, să-ți vezi de treabă… După ce mi-am văzut de treabă în mulți ani de școală și încă și mai mulți ani de muncă, azi m-a regăsit, în țara unde meritocrația e o glumă (proastă), citind un text care e și despre mine. Atât că eu nu sunt la limanul despre care vorbește Cristina Stănciulescu. Așa că îi datorez un mulțumesc consistent, real, pentru că m-a făcut să cred că există o rezolvare bună, la un moment dat. Și că e validă întrebarea asta pentru o generație care funcționează în virtutea inerției, mimetic, pe baterii, fără să-și atingă potențialul maxim, fără să-l amușineze măcar pentru că, evident, nu prea e timp pentru prostii din astea.

Cristina Stănciulescu, jurnalist. Foto: Alex Gâlmeanu

Dragă Ioana,

Am primit întrebarea ta: cum îmi fac timp pentru mine?

Ce întrebare…

Nu m-am gândit niciodată la asta prea mult…

Cum adică? Ce mai înseamnă să-ți faci timp pentru tine?

Da, știu, știu… și eu am scris în revistele pentru femei de multe ori despre acest subiect, dar pentru mine, cu adevărat pentru mine, mi-am făcut timp târziu, foarte târziu.

În primul rând, ca să fiu sinceră, a trebuit să-mi dau demisia din jobul care se „hrănea” cu toată viața mea, cu toate orele, cu toate zilele și nopțile. Și nu a fost ușor.

Mă îmbolnăveam văzând cu ochii. Organismul meu ceda încet încet și aveam manifestări patologice bizare: fie se spărgea câte un vas mic de sânge în ochi de mi-l înroșea îngrijorător, fie făceam alergii la te miri ce, la ce nu fusesem niciodată alergică (de exemplu la gumă de mestacat cu scorțișoară!)

Simțeam că mor, că mă chinui și că pic în depresie. De altfel am și făcut o formă ceva mai ușoară, e adevărat, una undevla granița dintre anxietate și burn out.

Așa că a trebuit să mă întorc la mine. Am fost obligată de propriul meu corp.

Cred că cel mai trist lucru care ți se poate întâmpla este să nu mai ai legătură cu tine, ba nu, să pierzi toate legăturile cu tine. Senzația de plutire în… nimic este ca în parabola aceea a fiului risipitor: „și era într-o țară îndepărtată de tatăl său, unde își cheltuia partea lui de avere pentru patimile sale.

Ei bine, așa eram eu: departe de sursa binelui, departe de mine, departe de Dumnezeu. Și când ești departe de asta, nu poți fi de fapt decât într-un singur loc: iadul interior, nu-i așa?

Acolo ajunsesem.

Ei bine, după ce m-am întors la mine, am descoperit o ființă străină. A trebuit să mă reînvăț cu mine însămi. Și…

În primul rând am dormit.

Am recuperat somnul pe care îl pierdusem în ultimii 25 de ani.

Îmi place să dorm, acesta este un timp prețios pentru mine, fiindcă somnul este o ușă care mi se deschide spre un tărâm oniric cu înțelesuri și simboluri de care numai eu știu, pe care numai eu le înțeleg.

Apoi am început să citesc, lucru pe care nu-l mai făcusem de… ohooo… atâția ani! Cititul m-a adunat „de pe drumuri” și m-a liniștit.

Apoi am ascultat operă, pasiunea mea. Sopranele și tenorii m-au vindecat cu înaltele și joasele lor și cu vocile lor ca din cer.

Când am avut timp pentru toate astea? Când mi l-am smuls. Acesta este adevărul.

Am avut timp pentru mine când mi l-am revendicat și când nu am mai lăsat ca alții să-l folosească așa, ca pe un bun personal.

Cristina Stănciulescu

Și am reușit astfel să am timp să scriu, să-mi fac blogul, să cunosc oameni frumoși,  să discut cu ei.

Abia când am protestat și mi-am cerut dreptul de a fi întreagă, de a-mi aparține, am reușit să mă smulg din mașina de spălat a vremurilor și a jobului. Îmi place mereu comparația asta fiindcă nu găsesc una mai plastică de atât. Mașina de spălat în care suntem băgați. Înțelegeți orice de aici: spălați pe creier, zdruncinați în spume, amețiți de centrifuga societății, fierți de politică și politicieni și albiți de probleme.

Cristina Stănciulescu

În concluzie am legat din nou o prietenie cu mine și cu sufletul meu și am încercat să mă iert pentru imperfecțiunile mele (fac parte din generația ceaușeilor, deși am fost un copil dorit, care a crescut cu „misiunea” de a fi perfect în viață, de a fi primul cu coroniță, de a nu deranja pe nimeni și de a fi „de folos mai întâi altora și apoi ție, mamă”). Mi-a ieșit greu partea asta cu iertarea, dar am reușit până la urmă.

Și mi-am îngăduit s-o las mai moale, ceea ce nu este ușor pentru un om cu o energie „nucleară”, așa cum am eu.

Dar și energiile astea, dacă nu sunt controlate, știm la ce dezastre pot duce, nu-i așa?

Foto: Ryan Riggins pentru Unsplash
Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates