…și iată-ne aici. La finalul zilei, singurul lucru cert e elefantul din cameră: necunoscutul. Politic, viral, social, economic, profesional, educațional. Personal. Nu așa sunt toate? Unul din cele mai dureroase aspecte ale ultim(-e/-i/lor luni, ani?… cred că ani) e imposibilitatea de a face planuri. O să fac un proiect. O să dau o petrecere. O să te duc la școală, o să-ți pun un măr în ghiozdan și o să ne jucăm pe drum. O să râzi. O să-ți fac o surpriză. O să iau bilete. O să fie altfel/mai bine/așa/cum am zis/cum ți-ai imaginat/cum știam/mai bine. O să fie mai bine. O să scriu o carte. O să plecăm în sfârșit. O să-mi placă să lucrez la asta. O să reușim. O să-mi iau liber. O să vezi.
La ora la care scriu, aștept să fac un interviu. Organizez un eveniment. Nu avem guvern. Locuim într-un oraș care nu oferă garanții. E important să nu te îmbolnăvești, să nu tușești, să nu obosești, să nu greșești. Nimic. Și să nu faci planuri. Nu pe mai mult de 3-4 zile. Mă întreb cum metabolizezi, însă, lumea, cu atât de puțini stâlpi de rezistență. Așteptăm un vârf viral. Un plafon. Un echilibru politic. O acalmie socială. Un soi de armistițiu. Lumea asta nouă va fi jalonată de multe disonanțe, de realitate văzută prin mii de filtre, de inerție, de eterna stare de expectativă. Cum și când se va ieși din camera de așteptare. Alas, poor Yorick.
Poate că lucrurile cele mai importante se întâmplă exact atunci când te hrănești din anticipație, când pui bazele unei arhitecturi, când construiești relații, dialog, sunet, dezbatere, călătorii, spectacol. Poate că miezul oricărui discurs stă în captatio, nu în argument. Poate că deliciul simfonic stă în orchestrație. Poate că fericirea nu e cadoul, ci momentul în care rupi ambalajul.
Da, știam că lumea se va schimba. Că Inteligența Artificială ne va scoate din birouri, că meseriile se vor hibridiza, că nomenclatoarele se vor subția, că mobilitatea va fluctua sinusoidal, că weekend-ul va fi invadat de job, că job-ul va fi cu un picior în online, că tehnologia va fuziona cu arta, cu medicina, cu politicile publice. Nu știam exact cum va fi cu excesul de cortizol, cu anxietățile, cu viața trăită pe sistemul oalei sub presiune, cu hiperadaptabilitatea, cu rezistența la oboseală, cu sănătatea mintală, cu creativitatea pusă față în față cu supraviețuirea (să vă jucați frumos, să nu vă păruiți!), cu baletul printre diferitele tipuri de fantezii sociale (există oameni care cred în roiuri de insecte ghidate de o superputere economică spre zone vulnerabile, oameni care se cred semizei, împlătoșați în imunitate fizică și emoțională fără fisură, oameni care adorm cu teama că vor fi răpiți de extraterești, clonați, modificați, injectați, reformați și despuiați de brelocurile lor cu Star Trek și stickerele lor cu Sailor Moon – fiecare are locul și teoria lui sub soare).
Cum va fi mâine? Cât am voie să sper? Ce pot să proiectez? Și pentru cât timp? Și ce anume din viziunea mea asupra lumii ca monolit funcțional și predictibil e expirat ca o cutie de lapte uitată pe masă? Eventual fără capac.
Unde pot să pun punct? Și unde semnul întrebării? De aici, din eterna sale de așteptare, în care stăm de vreo doi ani, mâine nu se vede bine. Și se aude bruiat, cu interferențe, cu ecou, cu întoarcere în cască. Și, da, există posibilitatea ca mâine să fie așa. Hibrid. Intraductibil. Lipsit de o gramatică profundă. Poate că ideea e să rezistăm în momentul ăsta de cezură. Să tragem aer în piept. La propriu și la figurat. Să-l trimitem pe Horatio la culcare. Să acceptăm ideea că trebuie, într-un fel sau altul, să traversăm apele astea tulburi. Să adormim cu un plan minuscul în minte. Poate mic, poate insignifiant, dar al nostru. O posesiune valoroasă ca o monedă calpă și, totuși, vitală. Esențială pentru umanitatea noastră încă nerobotizată. Să ne găsim un punct de echilibru. Fie el și iluzoriu. Să ne ținem de el cu dinții. Să mai așteptăm un pic.
Poate doar până mâine.
ioanabaldea.com 