(fără titlu)

Trei cărți de la…

Luminița Corneanu, Paula Erizanu și Marius Motoca

Recunosc că-mi place la nebunie să mă uit ce-și cumpără alții, ce vor să răsfoiască, să citească, să transporte în mințile celorlalți, în conversații reale și virtuale, în cronici, în săli de clasă, în ambalaj de cadou, în rutina bibliofilă proprie.

Ca de fiecare dată, am invitat cititori antrenați, pe care-i admir, să ne arate ce citesc și ce au pe lista de shopping. Arareori e vorba de trei cărți – sunt mai mult niște recomandări împachetate în texte care sunt, ele însele, mici piese de colecție.

Luminița Corneanu, autoare, critic literar și personaj #debasm. Credit foto: Cornel Brad

The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt, W.W. Norton & Company, prima ediție: 2012

tradusă la Editura Humanitas sub titlul „Clinamen. Cum a început Renașterea”

Am pe noptieră o carte pe care o recitesc. Am descoperit-o în 2020 într-o librărie – n-a fost greu, pentru că pe coperta ei e scris mare, cu auriu „Winner of the Pulitzer Prize” și „National Book Award Winner”. De la prima lectură, aceasta a devenit pentru mine modelul de cum să scrii non-ficțiune azi pentru marele public: integrând mijloacele ficțiunii, îmbinând cercetarea acribioasă cu construcția epică, scoțând în față un personaj prin prisma căruia să spui povestea. Volumul se numește The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt.

Ce face marele profesor de la Harvard în această carte este să ne spună povestea descoperii manuscrisului De rerum natura de Lucrețiu de către unul dintre primii umaniști, Poggio Bracciolini, dar și să „traducă” pe înțelesul omului contemporan poemul lucrețian. În același timp, el argumentează că punerea în circulație, în Renaștere, a acestui text, a reprezentat plantarea semințelor modernității. Este o poveste despre culisele de la Vaticanul începutului de secol XV (Poggio este, la începutul poveștii noastre, secretarul personal al Papei), o poveste de aventuri în căutarea marilor opere ale Antichității, o poveste despre dragostea pentru frumusețe și eforturile de a o reda lumii.

Pont: Humanitas tocmai a tradus o nouă carte de Greenblatt, Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare (2023).

Dezrădăcinare de Sașa Zare. Editura Fractalia, 2022

Am ajuns, zilele trecute, la Gala Premiilor Observator Cultural, exact când pe scenă se afla Sașa Zare. Deci iată că Sașa Zare există, în carne și oase! Un nom de plume are o înfățișare concretă! Anul trecut, presa culturală din România a scris despre Dezrădăcinare că este un roman queer. Fără să-i contest asta, etichetă la care în mod evident autoarea ține, Dezrădăcinare este chiar mai mult decât atât: un roman complex despre identitate și identități.

Sașa Vlas, naratoarea din roman, este o tânără din Republica Moldova care studiază în România, la Cluj, unde a plecat după o iubită, dar și ca să scape de o mamă sufocantă și ipohondră. Întrebările ni se revelează rând pe rând. Cine este Sașa, în afară de copilul mamei ei? Care este adevărata limbă a unui basarabean, româna literară sau „moldoveneasca”? Cum poți fi în lume creștin și queer în același timp? Iar încadrul comunității queer, cum te definești, lesbiană sau bisexuală – și nu cumva e cam laș și neasumat să te ascunzi sub umbrela de „bisexuală”?

Povestea este construită ca un roman în roman: aflată într-un sat moldovean, izolată voluntar de lume pentru a scrie literatură, naratoarea ține un jurnal al evenimentelor și trăirilor de zi cu zi și în paralel scrie un roman autobiografic, cuprinzând multe amintiri din copilărie, adolescență și primele experiențe sentimentale și erotice. Punerile în abis multiple sunt doar o parte din subtilitatea construcției narative. Cred că este romanul care m-a surprins cel mai mult anul trecut, pentru că acest roman de debut este scris cu mână sigură, în toate nuanțele sale: de la liric la social și până la militant.

Povestiri de citit sub bancă de Alex Moldovan, Ed. Arthur, 2022 (carte pentru copii pe care le-o recomand și adulților)

Dacă Alex Moldovan n-ar avea deja un stil format, am putea zice că volumul Povestiri de citit sub bancă este un produs cu urme de Roald Dahl, Astrid Lindgren și Daniil Harms. Dar autorul Olguței și al Băiețelului care se putea mușca de nas a creat deja o serie de personaje obraznice, jemanfișiste, nonconformiste, pe al căror fundament sunt construite cele de aici: picii dintr-a VI-a E, care trec prin tot felul de pățanii extraordinare, cu sfârșit neașteptat și nuanțe de absurd.

De pildă, în prima povestire, „Lunea altfel”, copiii „…au avut o surpriză neplăcută. Au aflat că urmau să facă schimb de locuri cu profesorii. Profesorii îi așteptau deja tolăniți pe scaune și cu picioarele pe bănci, butonând telefoanele și discutând zgomotos”. O idee numai bună pentru „școala altfel” de oriunde!

Paula Erizanu, scriitoare, jurnalistă, trăitoare „în cel puțin două limbi, între Chișinău și Londra”. Credit foto: Nadejda Roșcovanu

Aș vrea să mă uit prin Istoria Mămăligii lui Alex Drace Francis și Biserica în stat sau biserica de stat de Oliver Jens Schmitt, Humanitas. Sunt curioasă să răsfoiesc volumele de poezie Fetița strigă-n pahar, de Nora Iuga, și Sarx, de George State, de la Nemira, precum și Kaddish de Radu Vancu, proaspăt apărut la Casa de Editură Max Blecher și Țesătoarea Medeei Iancu, de la Fractalia. Mi-aș dori să văd și cum trăiesc animalele și oamenii din Quilt, o colecție de proză scurtă de Veronica Niculescu apărută la Polirom. M-aș aventura să trag un ochi și asupra corespondenței lui Benjamin Fundoianu, apărută la Tracus Arte. Aș citi și Refugiul Timpului, de Gheorghe Gospodinov, de la Anansi/PandoraM. Am contribuit cu o povestire la Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei, coordonată de Cristina Ispas la Editura Paralela 45 și abia aștept să văd și celelalte texte din volum. De la Editura Cartier, termin acum romanul-bijuterie Legată cu funia de pământ de Lorina Bălteanu, care mi se pare o capodoperă care sper să ajungă la cât mai mulți cititori care au nevoie de ea, și abia aștept să mă cufund și în proaspetele traduceri: În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust, Morții, de Christian Kracht, Depeche Mode, de Serhii Jadan, Complexul lui Jonas, de Thomas Glavinic. Găsesc literatura pentru copii foarte terapeutică și pentru mine așa că am pus ochiul pe noul volum Rostogol, de Lavinia Braniște, de la Arthur, și mă delectez deja cu Anunțuri hazlii pentru adulți și copii, de Ionela Hadârcă (Cartier.)

Marius Motoca, vrăjitor comunicațional, cititor incredibil de atent și, pur și simplu, om bun

„Tu ai citit foarte mult, nu?” „Ai adunat foate multe cărți acasă, așa-i?” După 12 ani în industria de carte/în cultură, nu pot să vă zic de câte ori am auzit toate variațiunile întrebărilor de mai sus. Și cu toate că poate părea cel puțin ridicolă curiozitatea oamenilor legată ori de cantitatea cărților citite, ori a celor acumulate pe rafturi (de multe ori parcă fără conștiința formelor fără fond), nu pot să nu sesisez ironia situației mele particulare. Nimeni nu mă crede când le zic că nici înainte să lucrez în lumea asta, nici când m-am aflat în diversele ei tabere nu am fost un consumator avid de lecturi. Nu sunt nici acum.

O dată că în orice meserie mi se pare că se poate produce ceea ce îmi place să numesc „efectul de restaurant”. Mari chefs nu mai pot să savureze mâncarea la fel în timpul programului, pentru că o miros și o simt mereu printre degete. La fel și în cazul cărților: nu te mai poți bucura de ele, dacă jonglezi zilnic între o nevoie utilitaristă și mercantilă (și cărțile sunt, nu-i așa, un business) și cunoaștere și desfătare.

În cazul meu mă declar chiar impostor, pentru că nu împărtășesc plăcerea aproape viscerală pentru citit a multor colegi din breasla pe care am părăsit-o de mai puțin de un an. Ba chiar îi invidiez pe ascuns. Aș fi vrut ca uneori lectura să fie un refugiu, ori nu o lume în care să-mi fie frică să rămân doar eu cu gândurile mele care aleargă constant cu 100 km/h. Recent, după cea mai importantă pierdere personală până în prezent, m-am aflat în ceea ce aș putea numi un „reader’s block”. Îmi era mai degrabă simplu să scriu, decât să citesc ceva. Așa măcar aveam control asupra narativului. Pe când o carte putea să mă conducă spre cine-știe ce cotloane întunecate ale minții mele amorțite.

Cititul e pentru mine mai degrabă o stare. E o senzație, o experiență care mă lasă cu mai puține de zis și mai multe de confruntat cu propriile valori, emoții, anxietăți. Poate că asta mă face un cititor rudimentar. Poate că spun platitudini, emit truisme. Dar m-am împăcat cu felul în care „consum” o carte. Și acum că am făcut un pas în afara acestei lumi și nu mă mai aflu în „restaurant”, am ocazia să îmi recalibrez relația cu lectura (în felul meu). Așadar, iertați-mi subiectivitatea poate și mai mare decât cea care vine la pachet cu orice recomandare de lectură. Ironia finală e că am încercat să elimin din viața mea cărțile cu scop pur utlitar și am ajuns de fapt extrem de selectiv. Practic aleg de cele mai multe ori lecturile care îmi servesc nevoilor emoționale ale momentului. Așa că am să vă povestesc puțin despre câteva cărți care mi-au vindecat diverse grade de „reader’s block”. Ori care m-au ajutat să decongestionez traficul din capul meu.

Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, traducere de Mihaela Buruiană (Pandora M, 2020)

O carte pe care am primit-o cadou, culmea, chiar de la colegii de atunci din breaslă. N-aș fi deschis-o din două motive la fel de găunoase: mai întâi că prefer să citesc orice apuc în engleza, și apoi că nu mă împac prea bine cu jurnalele. „The joke was definitely on me!” și nu numai că n-am mai putut să o las din mână, dar a fost neașteptat de salvatoare.

Shaun Bythell e proprietarul celui mai cunoscut anticariat din, Scoția, în orășelul Wigtown. Și această primă carte a lui e o colecție de povești care, dacă nu s-ar fi regăsit pe pagina de Facebook a unei librării reale, cu greu le-ai fi crezut. Clienți care pun întrebări absurde, angajați excentrici care par mai mult să producă prejudicii decât să vândă cărți, situații și dialoguri care par mai degrabă desprinse dintr-un film de Wes Anderson sau David Lynch fac din cartea asta poate cel mai amuzant jurnal pe care l-ai citit vreodată. Cuplat cu faptul că povestește despre greutățile și capriciile unui business cu cărți și că își inventariază încasările, ce face Shaun Bythell aici e un fel de justiție poetică pentru breasla lui. E un fel de „Clients from hell”, dar cu librari cinici și cititori capricioși.

Eu am râs aproape la fiecare pagină, în perioada dificilă pe care am menționat-o mai sus, când nu puteam citi mai nimic. Și mi-am redescoperit râsul autentic.

Iată-mă de Jonathan Safran Foer, traducere și note Andra Matzal și Cosmin Postolache (Humanitas, 2017)

Când Safran Foer a anunțat că urmează să publice primul lui roman din (atunci) ultimii 10 ani, m-am grăbit să o iau imediat ce Penguin a trimis paleții cu tomuri și către distribuitorii români. Însă dacă entuziasmul unui nou „Totul este iluminuat ” sau „Extrem de tare și incredibil de aproape” m-a cuprins aproape instant, mi-a luat 3 ani să o termin. Și nu pentru că ar fi neapărat un nou „Ulise”, ori pentru că Foer ar folosi până la epuizare mijloacele unui postmodernism cam perimat, așa cum îl hulesc unele elite literare.

După două cărți în care căutările identitare sunt tema centrală, întreruptă de dialoguri contradictorii și fragmente extranarative, nu credeam că poate livra un roman și mai disruptiv. Mai ales după pauza în care s-a concentrat pe o non-ficțiune atipică despre veganism („Eating Animals”) și pe o carte-obiect („Tree of Codes”).

Iată-mă are o narațiune centrală, în care sunt implicate patru generații ale unei familii de evrei din Washington, D.C. Cei cunoscători într-ale textelor biblice (spoiler alert) vor recunoaște acel „Iată-mă” în momentul în care Avram se adresează lui Dumnezeu, înainte ca Acesta să îi poruncească să-l aducă jertfă pe fiul lui, Isaac. Este un roman „multistratificat” și cumva această temă a datoriei în antiteză cu un curs normal al vieții este mereu reluată. Ar trebui Sam Bloch să își vadă de ceremonia de Bar Mitzvah, deși are un comportament delicvent și tocmai a murit bunicul lui? Ar trebui ca Julia să-l ierte pe Jacob pentru aventura amoroasă comisă doar prin SMS? Ar trebui ca Isaac Bloch, supraviețuitor al Holocaustului, să se mute într-un azil de bătrâni? Ar trebui ca Jacob să se întoarcă în țara strămoșeasă, după ce are loc cutremurul, deși nu s-a născut acolo?

Cum ne-a învățat Safran Foer și în trecut, textul se abate adesea de la firul roșu și ne aruncă narațiuni secundare, care sunt ca niște documente ce ne ajută să punem cap-la-cap cronologia meticuloasă a romanului. Poate de aceea mi-a și luat atât să îl termin – a fost nevoie să îmi fac propria hartă a acestor drumuri identitare și de multe ori le-am confruntat în mod surprinzător cu ale mele.

Uciderea Comandorului, 2 vol., de Haruki Murakami, traducere de Iuliana Oprina (Polirom, 2018)

După „Cronica păsării-arc” și „IQ84”, nu credeam că Murakami mai poate să producă așa un roman. Pentru mulți critici din canonul occidental, cel mai citit autor japonez nu e nimic altceva decât un povestaș care face mereu un „rehash” al un realism magic care nu mai e pe gustul secolului al XXI-lea. Însă îi provoc pe aceeași critici să ne arate un scriitor care reușește să-și păstreze originalitatea la fiecare carte, în timp ce strecoară în toate cu o precizie aproape chirurgicală temele sale fetiș: iubire, pierdere, spiritualitate, puterea muzicii, visare, identitate sexuală, izbăvire/salvare.

Pentru cei care au mai citit câteva romane ale lui, le va fi familiară imaginea bărbatului apatic, a cărui existență se învârte în jurul cărților, muzicii, gătitului și pisicilor. Și care, nefiind prea ancorat în cotidian, alunecă foarte ușor în paranormal. Însă doar Murakami putea să țeasă în „Uciderea Comandorului” povestea unui pictor părăsit de soție, care se izolează pe un munte, în casa unui artist celebru, unde se lasă de portrete la comandă (dar se lovește de un blocaj teribil când se hotărăște să picteze doar ce vrea el) și unde descoperă un tablou ciudat ascuns în pod. Adaugă la toate astea seri petrecute bând whisky și ascultând muzică clasică, un vecin bogat care vrea să îi fie pictat portretul pentru o sumă mare de bani, un bărbat fără chip, o fată de 13 ani foarte precoce, o incercare de asasinat pe vremea Naziștilor, și ai formula pentru o lectură din care ieși buimac, dar doritor de mai mult.

Sigur, pare că uneori Murakami forțează până și limitele propriilor mijloace literare, în timp ce intriga pare să se stufoșească cu fiecare nou capitol. Dar tocmai avântul ăsta fals al acțiunii mă fascinează. Pare că ni se face „pregătirea” pentru ceva ce nu se întâmplă.

Nu cred că am mai pățit cu niciun autor, nicio carte, să îmi doresc să ajung repede la final, dar să nu vreau să se termine niciodată. Și asta nu pentru că devorez o simplă poveste, ci pentru că japonezul nostru are talentul acesta de a povesti „cinematografic”, ca un film de Michelangelo Antonioni în care, deși se petrec foarte multe în același timp, de fapt nu se întâmplă ceva anume și cheia e în alta parte.

Trei cărți de la…

Jan Willem Bos, Sabina Varga și Carmen Florea

Azi dăm play conversațiilor cu autorii, maratonului prin și printre standuri, interferențelor sonore, live-urilor, microfoanelor care pârâie, întâlnirilor plănuite și nepremeditate, cumpărăturilor (plănuite și nepremeditate :-), vieții trăite, literalmente, ficțional printre cititori, autori, traducători, critici literari, bloggeri, influenceri culturali, jurnaliști, editori și struțocămile așa ca mine 🙂

Până duminică inclusiv (adică pe parcursul celor cinci zile de Bookfest) am invitat oameni pe care-i admir să recomande cărți, indiferent de limbă, editură, anul apariției și așa mai departe. Sunt momente de curatoriat livresc pe care mă simt onorată să le pun în pagină.

La finalul anului trecut, cineva enervat de un gând de-al meu mi-a spus, cu destul de multă acreală, că nu interesează pe nimeni că există oameni ca mine, care scriu, citesc și, una peste alta, vorbesc despre lucrurile astea. I-am dat dreptate. Îi dau în continuare. Cu nota de subsol că mă interesează pe mine, că așa diger lumea, scriind-o, citind-o și vorbind cu alți oameni bizari, care trăiesc la fel ca mine. Că îmi place să mă plimb prin alegerile altora, să trag cu coada ochiului la ce cărți le plac și să-i cunosc, într-un fel, și așa. Poate că nu e relevant, poate că nu sunt relevantă. Mă întreb ce s-ar întâmpla, însă, dacă ne-am simți toți așa, dacă lumea ar merge mai departe fără să vorbim și despre altceva decât taxe, politică și fotbal.

Așa că eu o să vorbesc mai departe despre cărți, scris, vitrine urbane, probleme sociale și nevoia de conversații în spațiul public. Despre literatură. Despre educație. Despre nevoia de proiecție. Fac asta pentru că îmi place, așa cum atingi mătasea sau cum îți bagi nasul, cu impertinență, într-o tufă de caprifoi. Fără miză, fără gânduri de monetizări și vizualizări, cum se zice și se poartă azi, fără orgoliu, fără a aștepta altceva decât un moment frumos și bogat în esența lui, care trece, dar care, atât cât durează, te bucură. Te bucură mult. Recomand sincer tipul ăsta de experiență. N-o fi ea relevantă, dar delicioasă e sigur 🙂

Jan Willem Bos, magician olandez care dă sens cuvintelor între și în spații lingvistice cuvintelor, scriitor, traducător și filolog pătimaș

Sunt un cititor eclectic. Încerc să mă țin la curent cu literatura română actuală, citesc cu plăcere literatura neerlandofonă și sunt receptiv la orice carte care îmi este recomandată sau îmi pică în mână. Însă, simt adesea nevoie să citesc și clasici, unde am – recunosc – mari deficiențe. În perioada trecută au fost trei clasici din literatura britanică.

Am început cu Of Human Bondage (1915) de William Somerset Maugham (publicat în română ca Robie în traducerea lui Andrei Bantaș, ed. Minerva, 1970). Este o poveste, doar foarte puțin autobiografică, a insistat autorul, despre un tânăr englez cu un picior strâmb, care, după ce a eșuat ca artist plastic, găsește o a doua vocație în practicarea medicinei. Robia de care scapă într-un târziu este dragostea/obsesia/simțul răspunderii care îl ține legat de o femeie care mi se pare unul dintre personajele feminine cele mai antipatice pe care le-am regăsit în literatură.

Am devorat în trei zile romanul minunat, bogat și melancolic How Green Was My Valley (1939) de Richard Llewellyn (în română: Ce verde era valea mea, tradus de D. Mazilu, ed. Minerva, 1971). Romanul descrie sfârșitul unei epoci într-un sat de mineri din Țara Galilor, o comunitate tradițională, un sat care se golește treptat de oameni în perioada de dinaintea Primului Război Mondial. Naratorul povestește viața familiei sale când el însuși este în ajunul plecării definitive, în timp ce casa părintească stă să fie înghițită – la propriu – de un munte de zgură.

A urmat Brideshead revisited (1945) de Evelyn Waugh (mai multe ediții în română: Întoarcere la Brideshead, traducere de Mihnea Gafița) – un alt roman plin de nostalgie după o lume dispărută, o lume aristocratică în acest caz, populată de tot felul de tipuri bizare de care debordează literatura engleză.

Toate aceste romane sunt deosebit de evocative și este de la sine înțeles că au fost și ecranizate. Se pare că filmul din 1934, făcut după Of Human Bondage, a lansat chiar cariera actriței Bette Davis.

Va urma, va trebui să urmeze, Vanity Fair (Bâlciul deșertăciunilor) de William Makepeace Thackeray, pe care l-am cărat cu mine în diverse excursii în străinătate, dar în care m-am împotmolit la un moment dat, probabil din cauza faptului că îl citeam pe tabletă, deși un roman ca acesta merită mirosul de hârtie.

Nota Ioanei (adică a mea) :-): Pe Jan Willem Bos aveți toate șansele să-l întâlniți la evenimentul de lansare a cărții doamnei Cornelia Golna, Constantinopol, orașul râvnit. E o carte pe care am adăugat-o și eu pe lista mea și mă bucur din suflet să dau mai departe și vestea, și povestea. Detalii găsiți aici.

Sabina Varga, podcaster, booklover &intervievatoare by default

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” – Haruki Murakami,
Polirom, 2009
Murakami vorbește atât de firesc despre disciplină, încât devine contagioasă. Dărâmă mitul scriitorului care trebuie să ducă o viață plină de vicii pentru a crea. Din contră, când decide să devină scriitor profesionist, își schimbă stilul de viață. Începe să doarmă mai bine, să alerge în fiecare zi și să mănânce mai echilibrat. Îți trebuie un corp sănătos pentru a putea scrie ore întregi și a conține spiritul nesănătos care iese uneori la iveală în proces, spune el.
Deși se concentrează pe alergat, cartea creează cadrul prin care înțelegem scriitorul. Dacă începutul ca autor a fost neplanificat, cariera lui Murakami a fost construită cu grijă, intenție și antrenamente zilnice. „Îți trebuie multă răbdare, dar și răsplata e pe măsură”.
„Consider This: Moments in My Writing Life after Which Everything Was
Different” – Chuck Palahniuk, Grand Central Publishing, 2020
Nu obișnuiesc să citesc cărțile cu creionul în mână, prefer să îmi iau notițe altfel. Dar sfaturile lui Palahniuk sunt atât de fresh și diferite față de ce am citit în alte cărți despre scris, încât n-am putut să las creionul din mână. Am subliniat și pagini întregi și le recitesc iar și iar. E un masterclass în scris, presărat cu anecdote. Totul, în stilul lui caracteristic – vizual, tăios și plin
de sarcasm. Ar putea avea și titlul: „Read this and everything in your writing life will be different”.
„The Storyteller: Tales of Life and Music” – Dave Grohl, Dey Street Books, 2021
O carte feel good scrisă de unul dintre cei mai respectați artiști rock contemporani: Dave Grohl, bateristul Nirvana și fondatorul trupei Foo Fighters. O autobiografie care nu respectă cu strictețe cronologia, o poveste despre devenire și libertate creatoare și o fereastră către Dave Grohl din afara scenei – tatăl, prietenul și fiul.

Carmen Florea, geenie in a bottle la Cărturești Carusel, bibliofilă și comunicatoare cu care VREI să lucrezi

Fiul a mii de oameni, Valter Hugo Mãe, Casa Cărții de Știință, 2023

Mă bucur de fiecare dată când găsesc o traducere nouă a unui scriitor portughez. Asta pentru că în limba română sunt destul de puține, dar și pentru că sunt de părere că spațiul acesta a oferit literaturii și o mai face încă, volume foarte valoroase. Fiul a mii de oameni m-a surprins prin construcția personajelor, tipurile de alegeri pe care le fac și mai ales prin raporturile pe care au cu lumea în care sunt plasate. Presărat cu nenumărate capsule de nefericire și analizat prin mai multe oglinzi, reușește să-și salveze protagoniștii prin apelul la afecțiune. Cred că este cea mai frumoasă surpriză editorială a primei jumătăți a anului.

”Fericirea este acceptarea a ceea ce este și a ceea ce poate fi.”

Satantango, László Krasznahorkai, Anansi World Fiction, Pandora M, 2022

László Krasznahorkai m-a cucerit mai ales prin atmosfera aproape dantescă, prin comedia neagră, alegoriile și poveștile pe care le folosește în proza sa. Au fost momente în care aveam senzația că fac parte, alături de protagoniști, dintr-o ciudată colonie a disperării, și căutam febril să mă salvez, fără a mă îndepărta de text. Combinația de realitate tenebroasă și fantezie, personajele ispitite de iluzii, natura care degradează totul cu mișcări lente, dar extrem de sigure, sunt elemente care transformă textele sale în magneți pentru iubitorii de stranietate. Câteva linii fine amintesc de Samuel Beckett sau N. V. Gogol și se simt pe ici, colo, iar așteptarea în jurul căreia se construiește întreaga arhitectură a romanului m-a dus cu gândul, inevitabil, la Franz Kafka. Totuși, originalitatea scriitorului maghiar este de netăgăduit și principiile ciudate, dar fascinante, care îi guvernează proza îl recomandă dreptul unul dintre autorii contemporani musai de citit.

”În fond, nu făcea altceva decât să fie vigilent pentru a-și păzi memoria de degradarea care distrugea totul în jur; începând cu momentul în care – după ce lichidarea coloniei fusese declarată, el a decis să profite de ocazie și să rămână aici până la sosirea «deciziei privind deblocarea suspendării».”

Asta nu-ți aparține. Părinții mei: O introducere, Aleksandar Hemon, Black Button Books, 2020

”Aceasta este o poveste adevărată, dar, de fapt, toate sunt.”

Scriitorul născut în Sarajevo, care în prezent trăiește în America, încearcă în acest volum de memorii pe de o parte să recupereze amintirile legate de părinții săi, iar pe de alta să recupereze bucăți din sine. Cele două părți pot fi cititte în orice ordine, chiar dacă intuitiv prima ar fi cea despre părinții săi. Eu am început invers și cred că a fost mai bine așa, pentru că astfel cunoșteam parcursul scriitorului și mi-a fost mai ușor să înțeleg perspectivele din care a ales să prezinte apoi viața părinților. Aleksandar Hemon nu respectă neapărat cronologia, ci preferă să fie fidel ordinii în care amintirile se succed în mintea sa și relațiilor pe care le are, în moduri și etape diferite ale vieții. Izbucnirea războiului din Iugoslavia i-a făcut imposibilă întoarcerea acasă, iar acest lucru a schimbat întreaga dinamică a familiei, a construit și a deconstruit deopotrivă limitele în care viața se desfășura până atunci. Faptul că Hemon este și poet se simte în text, care dobândește, chiar și atunci când scrie non ficțiune, tonuri deosebite. Generații întregi de rămășițe alcătuiesc un spațiu al locuirii diferit de realitatea fizică, dar loial celei mentale, contaminate de amintiri, iar curgerea timpului este descrisă exclusiv prin raportare la alte procese, care inevitabil distorsionează anumite aspecte. Sunt și considerații valoroase despre limbaj aici și despre scris, despre scriitorul care este și încearcă să fie Aleksandar Hemon, despre părintele care a devenit și relația pe care a încercat să o creeze și consolideze cu fiul său. Există și lucruri care nu pot fi puse în cuvinte, dar pentru scriitor încercarea aceasta nu ia sfârșit niciodată.

#prinOraș: cărți, plimbări și o rugăminte serioasă

Se termină, ușor, ușor, mai, luna sănătății psihice, și uite că vine și vremea bună, vin tăvălug și o serie de aventuri urbane dintre cele care merită nu bifate, ci trăite, savurate, mestecate pe îndelete, cât să-ți lase un gust bun și o stare de confort interior. Ca de obicei, o să mixez personalul cu generalul, subiectivul cu obiectivul (notă: dacă tot mergem la Bookfest, săptămâna aceasta se întoarce și seria Trei cărți de la…, cu invitați pe care abia aștept să vi-i prezint :-), scotoceala urbană cu o felie de colecționism care poate că ține mai mult de ideea de oraș decât de oraș în sine… Una peste alta cam acestea ar fi propunerile mele de plimbare cu sens:

Începe Bookfest, ediția cu numărul XVI, între 24 și 28 mai (adică de miercuri până duminică inclusiv), în spațiul deja predilect – pavilionul B2 de la Romexpo. Cultura invitată e cea italiană, iar programul complet îl găsiți aici. Nu e niciun secret că prefer Salonul Târgului 🙂 și că e așa de foarte mult timp. În ediția aceasta vorbesc despre Yanagihara, Shelley Read, Beatrice Salvioni, David Goggins, Donna Tartt, Jennifer Saint, Deepti Kapoor, despre literatura pentru copii și adolescenți, despre traduceri și importanța lor, despre ficțiune premiată, relevantă, rafinată de lecturile unor invitați/ co-vorbitori cu care abia aștept să mă (re)întâlnesc: doamnele Eleonora Durante Mangoni, reprezentanta Ambasadei Italiei la București și Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură, Alina Purcaru, Laura Câlțea, Liana Stanciu, Sonia Argint, Horia Ghibuțiu, Mihai Dinu și muuulți alții (promit să povestesc zilnic unde sunt, despre ce cărți vorbesc și cu cine). A, și cu Marius mă văd la câteva lansări 🙂 (deja tradițional, când se pun pe picioare aceste micro-orașe ale cititului compulsiv ne vedem mai des pe la evenimente și în studiouri decât acasă, dar notez aici, public, că amândoi recomandăm, pentru pauzele dintre evenimente, cornulețele cu magiun care sper că se mai găsesc la Romexpo, pentru bibliofilii cărora le scade glicemia :-).

La concurență și nu prea cu Bookfest în weekend-ul 27 -28 mai se întâmplă un alt ritual frumos al Bucureștiului, din care mi-e ciudă că pierd, cumva, tihna, pentru că o să-l văd, cât o să pot, pe repede înainte. Voi să nu faceți așa, pentru că Bazar de Cotroceni e despre tot ce înseamnă relație cu celălalt și cu orașul, despre un fel de alint urban care stă în plimbarea asta molcomă printr-un cartier frumos, cu niște curți deschise în care lumea face limonadă și te invită să cumperi cercei, porțelan, haine vintage și alte nimicuri simpatice, dar și să stai un pic la povești, să te oprești la o prăjitură, să te bucuri de glicine (sper că mai sunt) și palmieri (în Coroceni îi găsiți pe cei cu istorie, nu pe ăștia… itineranți, care au tot circulat pe net și nu numai :-). Bazarul e parte din RDW și va avea, curând, și hartă online. Aici găsiți și lista participanților. Sper să ne vedem 🙂

De la București și de la Bookfest facem un salt considerabil până în primul weekend de vară (3-4 iunie) la Timișoara. (Eu vă spun din timp, să nu vă plângeți că nu ați știut :-). Ce se întâmplă frumos acolo e un șir de călătorii poetice… la propriu. Adică se merge cu Tramvaiul poeziei și cu 5 poeți care se încăpățânează să amprenteze niște generații cu felul lor de a reimagina o destinație, o stație, un drum. Cei cinci sunt Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa, iar tramvaiul în cauză e desenat de Dan Perjovschi, la inițiativa asociației Arta nu mușcă. Sunt trei trasee pe care circulă tramvaiul și multiple ramificații în evenimente urbane care sper să-i bucure pe timișoreni, dar și pe toți călătorii (inclusiv cei cu bilet la trenul imaginației) care visează să scape din aglomerația de zi cu zi și să ajungă pe un peron de unde lumea se vede ca dintr-un vers.

Am și o campanie și o serie de webinare de recomandat. De curând m-am căznit să scriu despre bullying (o să mă căznesc mai departe și va ieși un material mare, până la urmă). Am vorbit atunci și despre faptul că sunt prea mulți copii expuși unor materiale nepotrivite pe net. Aici fiecare știe cum gestionează relația copilului cu tehnologia, dar la firul ierbii e cam așa: la vârste mici văd, repetă, mimează, transmit lucruri pe care e clar că nici părinții, nici profesorii nu le gestionează cum trebuie (pentru că nu știu, pentru că nu pot, pentru că nu-i interesează…). Partea cu neștiutul și nepututul e rezolvabilă, inclusiv grație unei acțiuni Justice Initiative Romania, în parteneriat cu World Vision Romania, prin care se lansează o acțiune publică de colectare a mărturiilor adolescenților care au fost victime ale abuzului sexual online. Acțiunea face parte din campania #SafeForKids, o campanie de conștientizare privind riscurile internetului pentru copiii de toate vârstele, care mai include trei webinare și o petiție adresată Parlamentului European. Distribuția online a materialelor cu tentă sexuală adresate copiilor crește exponențial: de la 1 milion de rapoarte în 2010 la 32 de milioane în 2022. Datele indică faptul că unele companii active cu servere în UE au devenit acum cele mai mari gazde de CSAM (child sexual abuse material / materiale de abuz sexual al copiilor) la nivel global. Aceasta arată o tendință ascendentă alarmantă; Europa devine un hub pentru distribuirea acestor imagini pe internet. Un studiu realizat de Fundația World Vision România și Consiliul Consultativ al Copiilor World Vision în 2023 arată că mai mult de o treime dintre adolescenții consultați (35.6%) au primit mesaje online cu tentă sexuală, nedorite și nesolicitate. Unul din trei adolescenți (33.5%) spune că are un coleg de școală sau un prieten care a fost amenințat cu pornografia din răzbunare sau căruia i-au fost distribuite imagini nud cu el fără să-și dea acordul. Potrivit datelor sondajului, aproape doi din zece adolescenți spun că li s-a cerut, în mediul online, să se implice în interacțiuni de tip sexual. Mai mult de șapte din zece (71.5%) au primit mesaje private, cereri de prietenie sau comentarii online de la persoane adulte necunoscute. Aproape doi din zece (17.7%) spun că au vorbit, online, săptămâni sau chiar luni de zile, cu persoane necunoscute. Bref, vorbiți un pic mai mult cu copiii acasă despre lucrurile astea. Încurajați școlile să termine cu pudibonderia și să-i învețe să se apere, dar și să-i oprească pe cei care-și abuzează colegii. Și semnați petiția.

Petiția poate fi semnată aici: https://justice-initiative.eu/ro/petition/.

Mai citim, mai povestim. Ne-auzim și ne vedem tot pe-aici.

#staysafeandhappy

#prinOraș. Educație, industrii creative, formări culturale și un brunch la muzeu

Asta e o rubrică pe care am cam lăsat-o de izbeliște, dar, cum lucruri de văzut/vizitat/testat/gustat/reținut prin Oraș sunt din ce în ce mai multe, parcă, parcă aș reveni pe teren, chit că primmăvara asta e mai sucită meteorologic ca o toamnă supărată. Așa că vă propun un nou sezon de promenadă, de reîmprietenire cu urbanitatea zâmbăreață și destul de provocatoare a acestor zile în care se dă #play multor aventuri creative, educaționale sau, pur și simplu, urban-ludice.

Aici sunt câteva dintre cele care mi s-au părut interesante, importante și, deloc în ultimul rând, substanțiale:

Trofeele Merito. Foto: Bogdan Grigore / COOPerativa FOTO

Azi, 10 mai, de la 18.30 are loc Gala Merito, poate cel mai important eveniment anual de reverență și gratulare publică a profesorilor care, în marasmul generalizat care se numește educație în România, se străduiesc să schimbe lucruri, mentalități, contexte, oameni. Vor fi premiați 12 profesori din toată ţara, din mediul rural, comunităţi dezavantajate sau şcoli de oraş, selectați din peste 350 de recomandări procesate (~3,4% dintre candidaţi), validate online şi în teritoriu, de către un juriu format din membri RBL şi ai echipei MERITO, în urma unui proces de selecţie de aproape un an de zile. Vă invit să-i aplaudăm din off pentru că ei sunt șansa noastră pentru o țară mai articulată, mai puțin agramată și mai bine ancorată pe harta intelectuală a lumii. Va exista și un live pe Facebook, de urmărit aici.

Vineri, pe 12 mai, începe Romanian Design Week. Am stat de vorbă cu Andrei Borțun, CEO The Institute, pentru podcastul Litera, #CuVoceTare (difuzare din 11 mai, #staytuned) despre ce se întâmplă acolo. Ce pot să vă spun între timp e că sunt mai multe zile de festival anul acesta, peste o sută de evenimente și patru cartiere urbane împânzite de design și de arhitectură premium: Design Districts Cotroceni, Dorobanți-Floreasca, Cartierul Creativ & Ioanid-Icoanei. Este cea de-a unsprezecea ediție, iar tema acestui an este Connections – o invitație de a funcționa creativ sub hashtag-ul #împreună. Programul complet al evenimentelor RDW 2023 îl găsiți aici.

Pentru profesioniștii din cultură am un anunț care mi s-a părut interesant de la Centrul Cultural Clujean. E vorba despre o nouă ediție a Programului de Formare și Mentorat dezvoltat prin platforma Academia Schimbării și dedicat profesioniștilor culturali din țară și din străinătate. Tema ediției este Cultura, scenarii pentru viitor și propune un program variat, desfășurat în regim hibrid, structurat în patru module tematice care vor avea loc în perioada 30 mai – 21 iulie 2023. Profesioniști din domeniul cultural, cu minimum 2 ani de experiență, se pot înscrie până în 17 mai pentru a participa gratuit în program.

Pe 20 și 21 mai la MNAR se dă startul Weekend Sessions, un program care-și propune să transforme muzeele și grădinile acestora în spații de întâlnire și dialog cultural pentru bucureșteni. Din oferta festivalului, supranumit de organizatori „cel mai cuminte festival din România”, fac parte sesiuni acustice de jazz, muzică clasică, pop Indie de la artiști independenți, proiecții de film, momente de poezie contemporană, tururi ghidate de terapeuți, arhitecți, designeri, istorici şi alți invitați speciali, precum şi sesiuni de mindfulness și yoga, ateliere creative pentru copii și multe altele. Primele muzee care au dat curs invitației Weekend Sessions sunt Muzeul Național de Artă a României, Muzeul Bucureștiului: Casa Filipescu Cesianu, Muzeul de Artă Recentă, Muzeul Național al Țăranului Român, precum și Muzeul Bucureștiului: Grădina & vila Nicolae Minovici. Dacă aveți chef de un brunch cultural, cu muzică și conversație în weekendul 20 – 21 mai, aici vă înscrieți.

Deocamdată așa arată lista mea, revin cu completări, invitații și tentații urbane cât de curând!

Reading List. Ediția de Paști

Nu am mai aranjat de ceva timp o vitrină cu cărți, așa că, dacă tot avem câteva zile libere de Sărbători, m-am gândit să le încărcăm cu verb, cu imagine, cu proiecție, cu reflecție, cu tot ce încape într-un coș (pascal) cu lucruri bune… de citit. Ca de obicei, lista mea e profund subiectivă, fără pretenția de a acoperi tot ce e nou, toate gusturile, toate sensibilitățile, toate feliile de public, toate cărțile din poză. E a mea și o împart cu tot cu imperfecțiunile ei. Dacă vă place, mă bucur, dacă nu, #swipeup 🙂

Viața ca un râu, de Shelley Read, Editura Litera. Cartea asta e ca o piersică. Și sunt piersici în ea. O împletire fabuloasă de grozăvie și diafan. Sunt în pregătirea unui interviu cu autoarea și am în lucru și o recenzie, așa că nu epuizez aici povestea adolescentei care se refugiază în inima muntelui, problema discriminării (de rasă, dar nu numai), meandrele relațiilor dintre oameni, felul în care suferința psihică a funcționat prea mult timp ca un stigmat, legătura tandră dintre om și natura care construiește, în interiorul nostru, acel echilibru pe care viața cu alți oameni îl strică până la disonanța absolută, până când ne pierdem de noi înșine. E una dintre cele mai delicate cărți ale acestui început de an. Muști din ea și gustul rămâne cu tine.

Codul fotografiei, de Vlad Eftenie, Curtea veche. Știu cartea asta de când era mică :-). Adică de când era o idee. Vlad îmi e prieten de mult timp, am scris un text care însoțește cartea și mă bucur pentru el cum m-aș bucura pentru mine. E o carte traversată de coridoare de lumină, pentru fotografi amatori și profesioniști, dar și pentru noi toți, mai mult sau mai puțin educați să vedem cu adevărat lumea, să o filtrăm prin istoria noastră, să o integrăm în cine suntem. Vlad scrie despre ochi, minte și momentul de grație ca despre o trinitate a imaginii care generează emoție, fascinație, experiență, profunzime. N-o să mă citez pe mine însămi, dar, da, cartea asta e un manifest al bucuriei vizuale și sper să se viralizeze de-a dreptul.

Exist, exist, exist, de Maggie O’Farrell, Anansi. Eu o iubesc pe Maggie O’Farrell de la Hamnet încoace și abia aștept să văd cum e cartea asta, tradusă tot de minunata Mihaela Buruiană (ajungem imediat și la ea :-). E memorialistică dedicată copiilor autoarei și decupată în șaptesprezece „atingeri ale morții” care, paradoxal sau nu, au readus-o la viață. Nu știu cum să vă spun, dar mă ard degetele… Aștept, în continuare, să se traducă și The Marriage Portrait. Shout out to whom it may concern :-)))

Insula armelor, de Amitav Ghosh, Editura Litera. E cartea pe care o citesc acum și e total pe gustul meu – mitologie, suspans, ritm susținut, imagine tulburătoare, melanj spectaculos între modernitate și ancestral, scriitura imediat recognoscibilă care mi-a adus aminte cât de tare iubesc autorii indieni (Ok, anglo, dar veniți din colțul ăsta de lume, cu un continent comun de sensibilitate, miresme, mirodenii și miasme pe dinăuntru). Rushdie, Roy, Adiga, Desai (mama și fiica), Ghosh sunt autori enormi (la figurat, da) care par construiți din foame de literatură, de festin ficțional, de sens.

Pe cine iubești mai mult?, de Mihaela Buruiană, Nemira. E debutul Mihaelei și am scris (cu întârziere, dar cu mult entuziasm) textul de pe coperta a patra, în care am povestit un pic despre cum o să vă recunoașteți fără echivoc în decupajele copilăriei din anii ’90 și în dilemele actuale ale unor generații despre care Mihaela scrie cu o finețe și o franchețe lăudabile. Nu e o fotografie de grup ce face ea în cartea aceasta, ci o colecție de identități care se dezvoltă diferit pe același fundal, e observație psiho-socială, într-adevăr, dar e umanitate abil pusă în pagină de o scriitoare-traducătoare pe care sper să o vedem din ce în ce mai des pe rafturi.

Nu mă poți răni, de David Goggins, Litera. Sunt teribil de curioasă în legătură cu cartea asta. Un fost adolescent supraponderal și depresiv devine „cel mai în formă om din America” (nu spun eu, spune Outside magazine). Goggins e pușcaș marin, e a self-made man și vorbește, în cartea aceasta, despre cum ne ignorăm potențialul, despre minte ca motor al schimbării pe care o căutăm în noi și în lume. E antrenament, e tactică, e memorialistică, e studiu de caz. Nu e dezvoltare personală :-). Revin cu detalii după ce citesc. Mai multe despre David Goggins găsiți aici.

Descătușarea și alte reverii, de Jackie Morris, DPH. E o bi-ju-te-ri-e! Jackie Morris, care a ilustrat fantasticele cărți ale lui Robert MacFarlane, e o artistă care cultivă visul diurn, plăcerea estetică, mitul răsfirat în imagini de o frumusețe rară. Partea mea preferată se numește Dans și e locuită de Regina Iernii și iubitul său Vulpoi 🙂

Atât pentru azi. Mai citesc, mai povestesc. Să aveți zile cu mult senin pe dinăuntru!

Breathe gentle

Împreună, pe canapea, noi două, o otită, o entorsă, o cafea și un ceai de cătină. Antibiotic și antiinflamator. Mai sunt și weekend-uri așa. Statice.

Sigur, tentația e mereu aceeași: swipe up. E cel mai simplu să ne uităm la animale și la călătoriile altora, să râdem de farse care pariază pe momentaneitate, pe viteză, pe efect dat la maximum. Aș minți să spun că nu există. Imobilitatea te limitează. Durerea și mai și.

Există, însă, între un Nurofen și un Voltaren (știu, sună magic, nu-i așa?), playlist-urile și schițele ei, Word-urile amândurora și o jucărie remarcabilă, de care uităm câteodată și care bate Netflix-ul, Instagram-ul și Shazam-ul la un loc: conversația.

Conversația reală, dincolo de Hogwarts Legacy, de biletele la Summerwell, de liste de shopping și de călătorii potențiale, de ce e și nu e cool, de temele ei și de interviurile mele, de discuții despre microfoane, lavaliere, cărți și creioane grafice, pe unde mergem, ce gustăm bun și de ce nu putem avea un cățel mic (aici răspunsul e simplu pentru toată lumea – ar înghiți nenumărate piese de Lego și l-am avea pe conștiință). În zile ca astea, în care lumea toată e dată pe slow motion, putem vorbi despre fricile noastre (ăsta e un subiect vast și intens pentru amândouă), despre tensiunea dintre existența creativă și rutină (din birouri și din sala de clasă), despre liberul arbitru (e unul dintre subiectele mele favorite), despre tentații, despre cum e să aparții și cum e să stai bine înfipt și singur pe picioarele tale. Despre decizii. Despre diferența dintre singurătate și solitudine, dintre stil și modă, dintre muzică și ritm, dintre cine sunt eu cu adevărat și cine îmi spun alții că sunt, dintre indispozițiile pasagere și necazurile adevărate, dintre școală și viață, dintre job-uri și identitate.

Cred că, dincolo de partea asta cu tracasările care nu ne lasă, zilele astea, să ne plimbăm pe-afară, conversația rămâne punctul forte al weekend-urilor în care suntem împreună. E exercițiu de cunoaștere reciprocă, e descoperire, e alint, e tandrețe și e aerobic mental. Și îmi place. Câteodată mă gândesc că lucrul cel mai bun pe care îl poți face pentru copilul tău, dincolo de iubire și de libertate, e să faci efortul de a-l cunoaște, să-ți permiți bucuria de a vedea cum funcționează mintea lui dincolo de oricare dintre părerile tale. Să fii cu el acolo, în cuvintele lui. Să-l întrebi lucruri și să-l lași să te întrebe. Orice. Oricând. Să recunoști că nu ai toate răspunsurile. Să fii tu, cel adevărat. Și să-i dai voie să te placă așa, imperfect, nemachiat, morocănos, obosit. Să-l placi, la rândul tău, pentru toate lucrurile bune pe care el nu le vede la el. Și să i le spui. Să i le spui des și mult. Pe toate. Minusurile și plusurile.

Câteodată, timpul împreună e tot ce avem. Și, da, am cerut voie să scriu despre ea 🙂

#goodlife. O perspectivă

Recunosc că nu prea îmi vine să vorbesc despre #goodlife în contextul actual, când ochii lumii sunt ațintiți cu groază spre Turcia și Siria, unde pierderile de vieți omenești în urma seismului cresc în fiecare zi.

În liceu, am avut o profesoară care ne povestea că după cutremurul din ’77 a predat Ciuma lui Camus. La toate clasele. Compulsiv. Cred că e important și să construim resurse de empatie, să nu-i epuizăm pe oameni cu titluri care țipă în capslock dezastru pentru orice adversitate, să nu-i expunem la tipul de conținut care stoarce lacrima cu orice preț și face vizualizări pe bandă rulantă . În fața nenorocirilor reale, imense, prea mulți dintre noi ajung cu bateriile descărcate, iar receptivitatea publică la starea celor aflați cu adevărat în poziții vulnerabile e mult scăzută. Oamenii se imunizează la suferința umană. Poate că (și) acesta e unul dintre adevărurile triste, modelabile cu ceva mai multă educație.

Există resurse cu privire la cum relatezi despre dezastre fără să expui gratuit victimele, fără să rostogolești conținut nepotrivit pe care să-l capitalizezi, fără să ajungi să stârnești, să încurajezi sau chiar să transmiți mesaje lipsite de umanitate (cred că și la noi au fost câteva cazuri, de la deja celebra conversație reportericească direct cu soția neprevenită a victimei unui accident aviatic (episodul a ajuns și într-o carte a lui Radu Paraschivescu) la reporterul care a declarat la Colectiv că își adoră meseria, pentru că făcea mai mult live, chit că într-un context pe care nimeni nu și-l dorește în viață).

Așa cum de educație ține și următorul aspect: un dezastru nu e conținut pe care să-l căpușezi. Dacă poți ajuta, informa, face lucruri concrete, e minunat. Dacă nu, poate că e mai bine să te străduiești să activezi acele resorturi comunitare ruginite, pentru că pe hârtie și în online toată lumea plânge și e solidară, până la desemantizarea completă a cuvintelor. În viața reală, se dă scroll. Până la următoarea poză cu impact emoțional și mai mare. Nu trăim într-un reel, trăim într-o lume conectată de emoții și e important să avem grijă de ele.

Las aici un link de la Crucea Roșie Română, util celor care vor să ajute. Ideal este să donați (bani, timp, sânge, fiecare ce și cum poate) către organizații cu notorietate internațională. Așa știți că efortul vostru nu se risipește în alte direcții decât cele pe care le-ați intenționat.

O altă zonă în care se poate deschide o conversație utilă e cea cu privire la cum poate fi educată populația în caz de cutremur. Și aici, ca și în situațiile de mai sus, mi se pare important să ne luăm informațiile din surse competente, să nu dăm mai departe mitologie urbană cu justificare puțină spre deloc, să nu repetăm clișeistic tot ce auzim la alții fără să verificăm. Știu că, acum, oricine are wifi și telefon mobil e producător de conținut, dar verificarea și răsverificarea sursei rămâne o chestiune de bun simț nu doar jurnalistic, ci și civic atunci când ai în jurul tău o comunitate (fie ea cât de mică) receptivă la ideile tale.

În sfârșit, ce mai am de spus aici e că o viață bună se construiește și din fărâme de bunătate pe care le dai mai departe. Poate v-ați făcut concedii în zonele afectate, poate aveți cunoscuți acolo. Încercați să dați de ei, ascultați-i când au de plâns. Oameni suntem și toți avem câte un umăr de dat. Pe rând.

Interviu cu Olga Grebennik, ilustratoare și autoare din Ucraina

Pe Olga am citit-o prima oară cu Jurnal de război. Ștefania Oprina a fost cea care mi-a povestit, anul trecut, la Bookfest, despre o ilustratoare din Harkov care a pus începutul războiului pe hârtie, în timp aproape real, ascunsă într-un adăpost.

Avem război și avem oameni. Primul nu ține cont de ceilalți.
Olga Grebennik, Jurnal de război

M-a urmărit povestea lor. O mamă cu doi copii și un câine care confundă bombardamentele cu un foc de artificii. Un artist care trebuie să-și împacheteze viața în zece minute. O viață care se rupe în două. O familie despărțită.

Liov, 5 martie.

Soțul meu ne-a îmbarcat într-un autobuz. El nu mai avea voie mai departe. Nu-mi puteam reține lacrimile, iar el ne îmbărbăta cum putea mai bine. Serioja a cumpărat câte o gumă de mestecat LOVE IS și am stabilit să o deschidem când ne vom revedea. Autobuzul a luat-o din loc, iar Serioja devenea tot mai mic și mai mic.
Olga Grebennik, Jurnal de război

Nu eram în București când Olga a venit aici prima oară. Mi-a părut tare rău. Îmi doream să o întâlnesc, aveam și inima strânsă.

Când Anastasia Staicu (da, Anastasia care face vrăji bune la Seneca și aduce oamenii împreună) mi-a spus de cartea nouă a Olgăi, am știut că e un fel de a doua șansă. Înfricoșătoare și de neratat.

Cartea Olgăi s-a lansat sâmbătă, la Seneca. E despre o casă nărăvașă, în fapt, casa lor de lângă Harkov, rasă acum de pe fața pământului. În grădină creșteau doi brazi, plantați pentru fiecare dintre cei doi copii ai Olgăi. Am stat de vorbă despre lumea care se schimbă, prin intermediul Anastasiei care mediază mereu între limbi, între culturi, între suflete. E impropriu spus, într-un fel. Olga mai mult șoptește și îți e greu să intri cu bocancii în sufrageria ei interioară. Eu, cel puțin, am simțit că așa aș face dacă aș vorbi prea mult despre război cu un om care fuge de el, un om eminamente creativ pentru care dezastrul e doar un moment din viața lui, nu toată viața. Nu punctul care îl definește. Nu munca lui, nu bucuriile. Nu speranța și, cu puțin noroc, nu viitorul.

Ce rol ocup povestea în kit-ul tău de supraviețuire? Când a apărut Jurnal de război, ai vorbit despre bagaje făcute în 10 minute. Se pare că ai luat și multe povești cu tine…

Așa este. Trăiesc în și din imagini, pe care le pun în povești și le spun copiilor mei. Ilustrația, în sine, e o poveste. Când o creezi, tu trăiești acolo, cu creionul pe hârtie. Pe mine asta mă ajut să supraviețuiesc – e terapia mea.
Ai scris pe contul tău de Instagram că deși ți s-au oferit în ultimul timp comenzi care implicau ilustrarea unor povești dureroase ai refuzat, pentru că simțeai că nu mai poți duce atâta suferință. Cum a fost să iei o asemenea decizie împovărătoare, din punct de vedere financiar, dar eliberatoare din punct de vedere emoțional?
A fost prima oară în viața mea de autor când am renunțat la comenzi care au venit deodată. Una dintre ele era despre Holocaust și mi-am dat seama că nu pot supraviețui într-o asemenea poveste jumătate de an. Și atunci m-am gândit că am nevoie să fac ceva pentru mine, un proiect al meu. Am început cu un singur personaj. L-am schițat, după care m-am plimbat foarte mult. Așa s-a limpezit povestea, în timp ce mergeam și mă gândeam la ce vreau să fac. Atunci când mi s-a conturat bine în minte, am început să adaug detalii până când povestea a prins viață pe hârtie.

Și cum e când povestea se naște simultan, aproape, în două limbi, ca acum?
Pe de o parte e miraculos să-ți asculți propriul text în altă limbă, dar e cumva și dificil, pentru că în capul meu povestea sună altfel.
E absolut magică ilustrația ta. Printre toate schimbările care au intervenit în viața ta atât de dur și atât de brusc, simți că te schimbi și ca artist?
M-a călit duritatea asta a lumii exterioare care a venit cu războiul. A venit multă ură inclusiv în comentariile din online.
Ură cu privire la ce?
Jurnalul de război a născut o grămadă de discuții de tot felul. E un lucru care m-a făcut mai puternică, mai rezistentă și, poate, și mai creativă.
Jurnalul de război a devenit exponat la House of European History, la Bruxelles. Pentru tine, însă, nu e un obiect, ci o felie din viața ta. Cum ai primit vestea asta?
Cu bucurie. Când am terminat de dus tratativele pentru a le da Jurnalul, am răsuflat ușurată. La mine în casă stătea într-un sertar pe care mă străduiam să nu-l deschid niciodată. Nu-l reciteam, nu mă uitam la el, așa că m-am bucurat foarte mult când a plecat și și-a găsit locul departe de mine.
Cum arată viața ta acum?
Pe de o parte, lucrurile s-au mai reglat, copiii merg la școală, ne-am mai stabilizat într-un fel sau altul, dar pe de altă parte mă apasă din ce în ce mai mult faptul că mama și bunica mea sunt acolo, în Ucraina.
De ce e capricioasă casa din povestea ta?
E egoistă. Vrea să aibă viața ei personală mai fericită, ca și cum poți fi vreodată fericit singur.
Aduci multă emoție, cu bucăți din viața ta puse în pagină. Pe tine ce te emoționează?
Începuturile. Procesul de creație, în sine. Momentul în care intri în spirala creativă. Mă emoționează și mă bucură, mă ajută să mă eliberez de rutină și să fac ceea ce vreau cu adevărat. Pentru că e munca mea, din care câștig, am o scuză să fug de lume în poveștile mele.

Olga locuiește acum în Bulgaria. Sper să își poată reconstrui curând casa, așa, ca șoricelul din povestea ei. Și sper ca lumea să ajungă să semene mai mult cu poveștile ei, în care speranța nu se termină niciodată.

Trei cărți de la… #LaDouăBufnițe :-)

Sau ce se mai citește la Timișoara

A trecut ceva timp de când am lansat rubrica aceasta. Era în plin Gaudeamus și am încercat să ajut un pic cu listele de cumpărături. Bibliofile, bineînțeles 🙂

Scrisoarea de la #Bufnițe a venit un pic mai târziu, e adevărat, dar e garnisită cu tot soiul de minuni (adică recomandări – de citit, de cumpărat, de studiat, indiferent dacă e târg sau nu) și azi mi s-a părut un moment perfect să o deschidem împreună.

Chris Capstick | Alexandru, marele dog german | Editura Nomina | 2020 | Ilustrații de Monika Filipina | Traducere de Iuliana Stan

Mi-am adus aminte de această carte pentru copii, care mi-a plăcut pentru ca are o poveste complet nouă pentru mine. Într-o lume în care câinii erau încă sub dominația pisicilor, le erau chiar sclavi, Alexandru își dă seama că de la vârsta maturității va trebui să se supună mai mult și să muncească și mai mult, iar de pe urma efortului lui nu vor avea de câștigat decât pisicile. Așa că uneltește un plan în desert și astfel se naște legenda piramidelor, o reinterpretare tare comică, veți vedea!

Francoise Dolto | Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, când sunt triști | Editura Trei | 2005 | Traducere de Delia Șepețean Vasiliu

Uneori discuțiile cu cei mici pot fi mai complicate decât ne dorim și nu strică să avem o idee de unde să plecăm, fie că sunt situații mai simple, fie că vorbim despre copii cu nevoi speciale. Care este limita când discutăm despre satisfacerea nevoilor unui copil, dar nu a tuturor dorințelor? Ce spunem celorlalți copii când unul dintre frați a murit? Ce le spunem copiilor adoptați? Un cuvânt auzit în copilărie poate determina cursul întregii vieți? Întrebări la care bine-cunoscuta pediatră și psihanalistă încearcă să ofere un răspuns, considerând reală nevoia copiilor de adevăr și dreptul acestora de a-l auzi.

Leila Slimani | Cântec lin | 2020| Editura PandoraM | Traducere din franceză și note de Nadine Vlădescu

Roman premiat cu Goncourt în 2016. Stil alert, năucitor, cu multe anxietăți și angoase. Cu greu îmi pot imagina ce simte o mamă de copil mic citind cartea aceasta.
Este ca si cum prin față ți s-ar derula un thiller psihologic, aproape că simti acel crescendo pe fundal, dar nu se mai intamplă mare lucru din exterior, totul are loc doar în mintea oamenilor, în felul complicat de-a fi al acestora. Despre acțiunea cărții în sine nu voi spune mai nimic pentru că marea parte o aflăm încă din prima pagină, restul reprezintă capacitatea noastră de a gestiona apăsarea romanului.

Livia este pasionată de educație, cu precădere de educația preșcolară, a lucrat un an ca educatoare la grădinița din cadrul Spitalului de Neuropsihiatrie Infantilă și un an la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă “Constantin Pufan”, apoi a devenit librar. Cu o experiență de peste 14 ani de librărie, a continuat și cu organizarea activităților pentru copii. Îi place ciocolata, e fascinată de Japonia, e pasionată de fotografie și de lectura, îi plac câinii și lista poate continua. La Bufnițe librărește, meșterește, poveșterește și copilărește.

„Tacete, o maschi” | A. Franzoni, F. Orecchini | Argolibri, Ancona | 2020

Atunci când ne referim la poezia italiană a anilor 1300, cu siguranță primii la care ne gândim sunt Dante, Petrarca și Boccaccio. Dar femeile? Această carte răstoarnă perspectiva comună și prezintă o colecție de poezii scrise de femei din acea perioadă, printre care Leonora della Genga, Ortensia di Guglielmo și Livia da Chiavello.

„Scrivi sempre a mezzanotte” | Virginia Woolf, Vita Sackville-West | Donzelli editore, Roma | 2019

Scrie mereu la miezul nopții. Această colecție de scrisori din anii 1920 între Virginia Woolf şi prietena ei Vita Sackville–West este plină de dragoste, tandrețe, intimitate și cultură. Recomand să o citiți atunci când aveți nevoie de un pic de încredere şi de speranță în iubire.

„Il barone rampante” | Italo Calvino | Giulio Einaudi editore, Torino | 1965

Povestea baronului Cosimo Piovasco di Rondò, un rebel nestăpânit care la vârsta de doisprezece ani se urcă într-un copac pentru a nu mai coborî niciodată, este considerată una dintre capodoperele lui Italo Calvino. Este potrivită atât pentru copii, cât și pentru adulți, deoarece are diverse straturi de interpretare.

Giulia este cea mai nouă Bufniță din librărie și este studentă în anul III la Istorie, în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Este din Milano și s-a mutat în România acum 4 ani pentru a-și continua studiile și pentru a învăța mai multe despre istoria Europei de Est. Pasiunile ei sunt literatura greacă și latină, arta și poezia și îi place să deseneze și să picteze. Cărțile au avut mereu un rol important în viața ei fiindcă a crescut într-o familie de mari cititori, iar bunicul ei a fost librar în cartierul Dergano din Milano.

Labirint | Burhan Sönmez | Pandora M. Anansi. World Fiction | 2021

Pe scurt, despre asta e vorba: după ce încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, un cântăreț de blues își pierde memoria. E o carte despre care nu vorbesc foarte mult. Tocmai pentru că, într-o oarecare măsură, cred sunt prea atașat de ea și prefer să o țin pentru mine. Povestea lui Boratin pare atât de intimână încât nici nu-ți vine să o dai pe departe. Labirint e un roman plin de muzică și melancolie – asemenea muzicii lui Miles Davis – în care protagonisnul încearcă să se regăsească și, rămâne să ne întrebăm dacă într-adevăr ne dorim asta.

Dezintegrare | Florentin Popa | OMG Publishing | 2021

Dezintegrare e un unul dintre cele mai reușite volume de poezie pe care le-am citit în ultimii ani. Poezia e adesea despre limbaj, Flo Popa reușește să jongleze între diferite registre cu o naturalețe aparte: „tristețea ta ca o ceartă de școlari/ care-și târșâie picioarele pe brumă/ cu gogoși calde în cel puțin o mână/ și-și dau la gioale cumva cu grijă/ să nu le scape și nu știi dacă să îi desparți/ sau să mergi mai departe”. Melancolie, umor și un stil cu totul relatable.

Principala morengo | Mugur Grosu | Casa de Editură Max Blecher

Volumul de pozie a lui Mugur Grosu e ca un cântec de leagăn pe care îl recunoști, îi știi versurile și îți vine să îl asculți din nou și din nou. E un volum care te liniștește, te apropie de un trecut cu care poți rezona ușor. Cintindu-l parcă privești în oglindă și îți spui, fără ezitare: „dar și eu am făcut asta”.

Alex a absolvit Facultatea de Litere la Timișoara. Citește și scrie poezie. Nu le prea are cu muzica, dar îi place cum sună poezia pe muzică. E membru al Asociației Culturale Contrasens unde traduce și corectează texte, așa că își mai face veacul pe la expoziții de artă contemporană unde NU pune mâna pe lucrări. A fost la Strada Fără Nume – Pe drum în 2021 și a publicat un volum de poezie, nimic personal, la Casa de Pariuri Literare, iar acu’ scrie o teză doctorat despre Spoken Word. Pe lângă librărit, mai coordonează cenaclul Comuna 30 unde așteaptă s-audă cât mai multe voci noi și simpatice.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XII)

Adică ultimul, deocamdată :-). După episodul XII iau o pauză (om sunt și, uneori, mi-o ia timpul înainte, oricât mi-ar plăcea mie să păstrez ritmul unei conversații atât de antrenante (și necesare, din punctul meu de vedere) cum e cea despre traduceri și despre oamenii care-și asumă aventura aceasta livrescă, lingvistică și creativă – traducătorii.

Dacă tot e serial, o să fie, prin urmare, pe sezoane (call me Netflix, Ishmael). Și, ca să încheiem di grande această prima… halcă de conversații, mărturisiri și răsfoială delicioasă, am invitat-o pe Ioana Văcărescu să ne povestească cine e când traduce. Cu Ioana încerc să mă vadă de vreo opt luni în afara orelor de program ale amândurora și nu reușesc, dar am hotărât să fac tot ce-mi stă în puteri să repar lucrul ăsta când am citit ce scrie ea despre cafea. E hotărât, #soulsisters :-). Altfel, o admir pentru Didion, Atwood, Sofer și Berger. Între altele. Mult.

Dragă Ioana, dacă m-ai fi întrebat „Cum ești când traduci?”, ți-aș fi scris rapid un răspuns-fluviu, cu o mulțime de epitete alese pe sprânceană. Întrebările care încep cu „Cine ești…” mă pun pe gânduri mai mult (și mai frumos).

Atunci când traduc, sunt un copil fericit. Și cred că-s foarte norocoasă că simt asta, că (încă) pot spune asta în legătură cu munca pe care o fac de aproape 20 de ani. Într-o lume a blazării, a burnoutului, a frustrărilor și a lucrului făcut cu gândul la libertatea pe care o aduce ora 18 (în cel mai bun caz), uneori mi-e și rușine să povestesc ce bucurie mare și cât de mișto este să faci cărți. Să-ți fie partenere de joacă și de drum cuvintele – cele mai surprinzătoare și mai puternice aliate ale noastre.

Atunci când traduc, sunt lentila prin care privesc cititorii români. Mă gândesc des la lucrul ăsta și oscilez între o uimire plină de bucurie și o spaimă cumplită. Cuvintele mele sunt cele care se aștern pe hârtia cărții care ajunge în mâna cititorilor din România. Povestea autorului, cuvintele alese de mine. Este o onoare (clișeu, știu; dar clișeele există, în definitiv, fiindcă unele lucruri atât de adevărate sunt). Însă și o responsabilitate uriașă, pe care cred c-o simt toți traducătorii, la fiecare carte lucrată. Responsabilitatea față de cititor, față de autor, față de carte. Responsabilitatea fiecărui cuvânt ales.

Atunci când traduc, sunt glasul autorului. Așa că trebuie să-i fiu fidelă, să-i fiu complice, să mă prind de toate glumele și să le transform în ceva la fel de amuzant (însă de multe ori complet diferit, fiindcă umorul este unul dintre lucrurile enorm de dificil de transplantat în altă limbă), să iubesc textul și, în același timp, să-l privesc obiectiv, să mint când minte autorul și să induc cititorul în eroare atunci când trebuie, să fiu indiscretă și să cotrobăi prin viața cărților (ori prin viața autorilor). Și, poate cel mai important, să nu las niciodată o bucățică din mine în carte.

Din toate astea se naște o prietenie. Când e vorba despre un autor contemporan, poate fi o prietenie reală, care se întinde peste mări și țări și-mi îmbogățește viața; când e un clasic, poate fi prietenia textului muncit – fiecare a trudit pe limba lui, în vremea lui, dar cu aceeași iubire față de carte. Și uite-așa, mă pot lăuda c-am o relație grozavă cu Norman Mailer, de la care am aflat mai multe decât mi-aș fi dorit, poate, despre copilăria lui Hitler; că mă împac de minune cu W. Somerset Maugham, deși uneori ne-am mai și bombănit, mai ales pe chestiuni legate de alchimie; că Sarah Perry și Frances Hardinge m-au (a)tras într-o lume victoriană captivantă și înfricoșătoare – deci dublu captivantă; că Dalia Sofer mi-a frânt inima, dar ne-am împăcat și ne-am plimbat împreună prin Shiraz; că Immanuel Mifsud m-a învățat să nu mă feresc de cuvinte și de trecut. Lucrez de ceva vreme cu vocea luiMargaret Atwood în gând, iar John Berger… Pfff, cu John Berger m-am luat la trântă, a fost tare greu și nespus de frumos!

Atunci când traduc, sunt redactoare. Deh, defect profesional, dar cred că-i unul dintre acele defecte bune 🙂 Revin asupra textului, îl revăd, îl revizuiesc, îl răs-revizuiesc, îl corectez, îl mai șlefuiesc un pic, iar la final… îl revizuiesc. Într-o utopie a tocilarilor îndrăgostiți de literatură, cărțile ar veni pe lume atunci când sunt pregătite, atunci când sunt cea mai bună versiune a lor, fără grabă, fără oboseală, fără presiunea tiparului care așteaptă după colț. Până să ajungem acolo, lupt împotriva odiosului „Lasʼ că merge și-așa” cu armele pe care le am la îndemână: nopțile nedormite, DOOM-ul și o stăruință de-a dreptul enervantă.

Atunci când traduc, sunt un învățăcel. Învăț câte ceva de la absolut fiecare autor, de la fiecare redactor cu care lucrez, din fiecare carte, din fiecare revizuire a propriilor traduceri. Cred că e cel mai firesc lucru din lume – nu există traducător desăvârșit, așa cum nu există autor fără cusur sau redactor care nu dă greș niciodată, și tocmai de asta avem mereu de învățat unii de la alții. Visez la o lume (editorială) în care ne întâlnim – măcar traducători și redactori, poate și autori, atunci când se poate –, bem o cafea și facem un mic cenaclu, stăm de vorbă și lucrăm pe îndelete. Deocamdată, în colțul meu de lume din fața laptopului, mă străduiesc să învăț în permanență, să devin mai bună, mai pricepută. În ziua în care n-am să mai fac lucrul ăsta, ar trebui să mă las de meserie.

Și nu în ultimul rând – poate chiar în primul, de fapt! –, atunci când traduc, sunt cam 70% cafea 🙂 În zilele dinaintea deadline-urilor, de cele mai multe ori, ori în cele în care munca de traducere se suprapune cu cea de redactare, când un volum așteaptă să fie tradus, iar altul își așteaptă BT-ul, prin vene îmi curge cafea amestecată cu un strop-doi de sânge. Și, cu toate că uneori învinge oboseala, cu toate că uneori îmi vine să arunc laptopul cât colo și să fug în Lefkada, cu toate că am cearcăne cât casa și n-apuc niciodată să fac chiar tot-tot ce-mi propun, n-aș vrea să trăiesc altfel decât acum și nu mi-aș dori să fac altceva decât ce fac acum – cărți.

Cât despre recomandări… O să trișez puțin și-am să-ți povestesc despre două traduceri care mi-au plăcut. Prima îi aparține lui Vali Florescu – Corpul ei și alte desfătări, de Carmen Maria Machado, un volum de proză care taie adânc și frumos, iar Vali a făcut o traducere extraordinară. A scris cartea asta în română și au ieșit niște texte pur și simplu seducătoare.

A doua este La căpcăunii veseli, romanul lui Daniel Pennac. A fost tradus de Gabriela și Constantin Abăluță și sună atât de firesc, atât de românesc, încât te cucerește de la prima pagină; despre umorul și imaginația autorului nici nu mai are rost să vorbesc. E o carte pe care mi-ar fi plăcut s-o traduc, dacă mi-ar fi fost mai în formă franceza și dacă aș fi avut măiestria acestor traducători.

Iar dintre cărțile traduse de mine – îmi stăruie în gând Nopți albastre, a lui Joan Didion. Pot spune cu mâna pe inimă că dacă vrei să înveți să scrii, dacă-ți dorești să fii scriitor/scriitoare, nu există exercițiu mai bun decât s-o traduci pe Joan Didion. Chiar și doar s-o citești. Despre scriitura ei s-au învolburat oceane de cerneală (și pe urmă, când ne-am mutat cu toții pe internet, oceane de biți) în recenzii, așa că eu am să pomenesc doar miezul din Nopți albastre. Durerea, bucuria, nostalgia, dorul, spaima – așa cum sunt oglindite în scrierea șocant de sinceră a lui Didion.