Recunosc că nu prea îmi vine să vorbesc despre #goodlife în contextul actual, când ochii lumii sunt ațintiți cu groază spre Turcia și Siria, unde pierderile de vieți omenești în urma seismului cresc în fiecare zi.
În liceu, am avut o profesoară care ne povestea că după cutremurul din ’77 a predat Ciuma lui Camus. La toate clasele. Compulsiv. Cred că e important și să construim resurse de empatie, să nu-i epuizăm pe oameni cu titluri care țipă în capslock dezastru pentru orice adversitate, să nu-i expunem la tipul de conținut care stoarce lacrima cu orice preț și face vizualizări pe bandă rulantă . În fața nenorocirilor reale, imense, prea mulți dintre noi ajung cu bateriile descărcate, iar receptivitatea publică la starea celor aflați cu adevărat în poziții vulnerabile e mult scăzută. Oamenii se imunizează la suferința umană. Poate că (și) acesta e unul dintre adevărurile triste, modelabile cu ceva mai multă educație.
Există resurse cu privire la cum relatezi despre dezastre fără să expui gratuit victimele, fără să rostogolești conținut nepotrivit pe care să-l capitalizezi, fără să ajungi să stârnești, să încurajezi sau chiar să transmiți mesaje lipsite de umanitate (cred că și la noi au fost câteva cazuri, de la deja celebra conversație reportericească direct cu soția neprevenită a victimei unui accident aviatic (episodul a ajuns și într-o carte a lui Radu Paraschivescu) la reporterul care a declarat la Colectiv că își adoră meseria, pentru că făcea mai mult live, chit că într-un context pe care nimeni nu și-l dorește în viață).
Așa cum de educație ține și următorul aspect: un dezastru nu e conținut pe care să-l căpușezi. Dacă poți ajuta, informa, face lucruri concrete, e minunat. Dacă nu, poate că e mai bine să te străduiești să activezi acele resorturi comunitare ruginite, pentru că pe hârtie și în online toată lumea plânge și e solidară, până la desemantizarea completă a cuvintelor. În viața reală, se dă scroll. Până la următoarea poză cu impact emoțional și mai mare. Nu trăim într-un reel, trăim într-o lume conectată de emoții și e important să avem grijă de ele.
Las aici un link de la Crucea Roșie Română, util celor care vor să ajute. Ideal este să donați (bani, timp, sânge, fiecare ce și cum poate) către organizații cu notorietate internațională. Așa știți că efortul vostru nu se risipește în alte direcții decât cele pe care le-ați intenționat.
O altă zonă în care se poate deschide o conversație utilă e cea cu privire la cum poate fi educată populația în caz de cutremur. Și aici, ca și în situațiile de mai sus, mi se pare important să ne luăm informațiile din surse competente, să nu dăm mai departe mitologie urbană cu justificare puțină spre deloc, să nu repetăm clișeistic tot ce auzim la alții fără să verificăm. Știu că, acum, oricine are wifi și telefon mobil e producător de conținut, dar verificarea și răsverificarea sursei rămâne o chestiune de bun simț nu doar jurnalistic, ci și civic atunci când ai în jurul tău o comunitate (fie ea cât de mică) receptivă la ideile tale.
În sfârșit, ce mai am de spus aici e că o viață bună se construiește și din fărâme de bunătate pe care le dai mai departe. Poate v-ați făcut concedii în zonele afectate, poate aveți cunoscuți acolo. Încercați să dați de ei, ascultați-i când au de plâns. Oameni suntem și toți avem câte un umăr de dat. Pe rând.
ioanabaldea.com 