Pentru mine, traducerea a fost mereu o chestiune de identitate. A textului, a vocii narative, a nuanței, a zâmbetului care mișcă jocul de cuvinte și-l face să fie viu. A emoției, uneori. A soluției, alteori. A căutării, inclusiv de sine, întotdeauna. A umanității din tot ce înseamnă idee creativă, topită în magma cuvântului și remodelată succesiv, în limbi diferite..
Probabil de-aici vine și întrebarea care a dus acest serial la episodul X. E despre cine suntem în pielea celuilalt sau, mai bine zis, în cuvintele lui.
Am provocat un traducător filosof, și anume pe Doru Căstăian, care se mișcă atât de firesc în zone discursive, creative și de mentorat distincte să ne spună cine a fost când i-a tradus pe Ari Pokka, Will Durant, Tom Nichols, Oliver Morton și alte nume care alcătuiesc o listă demnă de invidiat.
Nu ştiu cine sunt când traduc, aşa cum îndeobşte nu ştiu cine sunt în general. Văd continuitatea eului meu ca pe o muzică în surdină, uneori cu accente de cabaret, alteori de fanfară de novici, rareori ca pe o orchestră simfonică sau un cvartet. Ştiu însă că, în fiecare clipă, deci şi atunci când traduc, aduc cu mine câteva dintre acele lucruri care fac viaţa suportabilă: curiozitatea, empatia caldă oferită autorului, disponibilitatea de a trăi o vreme în lumea lui. Când traduc devin un povestaş, dar şi un vânător cu urechea lipită de text ca de trunchiul unui copac pentru a-i auzi sevele, sufletul, ba chiar şi tăcerea. Pentru că există mereu un sâmbure de tăcere în inima oricărui text literar sau chiar istoric şi filosofic pe care, în calitate de traducător, trebuie să-l respecţi la fel de mult ca pe cuvintele care îl alcătuiesc. Am dezvoltat de mic gustul şi abilitatea de a-i simţi pe autorii absenţi şi uneori chiar morţi mai vii decât pe unii dintre contemporani. E o abilitate stranie, dar de mare ajutor în îndeletnicirea de traducător.
Cred că traducerea care m-a chinuit, dar m-a şi bucurat cel mai mult, a fost primul meu text (dacă facem excepţie de un text din Toma d`Aquino tradus din latină în facultate), adică “Orăşele”, de John Updike. Updike e un stilist remarcabil şi un prozator de forţă. A fost o provocare şi o plăcere să găsesc soluţii în limba română pentru cartea lui. Ca fapt divers şi amuzant, a trebuie să găsesc multe variante argotice pentru pletora de obscenităţi cu care era presărată cartea. Zic că până la urmă m-am descurcat decent. Ceea ce arată că până şi copilăria petrecută printre golănaşii cartierului s-a dovedit utilă cumva.
E greu să aleg o singură carte. Îmi plac traducerile fluente, care admit o anumită senzualitate, care îşi ascund artizanul. O veche glumă spunea că traducătorii sunt ca nişte ninja. Dacă poţi să îi vezi în text, atunci nu sunt neapărat foarte buni. Noi avem traducători foarte buni, fie că mă refer la Radu Paraschivescu, la Cristian Fulaş sau la Vlad Russo, cel care a retradus recent eseurile lui Montaigne. Desigur, în orice perioadă a istoriei noastre găsim traducători legendari: Mircea Ivănescu sau, încă şi mai demult, Eugen Lovinescu.
ioanabaldea.com 