Opinie – Pagina 3

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XVI)

Un serial cu oameni ocupați

Carmen Uscatu face parte din galeria oamenilor pe care îi admir fără rezerve. Face nu un spital, ci un efort consistent de schimbare socială, mentală și instituțională în România, împreună cu Oana Gheorghiu. Dăruiește. Viață, speranță, soluții, voce, imagine, know-how, muncă, efort, entuziasm, determinare, șantiere, proiecte pentru comunitate, timp. Foarte mult timp. Aproape că mi-a fost teamă când am întrebat. Dar cât de muuuuuuult mă bucur că am făcut-o…. #mulțumesc

Carmen Uscatu, co-fondatoare Dăruiește Viața, jumătate de Binom :-). Foto: Cornel Brad

Tomas Tranströmer , poet și psiholog suedez, căruia în anul 2011 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură cu motivarea „fiindcă prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”, scria într-unul din poemele sale, The Scattered Congregation:

“We got ready and showed our home.
The visitor thought: you live well.
The slum must be inside of you.”
Tomas Tranströmer

Aceste versuri sunt o pledoarie de a ne orienta resursele noastre către a crește în interior. Căci ne rămânem străini nouă atunci când decidem, conform normelor societale, să rămânem orientați către lumea exterioară, să dăm totul acolo pentru a arăta bine.

Atunci când credeam că viața mea e plină, e completă, are sens, am început să simt că aș vrea ca unele lucruri să ocupe mai puțin loc pentru a face loc altora. Am început, probabil în mod inconștient, să mă întreb: Ce-și dorește sufletul meu? în loc de: Ce își dorește ego-ul meu?

James Hollis, psihoterapeut american de formare jungiană, pe care l-am descoperit de curând și căruia îi citesc cărțile și îi ascult podcast-urile, spune că, în viața noastră, etapele pe care le parcurgem ar trebui să ne aducă în cele din urmă în contact cu noi: dacă atunci când suntem mici părinții ne sunt reperul și noi învățăm să trăim după modelul lor, în adolescență orientarea noastră e către lume, către ce spun ceilalți despre noi, atunci când ne maturizăm ar trebui să ne întoarcem către noi, să aflam ce ne definește, cine suntem noi, in afara istoriei noastre și a rolului pe care îl jucăm. Cine sunt eu cu adevărat? Cât din ceea ce sunt se datorează părinților mei, societății și cât e cine sunt eu? – întrebări la care încerc să îmi răspund atunci când îmi analizez interacțiunile cu cei din jur, acțiunile mele, deciziile mele.

Acest proces al autocunoașterii, al creșterii, al devenirii noastre, este unul dificil dar extrem de frumos și, o veste bună: durează toată viața J. Este extrem de greu pentru că avem o tendința naturală de a proiecta in ceilalți ceea ce nu stim despre noi sau ceea ce nu vrem să știm despre noi (aceasta e umbra noastră) sau rezistența noastră la a crește și a ne asuma cu adevărat responsabilitatea pentru noi. Este un proces dificil pentru că ajungi să admiți că singura persoană care a fost prezentă în toate momentele vieții tale ești tu și că tu porți responsabilitatea pentru cum viața ta este acum. Ceea ce ignorăm sau păstrăm în inconștient joacă un mare rol în viețile noastre și în ale altora. Întregul nostru nu poate fi întreg dacă nu ne acceptăm și această umbră a existenței noastre. Iar ceea ce negăm în interior va ieși oricum la suprafață sub diferite manifestări pe care s-ar putea să le gestionăm mai greu dacă nu sunt îmblânzite de autocunoaștere. De ce trebuie să ne ascundem atât de mult de noi? De ce ne -am devenit străini nouă? Spiritul liber încă locuiește în noi dar am învățat devreme că exprimarea lui este prea costisitoare, este devreme amendată. Însă libertatea e cel mai frumos sentiment. Sigur că libertatea înseamnă și responsabilitate, dar în fond asta înseamnă maturizarea, nu?

Acesta, în opinia mea, e cel mai valoros timp pe care îl petrec cu mine și pentru mine: timpul în care îmi pun întrebări și încerc să răspund la ele, timpul în care mă descopăr. Acest timp mă ajută să devin mai bună cu mine și cu cei din jurul meu, să găsesc sens în ceea ce fac și în ceea ce mi se întâmplă, și sa fiu recunoscătoare vieții chiar și atunci când îmi e greu.
Carmen Uscatu

Mă ajută să fiu dirijorul vieții mele dar având totodată înțelepciunea de a accepta că nu toată viața mea e în controlul meu. Terapia m-a ajutat mult în începuturile acestui proces de autocunoaștere.

Dar suficient despre interior. Căci timp pentru mine e și cel pe care îl petrec cu oameni de la care am ceva de învățat, de fapt întotdeauna ai ceva de învățat de la interacțiunea cu oamenii, dar timp pentru mine e acela pe care îl petrec cu oamenii care ma provoacă sa ies din zona de confort, dar in același timp îmi și umplu sufletul de bucurie.
Timp pentru mine e și seara, când ma bag in pat și reușesc sa citesc câteva pagini dintr-o carte. Și, cu bucurie, pot spune, ca deși am perioade fără acest timp, reușesc sa strecor cititul tot mai mult în viața mea.

Sigur că mereu sunt în căutarea timpului pentru mine, dar știu că pe măsura ce îl caut voi avea tot mai mult nevoie de el: nevoie de oameni providențiali, nevoie de cărți care să mă crească, sa mă provoace, nevoia de timp să visez, să descopăr umbra mea, să fac pace cu mine, să port discuții cu prietenii mei despre viața și sensul pe care i-l dăm.
Carmen Uscatu

Spunând cele de mai sus nu înseamnă nicicum că neg, de exemplu, importanța unui hobby: de curând, în pandemie, când am avut curajul să îmi urmez până la capăt gândul de a începe tango și am acționat, am descoperit cât de benefic poate fi să îți urmezi intuiția și să încerci să faci ceva ce îți doreai dar nu făceai din diverse false motive: n-am timp, nu e momentul.

Nu neg nicidecum importanța unui pahar de vin roșu și o discuție care poate nu duce nicăieri, un concert, călătoriile, dulciurile, plimbările. O piesă de teatru, Doamne, cât de mult îmi doresc să merg mai des la teatru, cum făceam înainte de pandemie, să merg la filmele de la Elvira Popescu.

Și, la fel de important e să spun că timp pentru mine e și timpul pe care îl dedic proiectelor frumoase pe care le fac la Dăruiește Viață și care, și acestea, vin să răspundă adesea întrebărilor pe care mi le pun în timpul meu liber J.

Uneori oamenii mă întreabă cum fac să am timp pentru te miri ce lucru mărunt, în aparență, dar care mie îmi aduce bucurie, pe care, probabil, s-ar considera că având o viață ocupată, nici nu am timp să îl gândesc, dar să îl mai și fac. Cred că disciplina e cheia. N-o să te poți întreba cât din reacția ta din fața unei situații e reacția ta și cât e de fapt e condiționare, e model acceptat inconștient? Cât din alegerile tale te reprezintă, îți aduc împlinire și cât e umbra ta? Dacă alegi să scroll-ezi, fără să cauți ceva anume, dimineața și seara, pe ecranul telefonului sau dacă alegi să vezi un film prost doar ca să îți umpli timpul, dacă alegi să ruminezi în loc să înțelegi ce e în puterea ta și ce nu e în puterea ta să schimbi, dacă alegi să te trăiască timpul, și de multe ori facem asta, atunci timpul tău nu-ți mai aparține.
Carmen Uscatu

Viața fiecăruia dintre noi, cred eu, e plină. E plină de neprevăzut dar e și predictibilă de multe ori. Căci viața noastră e, de multe ori, o consecință a acțiunilor sau a inacțiunilor noastre. Dar e viața ta și merită să te uiți cu atenție la ea, căci e unicul loc în care mereu ești actorul principal.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIV)

Un serial cu oameni ocupați

De când mi-am asumat călătoria acestei întrebări în spațiul public, m-am transformat într-un soi de colecționară a poveștilor noastre despre cum nu am fost învățați să ne punem pe lista de priorități și despre cum am ajuns să o facem, presați de un ”eu” care, așa ca plantele ținute la întuneric, se ofilea pe fast forward.

Câteodată mi se pare că sunt o mie de alte lucruri mai presante și mai importante despre care aș putea să scriu, alteori mă gândesc că exact așa am gândit de fiecare dată când am hotărât că nu am cinci minute pentru mine, că nu pot pleca în city break acum, că nu am timp să merg la doctor, că sunt prea obosită să mai ies în oraș, că ”nu e momentul”. Nu e momentul pentru mine. Acum lucrez altundeva, orașul e asediat viral și nu mă cheamă nicăieri, merg la doctor mai des decât mi-aș dori. Din toate feliile de timp economisit nu mi-a crescut niciun soclu, pe nicăieri. A crescut, în schimb, altceva. Toate pauzele și city break-urile amânate nu au dus decât la pierderi personale. Sau, într-o notă colocvială, ”mi-au ieșit pe nas”, prin absența lor din rutina mea. E motivul pentru care aceste dialoguri vor continua. Sper să le fie utile tuturor celor care simt, așa ca mine, că timpul în care nu exiști pentru tine e timp pierdut pentru toți – angajatori, familie, prieteni, noi – pasageri prea grăbiți prin propriile vieți.

Cum am început să am timp

Într-o zi de la sfârșitul verii, în timp ce lucram de acasă, am luat o pauză scurtă și am ieșit la o plimbare cu copilul – el pe role, eu pe jos, în spatele blocurilor, spre Delta Văcărești. Acolo, aproape de intrarea în Deltă, am zărit zburând, la două-trei palme deasupra ierbii, niște fluturi mici, minunați, cum nu mai văzuserăm până atunci. Aveau aripi cu două fețe, violet pe deasupra și albe pe dedesubt, iar încântarea de a-i descoperi se baza, în mare parte, pe surpriză. De la distanță, păruseră doar niște bucățele dintr-un ambalaj de Milka, sfâșiat și luat de vânt și, de abia când te uitai mai atent, îți dădeai seama de frumusețea vie din fața ta. Astfel, doar într-o secundă și doar cu o privire, pauza mea s-a transformat în ceva mai mult decât un biet rest de timp.

Băiatul meu aluneca pe patinele cu rotile, care îi veneau la fix. Le purta de puțină vreme, pentru că, deși le luasem în urmă cu trei ani, îi fusese frică să meargă pe ele. Sunt din cele care se măresc și, într-o zi, mi-am dat seama că numărul maxim la care pot ajunge era exact numărul care începuse să-i fie cam mic. „Cred că o să trebuiască să le dăm cuiva”, i-am zis. „Hai să vedem dacă îți mai sunt bune măcar. Mai vrei să faci o încercare cu ele?” Mi-a răspuns, firesc. „Da, dă-mi-le!”. Le-a pus în picioare, s-a ridicat ținându-se de brațul canapelei și m-a întrebat dacă am timp să merg afară. N-am avut timp atunci, dar a doua – a treia zi s-a ivit un rest de timp. Am coborât în spatele blocului și am început să dăm ture, ținându-l strâns de mână. La un moment dat, am slăbit strânsoarea și, după câteva alte ture mi-a spus să îl las singur.

Și atunci, în acel loc de trecere familiar și banal, într-un moment cu nimic mai deosebit și cu nimic mai ferit de constrângerile zilnice, curajul a luat locul fricii și încrederea a luat locul nesiguranței. Iar copilul meu a mai crescut puțin, chiar sub ochii mei.
Raluca Ion

Încerc mereu să nu las să treacă pe lângă mine astfel de momente, mai cu seama că am suferit multă vreme din cauza lipsei de timp. De obicei, într-o redacție, weekend-urile și sărbătorile se împart frățește. Dacă ești liber weekend-ul ăsta, cu siguranță nu vei fi în următorul sau în cel de peste două săptămâni. Dacă nu lucrezi de Crăciun, cu siguranță vei lucra de Revelion.

Indiferent de schemele de compensare, realitatea este că te afli de multe ori în contratimp cu propria familie și cu cercul tău de prieteni apropiați. Când vine vorba de planuri, ești pus mai des decât alții în situația de a spune „da, dar…”, „stai să vedem”, ajungi mai des în situația de a nu putea fi pe deplin alături de copilul tău în perioadele de sărbătoare. Acest fel în care se întâmplau lucrurile mi-a dat o senzație de nesiguranță, sentimentul că nu îmi pot controla propriul program și de aici sentimentul că nu îmi pot controla propria viață.
Raluca Ion

Doza de imprevizibil din felul în care curgea ziua m-a făcut să mă simt neliniștită și în legătură cu momentele pe care chiar le aveam la dispoziția mea. „Dar dacă va apărea ceva?” Din acest motiv, m-am simțit, în ceea ce privește timpul, și mai săracă decât eram în realitate.

Adevărul e că sunt foarte multe profesii expuse atât la lipsa de timp, cât și la lipsa de „timp special”. Sunt medicii și salvatorii, care iau decizii de viață și de moarte, la ora la care eu picotesc, adâncită în canapea, la Netflix. Sunt vatmanii și șoferii de autobuze care trec prin orașul adormit, exact în ora în care somnul a sute de mii de oameni e mai dulce. E doamna de la supermarket, care îți scanează în Ajun produsele, în timp ce copiii ei împodobesc bradul fără ea.
Raluca Ion

Dar sunt și mai mulți cei care nu au timp pentru ei înșiși, pentru cei dragi, pentru planurile pe care le au, pentru lucrurile pe care trebuie să le facă. Cam câți? O umanitate întreagă. E parte a contractului cu care venim pe această lume.

Cred că, până la urmă, ceea ce ne lipsește uneori e mai mult timp cu sens și mai mult timp cu bucurie. Însă întrebarea nu este, poate, cum să faci rost de mai mult timp, ci cum poți să aduci sensul și bucuria în orice timp. E ceea ce încerc, de la o vreme, cu lucruri foarte mărunte – dar și semințele sunt mărunte, îmi spun câteodată 🙂
Raluca Ion

Am văzut recent un reportaj din Toscana, am văzut apoi un altul din România, cu oameni care culegeau via și făceau must. Mi-ar fi plăcut o astfel de experiență, dar n-am simțit nevoia să plâng că nu sunt în Toscana, nici să caut vreo vie în apropiere. Cu niște struguri de la supermarket și storcătorul de fructe, am făcut propria mustărie în bucătărie. Am avut, pe lângă copil, un ajutor foarte calificat. La un moment dat, deasupra paharului de pe masă s-a îțit un botic de cățel. Bine ați venit la mustăria cu must…ăți de teckel.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIII)

Un serial cu oameni ocupați

Azi e urât. E așa urât că îmi vine să mototolesc întrebarea asta cu timpul și să o transform în altceva. În ”La ce bun?”. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu ideile astea oarecum luminoase: să înveți bine, să-ți termini temele, să nu minți, să nu faci rău, să fii cât poți de bun, să-ți vezi de treabă… După ce mi-am văzut de treabă în mulți ani de școală și încă și mai mulți ani de muncă, azi m-a regăsit, în țara unde meritocrația e o glumă (proastă), citind un text care e și despre mine. Atât că eu nu sunt la limanul despre care vorbește Cristina Stănciulescu. Așa că îi datorez un mulțumesc consistent, real, pentru că m-a făcut să cred că există o rezolvare bună, la un moment dat. Și că e validă întrebarea asta pentru o generație care funcționează în virtutea inerției, mimetic, pe baterii, fără să-și atingă potențialul maxim, fără să-l amușineze măcar pentru că, evident, nu prea e timp pentru prostii din astea.

Cristina Stănciulescu, jurnalist. Foto: Alex Gâlmeanu

Dragă Ioana,

Am primit întrebarea ta: cum îmi fac timp pentru mine?

Ce întrebare…

Nu m-am gândit niciodată la asta prea mult…

Cum adică? Ce mai înseamnă să-ți faci timp pentru tine?

Da, știu, știu… și eu am scris în revistele pentru femei de multe ori despre acest subiect, dar pentru mine, cu adevărat pentru mine, mi-am făcut timp târziu, foarte târziu.

În primul rând, ca să fiu sinceră, a trebuit să-mi dau demisia din jobul care se „hrănea” cu toată viața mea, cu toate orele, cu toate zilele și nopțile. Și nu a fost ușor.

Mă îmbolnăveam văzând cu ochii. Organismul meu ceda încet încet și aveam manifestări patologice bizare: fie se spărgea câte un vas mic de sânge în ochi de mi-l înroșea îngrijorător, fie făceam alergii la te miri ce, la ce nu fusesem niciodată alergică (de exemplu la gumă de mestacat cu scorțișoară!)

Simțeam că mor, că mă chinui și că pic în depresie. De altfel am și făcut o formă ceva mai ușoară, e adevărat, una undeva la granița dintre anxietate și burn out.

Așa că a trebuit să mă întorc la mine. Am fost obligată de propriul meu corp.

Cred că cel mai trist lucru care ți se poate întâmpla este să nu mai ai legătură cu tine, ba nu, să pierzi toate legăturile cu tine. Senzația de plutire în… nimic este ca în parabola aceea a fiului risipitor: „și era într-o țară îndepărtată de tatăl său, unde își cheltuia partea lui de avere pentru patimile sale.”

Ei bine, așa eram eu: departe de sursa binelui, departe de mine, departe de Dumnezeu. Și când ești departe de asta, nu poți fi de fapt decât într-un singur loc: iadul interior, nu-i așa?

Acolo ajunsesem.

Ei bine, după ce m-am întors la mine, am descoperit o ființă străină. A trebuit să mă reînvăț cu mine însămi. Și…

În primul rând am dormit.

Am recuperat somnul pe care îl pierdusem în ultimii 25 de ani.

Îmi place să dorm, acesta este un timp prețios pentru mine, fiindcă somnul este o ușă care mi se deschide spre un tărâm oniric cu înțelesuri și simboluri de care numai eu știu, pe care numai eu le înțeleg.

Apoi am început să citesc, lucru pe care nu-l mai făcusem de… ohooo… atâția ani! Cititul m-a adunat „de pe drumuri” și m-a liniștit.

Apoi am ascultat operă, pasiunea mea. Sopranele și tenorii m-au vindecat cu înaltele și joasele lor și cu vocile lor ca din cer.

Când am avut timp pentru toate astea? Când mi l-am smuls. Acesta este adevărul.

Am avut timp pentru mine când mi l-am revendicat și când nu am mai lăsat ca alții să-l folosească așa, ca pe un bun personal.
Cristina Stănciulescu

Și am reușit astfel să am timp să scriu, să-mi fac blogul, să cunosc oameni frumoși, să discut cu ei.

Abia când am protestat și mi-am cerut dreptul de a fi întreagă, de a-mi aparține, am reușit să mă smulg din mașina de spălat a vremurilor și a jobului. Îmi place mereu comparația asta fiindcă nu găsesc una mai plastică de atât. Mașina de spălat în care suntem băgați. Înțelegeți orice de aici: spălați pe creier, zdruncinați în spume, amețiți de centrifuga societății, fierți de politică și politicieni și albiți de probleme.
Cristina Stănciulescu

În concluzie am legat din nou o prietenie cu mine și cu sufletul meu și am încercat să mă iert pentru imperfecțiunile mele (fac parte din generația ceaușeilor, deși am fost un copil dorit, care a crescut cu „misiunea” de a fi perfect în viață, de a fi primul cu coroniță, de a nu deranja pe nimeni și de a fi „de folos mai întâi altora și apoi ție, mamă”). Mi-a ieșit greu partea asta cu iertarea, dar am reușit până la urmă.

Și mi-am îngăduit s-o las mai moale, ceea ce nu este ușor pentru un om cu o energie „nucleară”, așa cum am eu.

Dar și energiile astea, dacă nu sunt controlate, știm la ce dezastre pot duce, nu-i așa?

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XII)

Un serial cu oameni ocupați

Câteodată recunosc că mă emoționez un pic citind răspunsurile oamenilor la întrebarea asta aparent atât de simplă. Pe Ligia o știu de foarte mult timp. În perioada asta complicată, ea face parte dintre cei care ne ajută să ne purtăm grijile pe umeri fără să ne credem Atlas însuși. Aș zice că nu-i puțin lucru. Și, dacă tot am rugat-o să ne spună cum face cu timpul, cu consultațiile, cu presiunile din toate direcțiile, o să profit ca să pun un pic reflectorul pe subiectul ăsta despre care, dacă mă întrebați pe mine, ar trebui să vorbească toți jurnaliștii acum: sănătatea mintală. Că e vorba de burnout, de anxietate socială, de abuz, de stres post traumatic sau de cine știe ce altă suferință, poate că e mai important ca niciodată să ne acceptăm pe noi înșine ca ființe vulnerabile și să căutăm ajutor. Să înțelegem că e mai important să fim fericiți decât să fim perfecți, că viața ne mai pune și piedică, din când în când, că nu se întâmplă nimic dacă mai iei și câte o pauză, dacă ieși dintr-o relație toxică, dacă-ți dai demisia dintr-un serviciu care te epuizează sau dacă recunoști, în primul rând față de tine, că nu poți să le faci pe toate. Aveți grijă de voi.

Ligia Moise, psiholog clinician, co-inițiatoare a Cortului Terapeutic

Timpul liber pe care îl am, pe care mi-l creez de multe ori din nimic, îl datorez în exclusivitate profesiei mele, adică autocunoașterii care a venit la pachet cu profesia mea, a obligativității de a mă cunoaște și de a mă vindeca întâi pe mine pentru ca astfel să pot îndrăzni să cred că pot să acompanieze și alți oameni în drumul lor către mai bine. Adică am învățat să am grijă mai întâi de mine, ca astfel să pot să am grijă și de alții.

Prima data când mi-am făcut timp pentru mine, conștientă de planul pe care îl fac, a fost acum aproximativ 12 ani, într-o perioadă în care munceam nebunește. Asta spun acum, atunci nu vedeam așa pentru că… nu aveam timp. 😊 Bine, nici nu îmi permiteam din punct de vedere financiar să fac altceva decât mult efort pentru a ieși cu bine din acea perioadă delicată.

Știu doar că, fără să vreau, am creat atunci o glumă care a circulat ceva timp în familia noastră, când într-o zi am conștientizat că sunt ca un robot care face drumuri între casă și cele două locuri de muncă (spital și cabinet) și am decis să mă opresc în Centrul Vechi să mănânc… o supă. Am venit mândră de mine acasă și le-am povestit copiilor care erau deja tineri adulți, ei au făcut ochii mari și nu înțelegeau în ce a constat marea aventură și așa mi-am dat seama cât de mult uitasem să pun frână și să am grijă și de mine. Fiu-miu a continuat mult timp după aceea să mă tachineze: „Ia zi-mi, mamă, ai mai făcut o nebunie, ce supă ai mai mâncat?”
Ligia Moise

Nu a trecut mult de la întâmplarea asta și mi-am dat demisia din spital. Ei, și într-o minunată zi de toamnă, în loc să mă duc repede la magazin și să mă întorc cu cumpărăturile tot repede ca să fac ceva de mâncare, am cotit-o spre primul parc unde m-am așezat pe o bancă în soarele călduț al acelei toamne minunate în care deveneam freelancer. Și știu sigur că am avut un fel de revelație în timp ce îmi dădeam voie să mă bucur și să mă odihnesc în momentele acelea: „Aaa, deci asta înseamnă să fii freelancer?!” 😀

Tot în perioada aia mi-am impus să nu pun mai mult de 5 programări pe zi la cabinet pentru că mi-am dat seama că nu e cinstit nici pentru mine, nici pentru pacienți. Și așa am putut să las jumătate de oră între terapii. Iar ăla era și încă este timpul meu.
Ligia Moise

Așa am învățat să mă opresc 10-15 minute pe o bancă în Cișmigiu cu o carte și o cafea bună. Așa am reușit să mă opresc și să observ detaliile din care este formată viața oricăruia dintre noi, detalii pe care le pierdem în fuga vieții dar care, multe dintre ele, dacă le-am vedea, ar putea să aducă bucurie, culoare, liniște și pe alocuri un strop de frumos.

Acum știu că și în anii în care am muncit foarte mult aș fi avut 5 minute să mă așez pe o bancă să îmi mai trag sufletul dacă aș fi știut cum să o fac. Dacă mi-aș fi îngăduit pauze, dacă aș fi avut cultura iubirii de sine bine așezată în sufletul meu.
Ligia Moise

Așa încât, dragă Ioana, ca să răspund punctual la întrebarea ta – sperând că va fi de folos și altor grăbiți – a fost un fel de „fake it till you make it”. Întâi am făcut-o deliberat, conștient, m-am oprit pentru ca astfel să nu-mi mai fac rău epuizându-mă ca, după aceea, din exercițiu în exercițiu, să realizez că devine un mod de viață. Viață de care mă bucur mult mai mult. Are alt gust, are savoare și liniște, mă alină atunci când am nevoie și mă animă atunci când vin către mine toate acele amănunte care îmi formează puzzle-ul ăsta numit viață.

Și mai este un lucru, oprirea asta din „goana nebună”, alături de lăsatul de fumat, reprezintă felul în care eu îmi spun mie „Te iubesc!”. Pentru că, renunțând la fumat și la acea perpetuă goană am încetat să îmi mai fac rău.

Ne spune Dalai Lama că a iubi un om înseamnă să îi vrei binele. Dar pentru asta trebuie, mai întâi, să te oprești din a-i mai face rău pentru că oricât bine i-ai face dacă îi faci și rău se cam anulează.

Iubiți-vă mult! Întâi pe voi înșivă pentru ca astfel să puteți iubi și alți oameni. Iar asta poate fi o bună motivație care să mă ajute să îmi fac timp liber.

CAMERA DE AȘTEPTARE

…și iată-ne aici. La finalul zilei, singurul lucru cert e elefantul din cameră: necunoscutul. Politic, viral, social, economic, profesional, educațional. Personal. Nu așa sunt toate? Unul din cele mai dureroase aspecte ale ultim(-e/-i/lor luni, ani?… cred că ani) e imposibilitatea de a face planuri. O să fac un proiect. O să dau o petrecere. O să te duc la școală, o să-ți pun un măr în ghiozdan și o să ne jucăm pe drum. O să râzi. O să-ți fac o surpriză. O să iau bilete. O să fie altfel/mai bine/așa/cum am zis/cum ți-ai imaginat/cum știam/mai bine. O să fie mai bine. O să scriu o carte. O să plecăm în sfârșit. O să-mi placă să lucrez la asta. O să reușim. O să-mi iau liber. O să vezi.

La ora la care scriu, aștept să fac un interviu. Organizez un eveniment. Nu avem guvern. Locuim într-un oraș care nu oferă garanții. E important să nu te îmbolnăvești, să nu tușești, să nu obosești, să nu greșești. Nimic. Și să nu faci planuri. Nu pe mai mult de 3-4 zile. Mă întreb cum metabolizezi, însă, lumea, cu atât de puțini stâlpi de rezistență. Așteptăm un vârf viral. Un plafon. Un echilibru politic. O acalmie socială. Un soi de armistițiu. Lumea asta nouă va fi jalonată de multe disonanțe, de realitate văzută prin mii de filtre, de inerție, de eterna stare de expectativă. Cum și când se va ieși din camera de așteptare. Alas, poor Yorick.

Poate că lucrurile cele mai importante se întâmplă exact atunci când te hrănești din anticipație, când pui bazele unei arhitecturi, când construiești relații, dialog, sunet, dezbatere, călătorii, spectacol. Poate că miezul oricărui discurs stă în captatio, nu în argument. Poate că deliciul simfonic stă în orchestrație. Poate că fericirea nu e cadoul, ci momentul în care rupi ambalajul.

Da, știam că lumea se va schimba. Că Inteligența Artificială ne va scoate din birouri, că meseriile se vor hibridiza, că nomenclatoarele se vor subția, că mobilitatea va fluctua sinusoidal, că weekend-ul va fi invadat de job, că job-ul va fi cu un picior în online, că tehnologia va fuziona cu arta, cu medicina, cu politicile publice. Nu știam exact cum va fi cu excesul de cortizol, cu anxietățile, cu viața trăită pe sistemul oalei sub presiune, cu hiperadaptabilitatea, cu rezistența la oboseală, cu sănătatea mintală, cu creativitatea pusă față în față cu supraviețuirea (să vă jucați frumos, să nu vă păruiți!), cu baletul printre diferitele tipuri de fantezii sociale (există oameni care cred în roiuri de insecte ghidate de o superputere economică spre zone vulnerabile, oameni care se cred semizei, împlătoșați în imunitate fizică și emoțională fără fisură, oameni care adorm cu teama că vor fi răpiți de extraterești, clonați, modificați, injectați, reformați și despuiați de brelocurile lor cu Star Trek și stickerele lor cu Sailor Moon – fiecare are locul și teoria lui sub soare).

Cum va fi mâine? Cât am voie să sper? Ce pot să proiectez? Și pentru cât timp? Și ce anume din viziunea mea asupra lumii ca monolit funcțional și predictibil e expirat ca o cutie de lapte uitată pe masă? Eventual fără capac.

Unde pot să pun punct? Și unde semnul întrebării? De aici, din eterna sale de așteptare, în care stăm de vreo doi ani, mâine nu se vede bine. Și se aude bruiat, cu interferențe, cu ecou, cu întoarcere în cască. Și, da, există posibilitatea ca mâine să fie așa. Hibrid. Intraductibil. Lipsit de o gramatică profundă. Poate că ideea e să rezistăm în momentul ăsta de cezură. Să tragem aer în piept. La propriu și la figurat. Să-l trimitem pe Horatio la culcare. Să acceptăm ideea că trebuie, într-un fel sau altul, să traversăm apele astea tulburi. Să adormim cu un plan minuscul în minte. Poate mic, poate insignifiant, dar al nostru. O posesiune valoroasă ca o monedă calpă și, totuși, vitală. Esențială pentru umanitatea noastră încă nerobotizată. Să ne găsim un punct de echilibru. Fie el și iluzoriu. Să ne ținem de el cu dinții. Să mai așteptăm un pic.

Poate doar până mâine.

Tu cum faci să ai timp pentru tine? (XI)

Un serial cu oameni ocupați

De Victoria Pătrașcu mă leagă multe. Cărțile ei, ideile în care ne întâlnim, felul ei generos de a fi, remarcat de mulți alții înaintea mea, admirația mea pentru tatăl ei, prietenia ei cu fetița mea. Ca niște piese care s-au potrivit. Încă mă aud, cu voce tare, citindu-i Mariei ”Ziua în care a fugit somnul”, încă o aud pe Victoria povestindu-mi despre copiii cărora nu le citește nimeni.

Victoria mi-a trimis un text și eu am uitat de el într-un folder. Poate că și asta a fost o piesă care s-a potrivit. Renunțasem la serialul ăsta cu timpul. La ce bun să ne rumegăm tristețile de a trăi mereu uitându-ne cu coada ochiului la ce ne-ar plăcea să facem, dacă am avea timp. Textul Victoriei m-a adus înapoi între cusăturile cămășii mele. M-a ținut de mână suficient cât să știu că vreau să întreb mai departe. Chiar și când doare puțin. Sau poate mai ales atunci.

Dragă Ioana,

M-ai pus într-o mare încurcătură. Nu am stat niciodată să mă gândesc cu adevărat la timpul meu. Știu că ar fi trebuit, dar n-am prea avut timp să o fac. Uneori îmi mai apărea întrebarea asta, dar o alungam ca pe o muscă enervantă. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că nu am făcut niciodată exercițiul ăsta și din lașitate, din spaima de a nu descoperi cum și pe unde se scurge timpul meu care, oricâte chipuri ar avea și oricum i-aș spune, reprezintă de fapt viața mea.

Dacă nu prea știu cum arată ”timpul doar pentru mine”, știu sau mai degrabă simt că în ultimii ani timpul nu se mai scurge la fel. Sentimentul ăsta nou vine la pachet cu pășirea într-o altă vârstă, când stau în cumpănă și socotesc. Și socoteala îmi spune că ar fi înțelept să fiu ceva mai cumpătată, mai selectivă, să nu mai fiu atât de risipitoare cu timpul, dar nu mă pot abține. Și mă reped cu capul înainte în fel de fel de proiecte. Pentru că ”e nevoie” și pentru că ”trebuie cineva să le facă”. Uneori, pășind dintr-un proiect în altul, am senzația că sunt aruncată într-un accelerator de particule și mărturisesc că în acele momente jinduiesc după timpul nesfârșit al copilăriei când, nu știu cum se făcea, dar era vreme pentru toate: să mă joc până la epuizare, să pictez ploi roz și verzi pe coli mari de desen, să pălăvrăgesc cu prietenii, bălăngănindu-ne picioarele pe digul de pe malul Olăneștiului, să mă îndrăgostesc de un actor dintr-o fotografie, să coc o prăjitură împreună cu bunica, să dezleg un rebus cu bunicul, să stau cu ochii pe pereți și să îmi inventez povești. În acele vremuri de care îți povestesc tot timpul era al meu. Îl cheltuiam, cu mici excepții, cum aveam chef și cu cine aveam chef.

Uneori mă gândesc că poate tocmai pentru faptul că mi s-a dat o copilărie atât de lungă, în care timpul avea nesfârșită răbdare, mi s-a scurtat timpul acum. Că doar trebuie să existe un echilibru pe lumea asta.

Cum fac să-mi fac timp pentru mine? Mult timp nu prea m-am priceput la asta. Am încercat în fel și chip, dar m-am resemnat să accept că timpul meu era un vălmășag, e un timp amestecat. Cred că mi se trage și de la faptul că trăiesc de mai bine de zece ani într-o combinație riscantă: sunt mamă singură și freelancer. Și, după cum cu siguranță îți dai seama, asta îmi cam ocupă tot timpul.
Victoria Pătrașcu

Cele două lucruri care mi-au colonizat timpul sunt strâns legate între ele. De fapt, una a atras-o pe cealaltă. Venirea pe lume a fiicei mele a provocat intrarea în universul plin de ”farmec”, adrenalină și neprevăzut al liber profesioniștilor. M-am iluzionat, ca mulți alții că, părăsind programul de la nouă la cinci (în cazul meu era de 12 cu 24), voi avea timp să le fac pe toate cele pe care mi le doream: să fiu cea mai bună mamă din lume (mi-am ajustat așteptările între timp J), să scriu povești și să fac proiecte culturale pentru copii, care să îmi dea sentimentul că muncesc cu sens și cu rost, și nu doar că îmi închiriez corpul și mintea pentru câteva ore pe zi unei instituții. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și am ajuns destul de repede să nu mai am pic de timp și ordine, să scriu mailuri și sumare de proiect pe bănci, la locurile de joacă, în autobuze sau la ședințele cu părinții și să dau mesaje despre unde este tocănița în timpul întâlnirilor de lucru. Am mai descoperit, cu nesfârșită tristețe, că mi-au dispărut vacanțele, că anotimpurile au început să se ordoneaze în funcție de sesiunile de finanțare pentru proiectele culturale și că ”atunci când arde” nu ai voie nici măcar să mori, darămite să îți iei o pauză. Am început să simt fiori pe șira spinării la auzul sunetelor de notificare ale Messenger-ului și WhatsApp. Mai întotdeauna aduceau vestea că mai era ceva de înghesuit în agendă, că un partener s-a răzgândit în ultima clipă sau că ceva s-a schimbat în bunul curs al lucrurilor. Dar, oricât de mult aș fi urât aceste sunete, și mai tare mă nelinișteștea absența lor. Acea liniște care cred că naște anxietăți în toți freelancerii de pe lumea asta și care le semnalează că, indiferent de cât de epuizați ar fi, e timpul să intre în furtuna propriului creier de unde să mai pescuiască o idee de posibil-probabil-incert proiect.

Am căpătat după un timp o supărătoare tendință de a compartimenta. Au apărut mai întâi agendele, bullet journal-urile, calendarele, săgețile, bifele, sublinierile, semnele de exclamare, tabelele în diverse culori. ”Ce nu e în agendă nu există” a devenit mantra mea. Doar că multe dintre lucrurile care îmi făceau plăcere și bine nu mai aveau loc în agendă și rămâneau surghiunite și triste pentru o altă dată ”când o să fie timp”. Iar lucruri scârbavnice, dar plătitoare de întreținere, se lipeau în agendă ca limacșii pe frunzele de varză.

Mi-am propus de-a lungul timpului mai multe strategii. Am încercat să mă culc mai târziu, pe principiul că ”noaptea e liniște și pot lucra în tihnă”, am hotărât apoi să mă trezesc mai devreme, că doar se știe că ”cine se scoală de dimineață departe ajunge”. Am ajuns așa, nehotărându-mă cum e mai bine, să dorm trei-patru ore pe noapte și să mă consolez într-un final cu ideea că ”doar proștii își dorm viața”.

Din fericire, corpul mi-a fost mai deștept decât creierul. La un moment dat m-a tras de mânecă și mi-a șoptit (bine că nu mi-a urlat în față) că e cazul să mai iau și o pauză. Nu mi-am luat-o, dar am încetinit ritmul. A fost ca și cum aș fi trecut de la proba de viteză la cea de maraton. Și, cum se știe, la maraton mai ai timp să te uiți în jur, să bei apă, să guști o felie de portocală, să faci cu mâna spectatorilor.

Așa, alergând mai cătinel prin propria viață, am descoperit de foarte curând niște crăpături în timp. În timpul meu. Era tot acel timp în care mă îngrijoram. Pentru mine această revelație a cântărit ca descoperirea celei de-a opta zi, o zi despre care nu știa nimeni și în care puteam să trăiesc doar eu cu mine.
Victoria Pătrașcu

Dacă stau bine să mă gândesc, abia despărțirea de anxietate mi-a adus un pic de timp cu mine. Ce fac în nou descoperita a opta zi? De cele mai multe ori meditez. Cu ochii închiși sau deschiși. Nu reușesc încă să nu mă gândesc la nimic, dar mă străduiesc. Și pe zi ce trece sunt din ce în ce mai bună în a-mi goli mintea de furtuna gândurilor. Și devin din ce în ce mai pricepută în a contempla tot ce se întâmplă în jurul meu. În a opta zi aud cât de melodios este plopul din fața geamului, văd cum se schimbă culorile cerului peste București, miros teii din iunie, adun castane din Parcul Carol, citesc o poezie, tricotez un pulover galben de lână, număr firele unei pânze de păianjen și fac clătite.

A opta zi se mai pitește uneori. Speriată de notificările Messengerului sau WhatsApp-ului. Dar nu mă mai tem. Știu că va apărea întotdeauna când voi avea nevoie de ea.

ANII VRAJBEI NOASTRE

CE STĂ LA BAZA UNEI CONVERSAȚII SOCIALE EȘUATE

Autoarea mea preferată spunea că, în vremuri de criză, scriem, creăm, vorbim, exersăm meandrele limbii și toată paleta de griuri a limbajului. ”Așa se vindecă civilizațiile”.

Toni Morrison nu a prins criza actuală. Momentul în care, de multe ori, tăcerea e o formă de vindecare și de supraviețuire. Sau, poate, așa ni se pare. Poate că de multe ori nu vorbim ca să nu ne legăm la cap. Citim cum oamenii strigă despre o boală care a ciuntit familii din toată lumea că e ”o răceală!”, sau că nu e, sau că totul e trucaj, că forțele oculte, că marea conspirație, că toată lumea e plătită (probabil că unii sunt așa de bine plătiți că aleg să o termine cu viața ca să iasă o statistică), că sunt martorii unei cârdășii universale care ajunge, cum, necum, din marile metropole până la Cucuieții din Deal. Citim și tăcem. Ce să mai zici, în fond? Viața e complicată și fără să-ți cadă un pogon de trolli în pagină, fără să vezi ura, cu tușe de Bosch, gata să te hăpăie. Viral.

Recunosc că m-am gândit un pic, acum, în zilele de dinaintea începerii școlii, când spitalele dau pe-afară de boală, unde am eșuat. Social. Uman. Cum am ajuns aici? În punctul în care democrația nu mai înseamnă reprezentarea, cu volum egal, a unui mozaic de voci, în care moartea cuiva, răul aproapelui, adună emoticoane care se pierd într-un rânjet fără chip, în care suntem atât de polarizați încât, nemaiavând lexic comun, urlăm unii la alții, de pe buza prăpastiei, și preferăm să pășim în gol sau, poate, mai rău, să-i facem vânt fratelui nostru mai slab, mai vulnerabil, ”pentru că murea oricum”. Când și cum am ajuns aici? Și de ce?

Acum niște ani, am făcut un interviu cu un medic respectat, pe o temă care ținea de sănătatea publică. Înainte să intrăm în direct mi-am manifestat admirația, timid, așa cum faci cu cineva pe care-l respecți în mod real, înainte de poza oficială. A zâmbit obosit și mi-a spus ”Eu încerc, dar nu prea mai cred. Le spun cum e bine, nu mă aștept să înțeleagă”. Atunci nu am înțeles nici eu. De ce era atât de dezamăgită? Din exterior, făcuse pionierat într-un domeniu despre care se vorbea puțin spre deloc. Avea, în fond, atâția susținători. Avea și mult, infinit mai mult noroi în Inbox. Doar că pe ăsta îl ducea în singurătate. E rețeta sigură prin care se tocește entuziasmul. Cu privire la orice. Ajungi să spui ca să spui. Ca să-ți faci datoria. Fără să crezi în mod real în impact. Mă întreb dacă nu cumva aici e cheia dezastrului.

Așa cum mă întreb, de multe ori, dacă în iarna asta prelungită la infinit a vrajbei noastre nu stă o primăvară profund ratată, care, paradoxal, e un teritoriu comun pentru niște generații.

Poate că în loc să se piardă în planuri cadru și discuții obsesive despre manuale, concursuri și câte vacanțe are, de fapt, un an didactic, școala ar trebui să-și pună în mod real problema ratării unor decenii de educație. Poate că școala ar trebui să se întrebe de ce un procent atât de mare de oameni trăiesc în ”Teoria conspirației”. Nu neapărat cu Mel Gibson. De ce înțeleg atât de puțin despre viralitate încât se revoltă când un virus refuză să se comporte toamna la fel ca vara. De ce preferă să ia medicamente pentru animale decât să recurgă la cele prescrise de medic. De ce confundă ADN cu ARN. În sfârșit, ce lecție de istorie a ieșit atât de prost încât în secolul XXI militează pentru selecție naturală și, ca să-l citez pe Gindrovel Dumitra într-un articol exemplar al Soranei Stănescu, ”preferă să plătească echivalentul a două-trei zile de muncă pentru un test COVID necesar la internarea în spital, decât să facă vaccinul, pentru că „le e frică și vor să moară pe perna lor”.

Poate că teritoriul comun nouă, celor care percepem atât de diferit ce se întâmplă acum în lume (nu doar la noi – negaționismul, conspirația, obsesia că suntem urmăriți, cipați, exterminați, contaminați voluntar, modificați genetic sunt și ele pandemice, din păcate, cu toate accentele lor narcisiste, mai mult sau mai puțin exacerbate patologic) e faptul că, ani de zile, școala și spitalul au însemnat pentru prea mulți oameni un singur lucru: umilință. Umilință că nu intrai în șabloane, că te încăpățânai să fii bolnav, că nu consmițeai la dezumanizarea forțată în care, vrând, nevrând, circulai metonimic – o uniformă și un diagnostic, asta era tot ce aveai voie să fii. Un micron într-un cor. Sigur că sunt exemple de umanitate, creativitate, mentorat, apostolat și așa mai departe, dar ele nu alcătuiesc nici pe departe marea plajă a experiențelor comunității. Umilința asta, transgenerațională, a radicalizat cohorte de oameni. Ne-a adus în punctul în care procente semnificative nu cred în știință, dincolo de Waze și de prognoza meteo de pe telefon. Sau în care achiziția școlară e independentă de orice achiziție etică. Mă întorc aici – ”oricum murea”. Societățile care nu-și protejează bătrânii și copiii sunt prinse într-un eșec moral care vine dintr-o anulare de instincte primare. Acum, când școala începe ”cu orice preț”, pe model occidental, dar fără să se ridice la un sfert din măsurile de prevenție de-acolo, te întrebi de unde vine acest patos: ”cu orice preț”, ”fie ce-o fi”? Nu e oare fatalismul ciobănașului în deplină acțiune, deghizat în eroism? Și oare nu tăcem în cor, ca-n basmul cu hainele Împăratului, cuminți în careul nostru, ca să nu ieșim din rând?

Din punctul meu de vedere, cu cât continuă lozincile agresive, cu atât mai greu ne va fi să ne așezăm pe o bancă și să stăm de vorbă.

Da, suntem aici, în punctul în care nu avem protocoale solide, nu avem specialiști în aproape niciun domeniu în poziții cheie (nepotism, corupție, funcții moștenite), nu avem instituții credibile (nepotism, corupție, limbaj de lemn, autoritate exercitată dincolo de limitele fezabilulului, care a obligat oamenii să se descurce pe lângă regulă și i-a lăsat să se obișnuiască așa), nu avem, literalmente, pământ sub picioare pentru că nu funcționăm pe bază de argument, ci pe bază de volum în voce, nu credem în lege (pentru că se schimbă prea des, uneori peste noapte), nu credem în presă (tabloidizare, părerologie, lipsă crasă de profesionalism în prea multe ocazii), nu credem în conversație (nu prea ne-a adus nimic bun – noi ne descurcăm, nu stăm la taclale).

Poate că mâine, în curtea școlii, merită să ne gândim puțin la punctul zero. La elevul de care a râs profesorul, la bolnavul la care a țipat medicul. Că acolo a început. Și cam trebuie să se termine.

ORAȘUL ÎN CARE TE MĂNÂNCĂ ȘOBOLANII

Străină acasă. Metafore ale ruinei morale.

M-am născut în București. Am o relație cu Orașul acesta de când respir noxele lui. Împărțim aceleași dezechilibre. Sunt singura din familia mea care, pur și simplu, nu aude traficul. În copilărie, camera mea avea geamurile la stradă. Adormeam cu luminile farurilor răzlețite pe tavan și cu zgomot de ambreiaj în urechi. Îl iubesc cu toate schizoidiile lui, îi înțeleg paragina, am geografii interioare disputate aproape teritorial de falduri de glicină și eleganță Art Deco, de clădiri decrepite pe care le-am transformat în conversații, de cartiere pe care le-am decupat din pagini de carte, de oameni care au trăit, ca mine și cu mine, identitatea asta urbană ca pe un panaș, ca pe niște firmituri de melancolie, ca pe o frondă.

Când și cât am putut, am vorbit despre el. Când și cât pot, încă o fac, dacă există miză reală și onestă. Este și va fi mereu terenul meu de joacă. Și de autentică dezamăgire. De literatură și de insalubrități prea puțin ficționale.

Ieri l-am traversat cu oroarea bucureșteanului întors, minulescian, de la țară. Dezrădăcinat, așa. Il ritorno di Ulisse in patria. Numai că patria era doar a lui Monteverdi, nu și a mea. Nu mai sunt acasă aici. Nu simt că mai e loc de apartenență. Orașul, în sine, e o fractură deschisă. Doare, supurează. Nu mai e făcut din contraste, e făcut din anacoluturi.

Poate și pentru că zilele astea citesc Anomalia lui Le Tellier, îmi stă pe creier cuvântul ăsta: anomalie. Orașul încape în el perfect. E o haină croită pe măsura lui. Lucrul ăsta, în sine, e debusolant.

”Dacă tremur de frig”, scrie Le Tellier, ”este pentru că blana mea de singurătate nu reușește să încălzească lumea.” Bucureștiul cam asta e. Un oraș al singurătăților tuturor.

Orașul acesta putrezește de viu. Colcăie de șobolani. Bolește pe Blănari, pe Academiei, la Grădina Icoanei, pe Dinicu Golescu, în față la Ateneu, la Grigore Alexandrescu, peste tot, peste tot, peste tot… Pe cât e de viu în weekend-uri, pe Calea Victoriei, pe cât de versatil se arată în vitrine de librării și florării, pe cât de îmbrăcat în reverie pe Ionel Perlea, pe cât de înțesat de cafenele și înghețată artizanală, pe atât de tare miroase. Miroase a ruină morală. A țesut etic în putrefacție. A dialog stătut.

În București se trăiește pe avarie. Cumva, lumea e obișnuită cu intermitența apei calde, cu frigul de cocioabă iarna. Orașul ăsta, cumva nou pentru mine, e făcut din ”nu știu” și ”nu se poate”. Die tote Stadt. Numai că nu e de Korngold. Una peste alta, Orașul meu, care avea mereu soundtrack, e pe mute. Es gibt noch keine Strophe…

Îi știu grafitti-urile și poezia fațadelor vechi, am crescut cu polifonia lui în minte, ea m-a construit, m-a învățat să o ascult, să o desfac în volute de sens. Îl știu bine. Ne înțelegem. Mă rog, ne înțelegeam. Strada Poștei, Parcul Ioanid, Thomas Masaryk, Strada George Vraca (ah, cât de multe am visat pe-acolo!), Puțul cu Plopi, Lipscani, Ion Brezoianu, Cișmigiul, Nicolae Golescu, Strada Domnița Anastasia… toate sunt parte din imaginarul meu. Personal, nu colectiv.

Acum niște ani, am inventat un hashtag, #orașulîncareiubim. Nu știu dacă nu o fi călătorit și el sub alte identități, în virtutea celui mai iubit sport național. Ieri mi-am dat seama că eu, în Orașul acesta, iubesc niște oameni. Restul, cum spuneam, miroase urât. Îmi miroase urât. A polemici gratuite, sufocate de gunoi. A infecție profundă. A eșec uman.

Singurul lucru care rămâne, cumva, pe deasupra unei arhitecturi care se dărâmă pe noi și a coșurilor de gunoaie care dau pe-afară, e povestea care a fost. Orașul pe care ni l-am dorit sănătos. În care am iubit. Și care nu ne-a iubit înapoi.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (V)

Un serial cu oameni ocupați

Când eram… destul de mică, visam, uneori cu voce tare, să mă fac arheolog. Într-un fel am reușit acum, după ce am aruncat deja la coș câteva iluzii și un procent important de entuziasm. În fiecare joi, sunt un soi de microarheolog, scotocind prin timpul altora. N-am dat chiar de Troia, ca Schliemann, dar am aflat de la oameni prinși în șantiere interioare similare cu ale mele că timpul în care nu te locuiesc nici serviciul, nici exigențele altora e prețios ca un ciob rar, se obține greu, după multe săpături nereușite și e, în esența lui, fragil. Mă bucur, cumva, că am rostogolit întrebarea asta atât de mică, de simplă, de comună și că pot colecționa răspunsurile atâtor oameni diferiți la ea. Pentru mine este în mod evident o formă de colecționism asumat și savurat. E și o conversație necesară despre cine suntem, în raport cu existențele noastre profesionale. Despre motivele pentru care nu putem fi reduși la o dimensiune unică. În fond creștem, ne schimbăm, ne modelăm și, uneori, ne îndoim, cocoșați de griji și de viață. Din fericire, nu de puține ori avem și opțiunea reinventării sau, măcar, a scotocitului prin sertarele cărora părea că le-am pierdut cheia. Așa că mă bucur să aflu despre timpul altora. Într-o notă egoistă, sper ca asta să mă ajute să-l mai descurc de buruieni și de oboseli descurajante pe-al meu.

Îmi amintesc un citat care mi-a sărit acum ceva timp în ochi pe Pinterest,: Stop the glorification of busy. Atunci nu l-am înțeles prea bine. Acum îl înțeleg mai bine decât mi-aș fi dorit. Așa că voi nota în continuare, în fiecare joi, experiențele altora în nisipurile acestea mișcătoare. Sper să ne ajute pe toți să nu ne mai împotmolim atât de ușor.

Mara Coman, redactor șef Harper’s Bazaar România

Nu am timp.

Pentru unii pare fancy să zici că ești mereu ocupat și că nu ai timp, dar mie nu mi se pare fancy deloc. Îmi doresc să fac mai multe lucruri decât au loc, de fapt, într-o zi. Nu reușesc și mă frustrez din cauza asta. Lucrurile pe care nu le fac sunt cele pentru mine – mă tot dau pe mine la o parte.

Eu n-am descoperit nicio magie, din păcate. Sunt tot aici, blocată în “n-am timp”, cu lucruri promise și întârziate. Singurul mod în care am reușit, cât de cât, să-mi fac loc mie în programul meu e să depind de alții. Nu sună prea bine. Nici nu cred că e foarte sănătos, dar, momentan, funcționează. Uite la ce mă refer: de exemplu, îmi fac programare la înot, unde merg cu o prietenă. Asta înseamnă că, dacă nu mă duc, încurc niște oameni. Și nu-mi place să încurc oamenii. Iar în felul ăsta obțin, de fapt, o oră pentru mine.

La fel a funcționat și cu yoga: streaming live, oră fixă. Bine, puteam să văd video-ul și după, când aveam eu timp. Doar că, surpriză, dacă trebuia să aleg eu ora, amânam de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta.

Mai sunt și zile de weekend când mă trezesc dimineața și iau o decizie mare: că nu o să fac nimic din ce trebuie, ci doar ce am eu chef. Zilele astea sunt cele mai frumoase, nu doar pentru că n-am nimic pe to do list, ci și pentru că sunt și împăcată cu mine – doar am luat o decizie 😊.

Partea bună e că, în ultima vreme, am devenit mai conștientă că nu-mi acord prea multă atenție și încerc să schimb asta. Partea mai puțin bună e că nu-mi iese foarte bine. Am nevoie de mai multă disciplină.
Cred că oamenii disciplinați au timp.
Mara Coman

Alex Zamfir, blogger, creatorul jocurilor The Funny Brand

Așa cum îmi spunea un prieten, eu sunt o persoană destul de hedonistă, deci chiar mi-ar fi foarte greu să nu am timp pentru mine. Eu dacă aș putea să nu mai muncesc, n-aș mai munci și sunt convins că nu m-aș plictisi, ba din contră, m-aș distra de minune.

Acestea fiind spuse, deocamdată nu am opțiunea asta :), așa că răspunsul pe scurt este că îmi fac timp pentru mine culcându-mă devreme (până în ora 22) și trezindu-mă la fel de devreme (05:30 – 06:00). În felul acesta îmi încep ziua cu timp pentru mine în vreme ce alerg în Herăstrău.
Alex Zamfir

Apoi, pânâ când lumea își începe munca de-adevăratelea, eu am lucrat deja eficient câteva ore bune și îmi mai rămân de rezolvat chestiunile care îi implică și pe alții și eventualele întâlniri. Astfel că de multe ori, după amiezile îmi sunt destul de libere să fac ce vreau, ce îmi place sau să nu fac nimic. 🙂

Alexandra Bădicioiu Matei, Editor la Blue Idea – IQads, SMARK

Nu știu ce înseamnă timp pentru mine. Să citesc. Să îmi fac unghiile. Să stau pur și simplu cu ochii pe pereți. Să mă întind pe nisip la soare. Să beau cafea timp de trei ore cu o prietenă. Să nu fac nimic. Să scriu lucruri pe care să nu le citească nimeni. Să mă uit la un serial prost. Să mă duc la epilat. Meditația de dimineață. Să îmi cumpăr cărți. Să mă plimb prin magazine. Să ajung într-un oraș nou. Să mă legăn într-un hamac. Să scriu.

Habar nu am.

Suma lucrurilor ăstora e destul de tristă. Timpul pentru mine are o aură definitivă, pare ceva important, ar trebui să mă definească până la urmă. E răzbunarea mea cu lumea. De aici și presiunea. Am o oră doar a mea, ce fac? Ce fac, ce fac? Acum e șansa mea să mă apuc de oricare din lucrurile amânate pentru că nu am timp. Evident, clachez. Deschid Netflixul, fac un duș, frec Facebookul.

Dacă vreo Instanță Superioară de Împărțire a Sensului m-ar judeca pentru felul în care mi-am folosit timpul, aș prefera să ia în considerare timpul celălalt. Orele nesfârșite petrecute în parc cu Stef, diminețile în care nu fac nimic cu băieții, momentele de râs cu prietenii, chiar și timpul în care spăl vase sau mă cert cu cei pe care îi iubesc.

Ca să răspund la întrebarea ta: Nu știu să îmi fac timp pentru mine. Eșuez lamentabil la treaba asta, chiar și în cele mai ambițioase fantezii. Dar sunt oarecum împăcată cu treaba asta. Prefer să cred că timpul pentru mine este tot timpul pe care îl trăiesc. Nu îl pot separa. Nici nu vreau, de fapt, e ok așa.
Alexandra Bădicioiu Matei

Într-un episod din Seinfeld, Jerry, Elaine, George și Kramer se întorc de la o înmormântare și încep să se gândească la felul în care își petrec viața. Se hotărăsc că de acum încolo o vor prețui mai mult, vor face lucruri importante, nu vor mai pierde timpul. Dar ce ar putea face diferit, totuși? Cum ar putea să își petreacă timpul astfel încât să aibă sens, să nu pară irosit? Ce să dea la o parte? Oare vor mai avea voie de acum încolo să iasă la cafea cu prietenii?

De fiecare dată când iau decizii din acelea importante, în care îmi promit că mă voi mobiliza mai bine în viitor și voi ajunge la versiunea mea mai bună, aceea în care voi croșeta sertare temporale bine organizate cu tot ceea ce e nevoie pentru planuri pe termen scurt, mediu și lung, îmi aduc aminte de episodul acesta din Seinfeld și încep să râd, gândindu-mă ce voi pune de fapt în sertarele acelea. Cred că voi pune tot citit, scris, făcut unghii și iubit, toate de-a valma, cât să nu prindă un aer prea serios.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (III)

Un serial cu oameni ocupați

Even the best job will never love you back, scrie Zoe Williams în The Guardian. Și, în timp ce se întreabă cum ne va fi mai departe, dacă extrovertiții se vor întoarce la birou și introvertiții vor continua să lucreze de acasă, nu ocolește elefantul din camera – centralitatea biroului în viețile oamenilor, nevoia intrinsec umană de a avea un scop în viață, de a face lucruri care să aibă sens dincolo de condica bifată conștiincios și fluturașul de salariu. Felul în care biroul ăsta te urmărește peste tot, te stoarce de puteri, se insinuează acolo unde nu-i mai e locul. O citesc în buza dimineții, în timp ce îmi pun semnul ăsta ca de carte în minte – e joi, să nu uit să-mi public serialul despre timp. Când l-am început, nu m-am așteptat la atâtea povești. Nu m-am așteptat ca zona asta, nevralgică pentru mine, a cheltuirii constante de sine în lucruri despre care nici măcar eu nu o să-mi mai aduc aminte peste câteva zile, să fie atât de plină de miez și pentru alții. Timpul pentru tine vorbește, în fapt, despre sensul pe care-l dai lucrurilor pe care le construiești. Pentru cei fericiți, aspirația și job-ul se suprapun, ceea ce nu înseamnă și nu va însemna niciodată că munca nu e tot muncă, sau că nu epuizează, sau că nu-ți atârnă greu în buzunare și că nu te sleiește, chiar și atunci când o iubești. Că nu-ți pui întrebări: ce faci, în timpul ăsta, pentru familia ta? Cât timp rămâne pentru ei? Cât timp pentru prieteni? Ce felie din tine capătă ei – cea consistentă sau firmiturile? Și, în cele din urmă, ce faci pentru tine? Cât din timpul unei zile e al tău și cum îl cheltuiești?

Valentina Băințan, realizator și producător TVR

“…mă scufund în vină ca Diogene în butoi…”

Dragă Ioana,

M-am decis să scriu aceste rânduri pornind de la cuvintele tale de mai sus, ce-mi răsună în minte de câteva zile…de fapt, cam de când mi-ai lansat provocarea de a răspunde la întrebarea “Tu cum faci să ai timp pentru tine?” Am stat și m-am gândit, apoi am citit ce au scris ceilalți invitați ai tăi în acest proiect și… iar am stat să cuget… doar sunt ardeleancă. Și noi așa procedăm.

Să știi că am rezonat foarte mult cu ceea ce spuneați tu și Oana Boca Stănescu despre acel sentiment de vină. Ce vine la pachet odată cu aducerea pe lume a primului copil.

Vi-nă vi-nă vi-nă. Îmi răsuna mereu în urechi, precum ticăitul unui ceas elvețian, ori de câte ori programul de lucru se extindea cu câte un festival sau vreun eveniment transmis în direct. Sufeream îngrozitor pentru că eram departe de copil. Iar să fac ceva și pentru mine, era un subiect tabu. Exclus. Out of the question.

Însă perspectiva aceasta mi s-a schimbat cumva în bine, printr-o întâmplare foarte simpatică petrecută acum câțiva ani, când a trebuit să filmez într-un proiect privat prin țară cu SoNoRo. Atunci am descoperit locuri încântătoare în Transilvania. Locuri de poveste, cu istorii fantastice…

Însă era prima oară când plecam mai multe zile de acasă. Doamne! Am zis că mor, că se termină zilele, că sunt o trădătoare și o cumaipututsăfaciașacevamamădenaturată?

Dar tăceam, înduram și număram zilele până mă întorceam la copil. În fața muzicienilor afișam o Valentina veselă și exuberantă, glumeață și cu pletele în vânt, însă seara, când închideam ușa camerei de hotel în urma mea, butoiul cu VINĂ mă aștepta romantic și languros pe fotoliu.

Până într-una din zile, când, aflându-mă în mașină cu Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo (de care mă și leagă 16 ani de prietenie), îl surprind că îmi spune din senin: “Ce noroc pe tine că te-am scos cu proiectul ăsta din casă. Nu? În sfârșit ai mai ieșit și tu din universul tău blocat în sentiment de vină și te poți bucura de toate locurile prin care mergem. Că viața trece repede. Și copilul va pleca la un moment dat pe drumul lui. Iar tu o să îți dai seama cât ai pierdut, refuzând să trăiești și pentru tine!”

Paf !

Whaaaat? Ce-a spus? Panică. Șoc și groază. Eram siderată, îți dai seama. Doar că șocul era cumva împărțit. Pe de-o parte mă întrebam cum și-o fi dat seama că sunt “cu capul”, pe de alta, am realizat câtă dreptate avea…

Acel moment a fost fix ca un “cut” pentru mine. S-a rupt filmul. Filmul în care personajul principal eram eu, iar în toate celelalte roluri juca VINA.

Mi-am dat atunci seama că nu puteam trăi așa. Că viața este, trebuie să fie și despre noi, mamele. Că pe lângă copii-serviciu-deadline-uri și proiecte diverse, nu strică să ne oprim din când în când, să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm: “Bun. Astăzi ai făcut asta-asta-asta. Dar pentru tine, cea din oglindă, ai făcut ceva frumos, care să te încarce cu acea energie magică?“

Este imperios necesar să facem zi de zi ceva frumos pentru sufletul nostru. Pentru că acel “ceva”, cât de mic, ne încarcă și ne dă un elan nebănuit în a termina ceea ce avem de făcut în materie de proiecte, serviciu sau atribuții casnice. Și aici aș vrea să fac o mică paranteză, ca să nu fiu înțeleasă greșit. Toate lucrurile ce trebuie realizate pe parcursul unei zile, le duc la bun sfârșit pentru că îmi face plăcere. Și pentru că îmi aduc bucurie și satisfacții. Sigur că sunt și momente în care “fluierul fierbătorului” din cap țiuie asurzitor, însă exact acele momente ne fac mai puternici, mai hotărâți, mai ambițioși, mai tenace. Mai învingători cu noi înșine.

Iar acum, să răspund și întrebării tale, ce face subiectul acestei mărturisiri prelungite: DA, în fiecare zi reușesc să fac ceva pentru mine: fie că citesc câteva pagini, fie că ascult puțină muzică, sau că frunzăresc internetul după lucruri care mă pasionează… Iar un lucru numai și numai pentru mine, pe care îl fac zi de zi, cu religiozitate, se întâmplă în fiecare dimineață. Îmi place la nebunie să mă trezesc în jurul orei 05.00 (uneori se întâmplă să fie și 04:30) – da, da, fără ceas – să îmi pregătesc cafeaua și micul dejun, să mă așez apoi în canapea cu cana fierbinte, să dau drumul la televizor și să mă delectez timp de o oră pe HGTV (Home and Garden Television). Mi se pare cel mai fain lucru din lume si totodată modul ideal de a-mi începe ziua. Și orice fel de zi s-ar anunța la orizont, acel moment de relaxare și delectare vizuală îmi încarcă bateriile bunei dispoziții și îmi dă un elan nebănuit.

Știi de ce?

Pentru că mi-am început ziua gândindu-mă întâi la mine.

P.S: Sentimentul de vina mai exista totusi si pandeste din umbra, mai ales atunci cand lipsesc prea mult de langa copilul meu.

Melania Medeleanu, trainer, public speaker, fondatoare MagiCAMP și Zi de BINE

Dacă m-ai întreba ce-mi lipsește cred că în 90% din cazuri aș spune “timpul”. Dacă mă auzi văicărindu-mă, e probabil pentru că mi-ar mai fi trebuit niște timp. Încă o oră dacă aș mai fi avut cu cursantul X, încă o săptămână pentru proiectul Y, încă 20 de minute dacă aș mai fi reușit să țin ochii deschiși aș fi terminat cartea. Doar un ceas să mai fi dormit în plus…

Rareori însă, lângă “timp” aș pune „pentru mine”. Pentru că, într-un fel sau altul, cam tot ce fac e pentru mine. Am bafta incredibilă de a avea o meserie care mă pasionează atât de tare încât niciun minut pe care i-l dau nu e prea mult, nu e în plus, nu e o corvoadă. Da, uneori nu-mi ies cum mi-aș dori și aș da cu dragă inimă vina pe câte un funcționar public sau pe câte un sistem nefuncțional. Dar adevărul e că dacă aș fi avut pentru ele ceva mai mult timp…aș fi găsit o soluție.

Mi-ar trebui mai mult timp pentru ai mei, pentru meșteșugit lucruri prin curte sau pentru câte o cochetărie – shopping, manichiură, ieșit în oraș cu prietenii.
De curând am început un experiment: aveam prea multe haine și oricât aș da din el, tot prea multe sunt. Așa că am decis ca pentru fiecare bluză pe care o mai cumpăr, să scot din șifonier două. Nu-i ușor. Mă despart greu de lucruri. Lucruri pe care, de altfel, nu le-am purtat cum ar fi meritat dar de care mă leagă mereu câte un “Mai știi? Rochița asta ai luat-o din locul ăla cochet din Sighișoara, eșarfa e din Saint Malo și încă mai am poza aia în care o purtam cu un nod discret într-o parte”.

Experimentul e reușit: cumpăr tot mai puține haine și cu fiecare dintre ele, șifonierul începe să mai respire puțin”.

Cred că o să-l aplic și pentru timp: o ieșire în oraș, două zoomuri mai puțin. În fond, n-o să moară nimeni dacă lipsesc două ceasuri. Iar mie o să-mi prindă bine să schimb un “pentru mine” cu altul.

Te imbratisez,
mel

Livia Lucan-Arjoca, inițiatoare SMARTKID și 7ARTE

Am avut o copilărie cu timp nesfârșit, în care nu făceam altceva decât să stau gură-cască prin Lunca Oltului și Pădurea Harca, două nesfârșiri care nelimitau spațiul meu de joacă, ferma de la Câmpu-Mare din județul Olt, unde este acum sediul „Domeniile Sâmburești”. Prețul acestei copilării mitice a fost scump și l-am plătit cu meseria mea, de jurnalist, tot timpul patronată de…urgență.

Primii mei ani în presă au fost într-o agenție de știri. Agenția dă prima știrea, altfel nu este competitivă. Ca să se întâmple acest lucru, ritmul de viață al jurnaliștilor de agenție este ceva greu de imaginat. Pentru știri am plecat de la aniversări, cafele, petreceri, înmormântări, ședințe cu părinții, de sub duș, am întârziat (ore) să iau copilul de la grădiniță sau de pe la alte activități, n-am avut concedii mai lungi de o săptămână și, oricum, lucram și în concedii. Când am făcut schimbarea de la presa de agenție la presa de cotidian am început să respir…dar era doar o impresie, tot cu accelerația la podea eram. Treaba aceasta a venit cu somatizări și până la urmă, chiar cu boală. Profesional am făcut niște schimbări, personal am încercat să readuc echilibrul. Încă sunt dependentă de „a face”, în continuare nu am timp, dar lucrez la asta și încerc să-mi simplific cât mai mult viața, să fac doar acele lucruri care se aliniază cu viziunea și valorile mele. Este un proces cu care am răbdare.

„Timp pentru mine” nu este ceva sofisticat, dar este ceva esențial fiincă pentru mine înseamnă contactul cu tine autentic, cu resursele interioare. O să dau un exemplu foarte prozaic. Eram în vacanță cu prieteni apropiați și a apărut și discuția despre „îngrijire”. Prietena mea s-a plans ca are unghiile nefăcute, ca nu a găsit timp să și le facă înainte să plece în vacanță. Am găsit în bagajul meu trusă de manichiură și ojă, așa că i-am zis: „Haide, îți fac manichiura!”. Atunci mi-a zis, „Bine, dar nu acum, nu am starea”. Acest „nu am starea” este și al meu, și al multora dintre noi. Și înseamnă că, de fapt, AM AVEA TIMP, dar NU AVEM STAREA, adică acea liniște pe care ți-o da contactul cu tine, cu resursele interioare despre care spuneam. Și este valabil și pentru făcut unghiile, și pentru examenul de doctorat.

În altă oridine de idei, „timpul pentru mine” poate fi și timp pentru ceilalți. În ultimii ani mă ocup de programe de educație prin cultură la Asociația 7 ARTE și smARTkid, și chiar dacă acest lucru implică multă muncă, acolo câștig timp pentru mine fiindcă fac ceva care pentru mine este plin de semnificație și de sens. În mod constant fac cursuri și investec în actualizarea mea, lucru care mă face să nu am timp, dar care, in mod paradoxal, reprezintă „timp pentru mine”. Am în minte, deja scrise, cărți pentru copii și cărți de poezie care s-au născut din „timp pentru mine”. Mai trebuie înca puțin „timp pentru mine” să le pun și pe hârtie și să vi le dăruiesc.

Sigur că este o diferență între a-ți face manichiura și a zice că a fost timp numai pentru tine și, de exemplu, a scrie acest text. Însa eu, scriind acest text mi-am făcut timp pentru mine. Așa simt. Și îți mulțumesc că mi-ai oferit ocazia să o fac.

Fotografia aceasta, de final, mi-a dăruit-o Melania. E un răspuns în sine. Și m-am gândit că ține loc și de ”mulțumesc” al meu, dincolo de cuvinte, pentru toate bucățile astea atât de consistente de timp, gând și viață pe care le împărțim.