UNDE LOCUIESC

Mâine vorbesc, la MȚR, despre o carte cu case superb alcătuită, despre patrimoniu și despre locuire.

De ultima oară când am vorbit, în prezența acelorași autori, despre ceva similar, nu mai locuiesc în aceeași găoace profesională. Oamenii locuiesc într-o mulțime de spații – într-un corp, în niște relații, în niște acte, în birouri, în studiouri, în ateliere, pe o barcă sau într-un laptop. Poate că singurul lucru propriu locuirii nu e durabilitatea, ci tocmai efemerul ei.

Să mă explic.

Recent am stat de vorbă cu o arheoloagă foarte cunoscută care susținea că principala calitate a locuirii urbane e aceea că orașele nu stau pe loc, ci se transformă continuu (ca peisaj, cumul de identități, spații creative, creuzet de șanse și așa mai departe). Mi-a plăcut. Tensiunea dintre o casă și acasă stă în felul în care un loc te reflectă pentru o perioadă de timp. În teorie e simplu, în fapt e foarte complicat.

Unde suntem acasă, de fapt? În corpul care învață să meargă, în cel tânăr, care stă bine pe picioarele lui, sau în genunchii care tremură ca niște obloane scârțâitoare? Cum lucratul de acasă te transformă în birou flotant, spațiul profesional ține, vrei, nu vrei, și de câte dioptrii ai, și de cât de ușor te apleci după pixul care ți-a căzut pe jos, la fel cum ține de informația pe care o stăpânești și de siguranța cu care o aplici. Suntem acasă în momentele noastre de umor și locuim pasager în momente de furie? Sau poate e invers? Când ne strângem lucrurile dintr-un birou care a fost al nostru, ce luăm cu noi? Cum se împachetează râsul și complicitățile, ce faci cu cioburile de entuziasm, cu ce vedeai pe geam și cum mirosea lemnăria, cu zgomotul care te definea (cineva mi-a spus cândva, la finalul unui concediu, că-i lipsise zgomotul cerceilor mei pe holuri)? Și în ce măsură acolo, de fapt, locuiești mai mult ca în trei pixuri, o agendă și o cană de cafea?

O să-mi spuneți că acasă sunt ceilalți. Așa e. Și eu spun asta mereu. Nu e locul, sunt oamenii. Dar privirea omenească e și ea schimbătoare ca orașele. Azi ne simțim acasă în privirea celuilalt, mâine nu ne recunoaștem. În care din cele două e, de fapt, locul nostru? Și cum faci să nu stai mereu cu bagajele făcute?

Nu știu cât de acasă sunt meseriile. Poate că sunt. Pentru mine, lucrurile sunt destul de simple.

Cred că sunt, prin excelență, chiriașă. Colecționară de momente. De sezoane. De amăreli, dezastre și bucurii disparate. Le aparțin tuturor, pe rând, intens. Ultimii ani m-au învățat că stabil nu e nimic, nimic nu e de tot.

Locuiesc și la biroul meu, și în două laptop-uri cu utilități diferite, și în câteva opinii, și în fluxul și refluxul coșului de rufe, locuiesc pe canapeaua pe care râdem și în câteva locuri din care am plecat pentru că nu mă mai locuiau ele pe mine. Locuiesc în eșec (monolit, greu, strivitor) și în zile în care mă gândesc să-mi cumpăr cercei noi și să experimentez alt sunet. În renunțări. În cearta continuă cu corpul ăsta care se văicărește, de la o vreme, dacă beau prea multă cafea și obosește așa cum nu țin minte să fi obosit înainte. Sunt doar chiriașă în el. La un moment dat o să mă mut.

Locuiesc într-un apartament de bloc și în pantofii care mă poartă prin oraș. În povești succesive. Într-o structură anxioasă în care câteodată e frig și câteodată e întuneric.

Locuiesc în toate lucrurile pe care le fac prost și în distanța dintre ele și mine. Și cred în casele astea, făcute „pe hârtie”. Cuvinte în care stai o vreme. Ca atunci când deschizi fereastra și respiri alt aer.

Acum foarte mult timp, am scris despre o moluscă neliniștită care-și tot construia compartimente noi de viață și sens, până s-a sleit. Până la sfârșit. Poate că importantă nu e durabilitatea. E doar momentul. Doar sideful care strălucește o clipă într-un strop de mare. Tot restul trece. Se cojește ca bronzul de-o vară.