Uneori e doar o oră. O plimbare. O după-amiază sau o seară. Printre temele ei și treburile mele, furăm un pic de timp pentru noi. Câteodată e cu filme și înghețată, alteori cu o ieșire la restaurant, la hoinărit prin oraș, la cumpărat de cărți, figurine și materiale de pictură. Alteori doar citim umăr în umăr, seara.
Nu iese mereu cum ne-am dori. Viața amândurora se complică, pentru că amândouă creștem. Mă rog, eu mai mult îmbătrânesc. Ea îmi arată exerciții de gimnastică și mă duce la Wakanda Forever, eu îi dau să asculte Florence and the Machine și-i povestesc despre un cățel din cartea la care lucrez. Câteodată se oprește din relatările ei savuroase de la școală și mă întreabă, brusc, „la tine cum a fost?”. Mă înduioșază puțin. Îi spun despre Ghilgameș și Enkidu, ea îmi face cunoștință cu Oh Hellos. Împărțim câte un serial sau câte un drum cu hlizeli. Învăț cine este. Încerc să-i strecor în buzunar câte-un strop de încredere. Să parez tristeți. Să desfac angoase. Uneori nu sunt bine. Se prinde. Întotdeauna. Și, cumva, găsește întotdeauna o replică, o imagine, o melodie-plasture. Funcționează.
Și uneori ne facem vacanță în mijlocul săptămânii, o oră, două. O bucățică de timp numai pentru noi. Una în care să vorbim, să râdem, să purtăm discuții de adulți și să ne facem poze caraghioase, ca în filme, în oraș.
Copiii au nevoie de un timp al lor. Mă sperie faptul că și în secolul XXI sunt adulți care nu țin cont de asta, de faptul că și copiii sunt oameni care au nevoie să se odihnească, să-și varieze peisajul, să se amuze, să fie stăpânii timpului lor. Adevărul e, însă, că și eu am nevoie de timp cu ea. De complicitatea noastră, în continuă reinventare. De conversație. De glume pe care să le împărțim. De cuvinte care să fie numai ale noastre. Avem nevoie să învățăm lucruri noi una despre alta, pentru că ne schimbăm de la o săptămână la alta, pentru că nu vreau să ratez nimic important, vreau să știu și să înțeleg cine e ea, să o sprijin când trebuie și să-i spun că, da, are voce și idei proprii, are dreptul la pauză și la râs, și la greșeli. Am nevoie să știe că nu vreau nimic de la ea decât să fie bine în pielea și în povestea ei. Că nu există om perfect pe fața pământului. Și nici viață fără cusur. Că îmi place că e un om bun. Asta e, în fond, tot ce mi-am dorit.
Și poate că asta ratăm cel mai ușor – zilele în care nu facem altceva decât să aflăm ce le place, ce-i interesează și de ce, dincolo de orice impuls cicălitor didacticist. Nu trebuie să învețe ceva în fiecare zi. Uneori e bine să învățăm noi despre ei. Și îmi place să învățăm împreună cine suntem în formula asta nouă, de copil mai mare și mama lui mai mică.
Îmi place să ne împăcăm după o zi în care am fost în contratimp și să recuperăm ore pe care nu le-am împărțit. Să ne mai copilărim un pic amândouă. Să mă scoată la joacă. Să ne demontăm una alteia clișee, prejudecăți și încăpățânări. Și să râdem, chiar și în zilele cu mulți nori, pentru că ne avem una pe alta, avem poveștile, piesele, cuvintele și proiecțiile noastre, avem tricouri pereche și mers sincron, avem planuri și simpatii comune, avem liste de cumpărături pentru ceilalți pe care îi iubim, avem site-uri pe care așteptăm reduceri, avem cărți de terminat și seriale de început, avem… nevoie una de alta.
Notă: Nu mai știu când și cum i-am spus prima oară „ziua fetelor”. Cred că așa o deosebeam de zilele în trei, de timpul tată-fiică, de alte lucruri… Noi nu am făcut niciodată împreună „activități”. Am evadat din turnuri de plictiseală, ne-am îmbarcat pe corăbii vânate de pirați, am acostat cu Ulise de mână pe malul feacilor, am jelit amarnic moartea lui Thorin Oakenshield, am împărțit aceeași vrajă livrescă favorită – protego maxima fianto duri repello inimicum. Și am ieșit la mal, Harry. Întotdeauna.
ioanabaldea.com 