De la șoferul care urlă în trafic, la vecinul care urlă în toiul nopții, la profesorul care urlă în oră, la copilul care urlă în pauză, la tine care urli. La altcineva. Căutăm pe șoptite soluții pentru viața trăită cu vocea ridicată. De obicei când ne doare gâtul sau când obosim. Adevărul, arareori pur și niciodată simplu, cum ar spune Oscar Wilde, e că ne urlă multe frici pe dinăuntru. Neputința e mai mereu zgomotoasă. Ne uităm la documentare, căutăm mindfulness pe Youtube, pledăm pacifist cu vecinul, cu profesorul, cu copilul.
Nu m-am apucat să scriu despre asta ca să mă alătur corului care arată cu degetul violența nejustificată, deși ea e peste tot – în reclame, la Poștă, la spital, pe stradă, în background-ul nostru cultural, în informația primară, în adolescența din jurul blocului și din curtea școlii, într-un headline, într-o ședință, într-o notă, într-o ușă trântită, într-o durere insuficient mestecată interior. Face și desface ierarhii, convinge copiii să sară pe geam, când nu mai pot de umilință, rupe familii, crește în spatele (prea) multora ca o cocoașă în care se amestecă genetic părinți și bunici. De curând, cineva m-a întrebat cum ar trebui tratat dezechilibrul acesta social care pare mai acut acum, după un an de frici, ca înainte. Apetitul ăsta fantastic de a urla la celălalt. De a-l pălmui metaforic. De a șterge cu el pe jos. De a-l umili. De a-l îndoi. De a-l rupe. Am spus, cu destul de multă convingere, că eu cred în conversațiile publice, la nivel de comunități și micro-comunități, în dezbatere, în punerea subiectului pe tapet în școli, în companii, în librării, peste tot. Cred în trasul de mânecă, în umanizarea instantanee și obligatorie a celui la care urli ca să calmezi o frustrare născută în altă parte. În exercițiul negocierii, al argumentului, al dezechilibrului ostoit nu de timp, ci de cuvinte.
Azi, însă, am văzut o scenă clasică, revelatorie în simplitatea ei. Copilul se împiedică și cade. Se ridică plângând, aleargă la mama care merge cu doi pași în fața lui și o lovește cu jucăria, țipând amcăzutamcăzutamcăzut… E atât de simplu, de fapt. Lovim pentru că ne doare. Nu știm prea bine să vorbim despre durerea asta și atunci o replicăm în celălalt. Mi-am dat seama că știu foarte mulți adulți toddleri.
Așa că poate durerea e conversația socială necesară. Suferința din care proiectăm durere înspre celălalt și, câteodată, înspre noi înșine. Generația mea așa a învățat. Să ia note mari ca să fie iubită și să muncească până cade din picioare ca să fie apreciată. Și, da, cred că e o formă de violență pe care o generație întreagă a întors-o către sine, cu pumni imaginari, până când ne-am îmbolnăvit, am obosit și am urlat la celălalt tot ce nu mai avem putere să urlăm înspre noi înșine. Mă uit la câtă lume se vede într-un film despre traumă și mă sperie un pic . Unde ne plasează asta pe noi, achieverii, workoholicii, extenuații, ipohondrii, defensivii, compulsivii, nehotărâții? Cei care așa am înțeles, că trebuie să fim cuminți și să învățăm bine, să muncim mult și să stăm în banca noastră? Nouă nu prea ni s-a povestit despre odihnă, răsfăț, compasiune (inclusiv pentru sine), identitate definită dincolo de borderouri, cataloage și ambalaj exterior. Așa că poate trebuie să povestim noi. Mai mult. Mai des.
E o lecție foarte grea. E o conversație aproape imposibilă. Și e foarte târziu pentru ea. Dar poate că merită.
Iei jucăria din mâna copilului, îl iei în brațe și-i spui la ureche, de câte ori are el nevoie, îmi pare rău că te doare. Poate că e atât de simplu.
Da. Toți ne-am plictisit. De Zoom și de DocuSign. De planuri pe termen scurt. De cei patru pereți, oricât de frumos ar fi accesorizați. De lipsa de proiecție, de hiperadaptabilitate. Cel mai acut am simțit asta după prima și foarte scurta evadare de anul acesta. După câteva zile la țară, m-am reobișnuit greu spre deloc cu o realitate despre care nici măcar nu știam că e atât de importantă pentru mine: lipsa unui colț de grădină. Cât de mic. O insulă verde, a ta, unde să scoți nasul când și cât ai chef, indiferent dacă plouă, dacă ești în papuci, dacă e două noaptea sau patru dimineața.
Cred că niciodată nu m-a bântuit ca acum gândul mutatului la țară. Lucru cel puțin bizar. Acum… nu foarte mult timp, aș fi spus despre mine că sunt o ființă eminamente urbană. Uite, însă, că după un an de evenimente și librării online, fără cafele băute pe drum, în conversație matinală cu un oraș care știa, cumva, să apese pe butonul PLAY, în cazul meu, lista obiecțiilor mele la rural se reduce la două aspecte. Ce-i drept, esențiale: școala copilului și diferite plictiseli medicale. Cum ambele sunt greu de reorchestrat în alt spațiu, …iată-mă captivă în oraș, la bloc, la etaj. Nu grădină, nu balcon. Câteva ghivece. Nu comunicăm bine, le suspectez că se tem de mine. Pe bună dreptate.
Îmi lipsește grădina aceea. Un loc de hălăduit, de observat, un ierbar viu, un soi de expoziție permanentă, cu actualitatea ei, tradusă în ritm suav, cu dramolete iscate între cuiburi și răsaduri, cu suspansul creat de un boboc înghețat peste noapte, cu câini care evadează dincolo de gard și, una peste alta, cu natura placidă în ceea ce privește tumultoasele mele probleme existențiale, de la net la taxe de plătit, rețete și orare pline de la prima la ultima oră a zilei. Inițial, m-am gândit că, poate, cu vârsta se activează o genă idilică, până acum nedetectată. Poate că ea intră în scenă oarecum sincron cu reumatismul și tabieturile. Adevărul, însă, e că dincolo de cei patru pereți suntem într-o permanentă stare de explorare, pe care în funcție de vârstă, rutină și preferințe, o traversăm cu mai multă sau mai puțină atenție. Lumea, la scară mică, poate fi o grădină. Acolo se întâmplă toate. Miracol și tentație. Căderi și expiere. Acolo e mereu timp (și spațiu) de otium meum, cum ar spune latinii.
Pe termen scurt, planurile mele de viitor includ o tartă, în weekend. Cu cremă de lămâie și cu mure. Am două mâini stângi, deci o să mă frâng un pic pentru ea. E, însă, o opinteală bună, la finalul căreia mă întrevăd fericită din toate punctele de vedere. Bine, mai puțin caloric. Pe termen lung, fantazez la o grădină înflorită în care mă strecor dimineața, cu cana de cafea plină ochi, cu laptop-ul plantat afară, pe o masă, sub un pom, cu idei care, dincolo de actuala viață de oraș și ghiveci, ar avea o șansă… nu știu la ce, poate la un soi de înflorire. Mi-e dor de grădina pe care nu o am, la care nu am acces, care e în afara rețelei mele. Connect to outdoor. Sună a vrajă, a ușă încuiată, a fereastră care nu se deschide, a pagină care nu se mai încarcă. Dar e frumos să ți-o imaginezi. Să o crezi posibilă. Într-o zi…
Am dat rar pe aici în ultimul timp. Din motive multiple. Lumea mea e complicată, iar eu sunt un mic Sisif din ce în ce mai obosit. M-am trezit, însă, zilele astea, cu o întrebare care, de când mă știu, mi-a organizat ceva mai bine haosul interior. M-a ajutat să văd mai clar în momentele proaste.
M-am gândit s-o dau mai departe. Poate mai ajută pe cineva, poate plutește ca o ușă de dulap și reușește să țină la suprafață, pe un ocean rece, mai mult de doi oameni 🙂
Pe tine ce te face să fii tu?
Așa sună întrebarea mea. Câteodată reușim, chiar și pe o perioadă mai lungă de timp, să funcționăm ca niște mici roboței, facem ce trebuie, ne organizăm viețile în sisteme de susținere, ne concentrăm pe util și pe utilitar. Siguranță, stabilitate, rutină bună, mici plasturi de supraviețuire (o înghețată în plus, poate mai multe cumpărături, un mic viciu întreținut (eu, când nu-mi mai doresc cercei și cărți, știu că nu-i a bună), ideea că mai e puțin și… [insert guilty pleasure]. Facem ce trebuie, cât trebuie. De la un punct încolo, însă, ne târâm spre un finish. Spre cine suntem, într-un fel.
Poate că nu mai suntem cine eram anul trecut. Sau acum doi ani. Sau cinci. Lucrurile care ne făceau să fim noi, cele la care eram buni, poate, cele care ne făceau să râdem, cele pe care le asamblam cu plăcere într-o volută identitară sunt încă acolo. Cât din ele reușești să faci, în viața ta de acum?
Ce lași să moară pe drum? Și de ce?
Cunosc oameni extrem de talentați într-o direcție sau alta care supraviețuiesc în cu totul alte domenii decât cele în care excelau. Că așa e viața. Îți dă câte-o furtună, te mută pe un alt continent… și câteodată te face să pierzi piese pe drum. Și să nu mai știi. Ce făceai tu bine. De ce. Cu ce miză. În plan concret, lucrurile astea îngropate voluntar, părăsite, uitate, creează nedorite zone deșertice acolo unde au fost, cândva, grădini.
Da, sunt și lucruri care țin de vârste pe care le părăsești. Gusturi care se schimbă. Abilități care evoluează. Sau involuează. Sau stagnează. Sau dispar.
Dar sunt și lucruri care zac într-un sertar închis. Pentru că nu ai timp, nervi, chef, vlagă de ele.
Azi m-am gândit puțin la Arhitectura fericirii a lui Botton. Și la structura de rezistență a fiecăruia dintre noi. La ce făceam bine. La ce pot face mai bine. La ce nu fac. Pentru mine.
M-am trezit cu versurile astea ale lui O’Shaughnessy în minte, ca un soi de amintire vinovată a unui viitor neîntâmplat:
”We are the music makers, And we are the dreamers of dreams, Wandering by lone sea-breakers, And sitting by desolate streams; — World-losers and world-forsakers, On whom the pale moon gleams: Yet we are the movers and shakers Of the world for ever, it seems.”
Un interviu despre freelancing, ilustrație, tihnă și cocori
Pe Alexia Udriște o știu de mai mult timp, dar parcă nicicând nu m-am bucurat de imaginația ei atât de diversă cromatic ca în ultimul an, când din ilustrațiile ei s-au furișat bufnițe și au înflorit iriși în laptop-ul meu adesea potopit de tristeți.
Pe paginile ei , care sfârâie de muncă, am găsit mereu un colț cu soare de care m-am bucurat și unde am aruncat ancora atunci când cenușiul din jurul meu a fost dens. Mi-ar fi plăcut mult să stăm de vorbă la o cafea, lucru pe care încă sper că îl vom face curând, într-o lume mai prietenos colorată.
Alexia. Fotografie din arhiva personală
– În primul rând, trebuie să-ți spun că pentru mine, în perioada asta, a contat fiecare bucățică de frumos, iar site-ul tău e un veritabil sipet cu comori, fapt pentru care îți mulțumesc, din nou, din toată inima. Așa, ca mine, sunt mulți cei cărora le-ai colorat zilele în culori mai frumoase, le-ai strecurat o crenguță sau un animal jucăuș în peisaj. Tu de unde-ți încarci bateriile?
– Uite, pe mine genul ăsta de lucruri mă fac să mă hlizesc la pereți și să-mi încarc un pic bateriile – faptul că oamenii găsesc o gură de aur în munca mea. Îmi vine foarte greu să găsesc resurse pentru asta constant – fiindcă bateriile mele bat spre zero de ceva timp și nu par să-și revină. E o stare latentă în care îmi iau energia din feedback bun, ore petrecute săpând în grădină, pauze de muncă în tihnă cu mine sau jocul cu fiica mea, în zilele în care pot face doar asta. A devenit teribil de obositor să fac tot simultan, așa că profit să-mi reîncarc bateriile oi de câte ori am ocazia să mă concentrez pe un singur lucru: fie el pictat, joc sau împachetarea comenzilor din magazinul online.
–Ce înseamnă să fii ilustrator freelancer în pandemie?
-Probabil că dacă vei întreba 30 de ilustratori vei primi 30 de răspunsuri diferite, cum e și normal. Cred că depinde extraordinar de mult de ce fel de ritm ai avut înainte de pandemie. Eu m-am bucurat enorm de perioada stării de urgență, spre exemplu, când cu toată incertitudinea de atunci, m-a lovit un val de tihnă. Zilele astea, cu agitația la cote maxime, mă gândesc uneori cu melancolie la plimbări, la păsările care invadaseră orașul sau la cafelele sorbite printre blocuri. Mi-a priit – atunci. Un an mai târziu, mă văd într-o alergătură continuă. Pentru mine lucrurile nu s-au schimbat foarte mult – am schimbat un pic nota colaborărilor și am început să le filtrez foarte mult, am început să lucrez mai multe proiecte pe care le țineam într-o zonă de wishful thinking și să investesc mai mult decât o făceam înainte în brandul personal. E o mișcare pe care am făcut-o fiindcă mi-o doream și o aveam pe listă, pandemia doar mi-a dat avântul.
Alexia Udriște
–Ce a fost cel mai greu, anul trecut?
–Anul trecut a fost un an tumultuos pentru toată lumea, însă în cazul meu a fost un hop continuu, fiindcă demarasem pocesul de plecare din București care a fost întârziat considerabil de pandemie. A fost greu să pot să fac față la schimbul de roluri pe care trebuia să mi-l asum de la un minut la altul. Probabil toți părinții care lucrează de acasă știu cât de istovitor este. Dincolo de asta, am început lucrul pe șantier și ne-am mutat într-o casă nouă care mai avea și încă are nevoie de timp. Să fii creativ când ai atât de puțin timp pe care îl poți valorifica este foarte greu. În 2020 am pictat cel mai puțin din ultimii 5 ani, dar am lucrat cel mai mult – fiindcă pe lângă ilustrație a fost nevoie să găsesc timp pentru marketing și managerierea magazinului. Trebuie să recunosc că la finalul lui 2020 m-am simțit complet dovedită și-am intrat într-un soi de disperare. De atunci lucrez zi de zi la a delega mai bine sau a găsit metode mai eficiente de a face lucrurile. Îmi tot vine să spun că ”e greu”, însă e mai mult de atât – e atât de greu că singura soluție este ca în definitiv să fii mai blând cu tine însuți (iar asta trebuie să recunoaștem cu toții că este cel mai greu!).
–Cum lucrezi? De ce ai nevoie ca să fii, cu adevărat, tu, când imaginezi o poveste nouă?
-Ori de câte ori îmi vine vreo idee ajung să o notez undeva. Am o listă luuungă cu concepte pe care vreau să le dezvolt, iar atunci când găsesc momentul oportun e bucuria aia că materialul curge și nu trebuie activ să caut.
Am nevoie de liniște. Am să repet asta la infinit – pentru mine tihna și liniștea sunt dătătoare de inspirație – fiindcă acolo am spațiu să mă adun eu pe mine, eu cu mine. Când mă pun la masa de lucru am cu mine toate plimbările din pădure, toate vrăbiile care se adună lângă casă seara, toate mașinile desenate pentru fiica mea pe orice bucată de hârtie. Cum poți să fii lipsit de inspirație atâta vreme cât ai ochi, urechi, miros? Trebuie un pic de atenție. Acolo intervine tihna – îți trebuie timp să te poți concentra pe fiecare în parte, îți trebuie timp să nu trăiești într-un du-te-vino continuu.
–Care au fost cele mai provocatoare proiecte din ultima perioadă?
-E o provocare să faci producție de orice fel, mai ales în pandemie, când lucrurile funcționează de la distanță. Dacă era greu înainte, acum sunt mai multe impedimente. Îmi vine greu să manageriez tot ce ține de magazinul online, de producție și marketing în timp ce creez, în timp ce am o viață în restul timpului. Am continua senzație că sunt sloppy în tot ce fac dincolo de ilustrație, fiindcă nu am suficiente ore în zi pentru a îndeplini toate nevoile corect. Sunt chițibușară, îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, iar binele acela nu-i relativ deloc. Mă văd nevoită să îmi accept limitele.
Tea towel by Alexia Udriște
–Ce ți-ai fi dorit să poți face și nu ai reușit?
-În 2020 mi-aș fi dorit să călătoresc. Mi-aș fi dorit să avem libertate mai mare de mișcare, însă am scos-o la capăt cumva. Cred că de acum încolo încep să resimt mai tare nevoia asta, de a merge în locuri noi și de a mă simți în siguranță. Nu reușesc să mă simt în siguranță dacă nu-mi știu exact itinerariul, care acum este extrem de limitat, iar asta ia din spontaneitatea pe care o apreciam enorm când venea vorba de plecări.
–Te-ai mutat din București. Ai scris despre asta, ne-ai și arătat câte un colț din lumea ta cea nouă. Ce impact a avut mutarea asupra vieții tale creative?
-Țuști, așa a luat-o în sus! Cum e asta, să ieși afară în 2 secunde oricând ai chef, să nu auzi mașini și să respiri aer curat? Am vrut ca timpii în care nu lucrez să se resimtă ca timp liber, iar eu asociez mult libertatea asta cu natura și cu cât mai puțini oameni pe metrul pătrat. Ce e drept, odată cu pandemia am început să apreciez mai mult cafelele băute cu prietenii în jurul unei mese ori un prânz bun mâncat în bistro-ul favorit, ori un concert din Green Hours, ori chiar aglomerația aia din centrul vechi în zilele de vară. Cu toate astea nu cred că va întrece nimic cafeaua băută pe scări sau pe Tilda sărind în bălți, prin ploaie, vara. La finalul primei veri aici știam deja ce oră e după animalele care ieșeau la pășunat. Tu știi ce stare de bine mi-a dat mie să știu că e ora 11 dimineața fiindcă oile intrau la umbră? E o realitate cu care eu sau soțul meu nu am avut contact, fiind amândoi crescuți între blocuri. Mă bucur că pot să trăiesc în ambele lumi.
–Ce te-a ajutat, în perioada asta?
–Mi-am pus mult resursele în a construi un brand, mă ajută să văd că ia aripi și că munca mea nu e în zadar. Pe mine mă ajută orice progres vizibil, fie că e o mână de var dată în baie, 3 mp de grădină săpată sau un zâmbet de copil bucuros că și-a terminat puzzle-ul de 36 de piese – iar pe plan profesional mă simt împinsă de la spate de fiecare comandă pe care o primesc în magazinul online, dar și de interacțiunile pe care le am cu comunitatea mea din online.
–Spune-mi trei lucruri pe care nu le suporți la alții 🙂
–Uai, chiar zilele astea trec printr-o situație în care mă lămuresc încă o dată că nu sufăr lipsa de consecvență atunci când vine vorba de oamenii cu care lucrez. Altfel, nu sufăr lipsa de sinceritate și neasumarea (un cuvânt mare, știu).
–Ce (alți) ilustratori urmărești și de ce?
–O urmăresc cu drag pe Oana Ispir și călătoria ei cu linocut – și-s și tare bucuroasă că am două lucrări la mine acasă. Maria de la Micul Haos îmi e incredibil de dragă, sunt fascinată de munca ei. Mai sunt, n-am să-i enumăr pe toți, dar fiecare are ceva speficic care mă atrage.
–Care e cel mai mare clișeu în care ne împotmolim când vine vorba de munca unui artist?
–În general, tot ce ține de inspirație. TOT. Oamenii se așteaptă mereu la răspunsuri foarte complicate (mie-mi place să le zic ”pompoase”) și pline de filosofie – care de cele mai multe ori nu există.
–Emani fragilitate. Cum ți-ai construit curajul de a merge pe drumul tău?
-Cu fragilitatea înainte, aș zice. Cred că m-am prins devreme, foarte devreme, că nu am nimic de câștigat dacă pretind că sunt mai complicată decât sunt. Am pornit de foarte mică printre oamenii pe care i-am admirat, iar asta mi-a adus oleacă de smerenie. Îmi e însă greu în continuare să-mi găsesc locul. A trebuit să iau devreme frâiele a ceea ce vreau să fac și a ceea ce vreau să cresc în mine, iar asta mi-a dat curaj, dar și tone de îndoieli.
-Un obicei prost de care încerci să scapi :-). Ai așa ceva?
–Am o groază! Unul dintre ele este că sunt dezordonată. Iar aici este un paradox, fiindcă haosul îmi creează agitație, și în niciun caz nu-mi lasă creativitatea să zburde.
–Ce vei păstra din toată perioada asta?
-Tihna pe care o învăț. Fac pași de melc, dar simt cum încolțește în mine sămânța asta e tihnei. Dintr-o altă perspectivă o pot vedea și ca pe o lehamite în a mă mai lăsa purtată de probleme care, în fond, nu-mi aparțin – dar astea sunt exerciții pe care le fac eu cu mine. Odată cu pandemia am început să simt o disperare de a învăța să trăiesc pe mai multe planuri, nu doar secvențial, printre muncă și proiecte.
–Trebuie să pictezi ceva numai pentru tine. Ce cadou îți faci?
–Visez de jumătate de an să pictez niște cocori pe o dimensiune de 100cmx50cm. Ăla o să fie cadoul meu pentru când voi avea timp. Tot ce știu e că va mai dura un pic.
Pentru mine, nu există analgezic cum e scrisul. Dacă timpul pentru scris s-ar administra în pastile, aș lua cu pumnul. Zilnic. Știu, your ultimate junkie. Nu degeaba, când lumea mă strânge, îmi imaginez că scriu. Lucru pe care, așa cum cred că am mai mărturisit pe-aici, îl fac rar, din lipsă de vlagă. Unul din cele mai întristătoare lucruri, când obosești, e că, dacă ai o oră a ta, o cam zaci, după care nu faci decât să regreți zăcutul.
Iar oboseala cea mai mare, din ce citesc și aud și la alții, vine din lipsa unui orizont de așteptare bine definit, a posibilității de proiecție, a planurilor făcute măcar pe termen mediu. Probabil că una din probele de foc ale pandemiei a fost testarea constantă a adaptabilității fiecăruia dintre noi. Cum o să te descurci săptămâna asta? Cum faci cu deadline-urile, cumpărăturile, vria casnică, deriva școlară și trăitul relativ monahal, cu alți oameni văzuți mai degrabă pe ecrane decât în carne și oase? Faci, până la urmă. Atât că-ți consumi mai repede bateriile și, la finalul zilei, ești varianta epuizată a celui sau celei care ai fost. Într-un fel, lumea asta, prin care navigăm cu frâna de mână trasă, e invadată de o durere cronică, ținută la limita suportabilității de strategii individuale mai șubrede sau mai elaborate, pe care ne străduim din răsputeri să le menținem funcționale.
Acum, că e frumos afară și, ocazional, chiar și în București miroase a verde inclusiv prin FFP-uri, se creează, vrând, nevrând, și contratimpul acesta frustrant cu ce ai putea și ce poți, de fapt, să faci. Azi, pe când spălam vasele și mă bucuram de geamul larg deschis al sufrageriei, m-am trezit revizitând mental o imagine aproximativ similară, cu prieteni așezați turcește pe covor, ronțăind felii crocante de conversație împărțită până-n miez de noapte. Mais où sont les neiges… Ce doare nu e imaginea în sine, ci faptul că nu ai idee când și dacă va putea fi recreată, într-un viitor minimal previzibil. Pendularea între optimism și pesimism variază în funcție de statisticile zilei și e, ea însăși, un soi de uzură constantă, o stare abrazivă emoțional, de care te scuturi greu. Cum? De obicei, prin rutină bună.
Sigur că fiecare își are lista lui de lucruri care-l țin pe linia de plutire. Pentru mine, ingredientul principal rămâne ludicul. Că e concret, exersat cu piese de Lego pe covor, la patru mâini, regizoral, într-o pagină de care nu am niciodată timp, complice, când imaginez scenarii de vacanță pe care le prezint drept realizabile și le simt undeva, între utopic și distopic, el rămâne bagheta mea de Prospero. Fără ea, sunt un biet Caliban în ochiul furtunii. Nici cu ea nu sunt chiar Ahab, dar, măcar, mă mențin la suprafață.
Ceea ce poate că e tot ce contează acum. O porție de paste așezată cu fast în farfurie, ca la restaurant. O plimbare neașteptată și un pom pe care nu-l știai, înflorit aproape nevrotic. Ideea că te ține cineva de mână când te împiedici. Un film vechi, la fel de bun după atâția ani. O rochie nouă. Poate că vei avea, cândva, nu se știe când, unde să o porți. Toate astea contează. Am tot văzut asemenea liste, toate atât de pline de nevoia asta atavică de vitalitate, de viață pe care s-o trăiești, nu care te trăiește ea pe tine. Dincolo de toate aceste lucruri, variabile ale identității noastre exersate în gesturi mici care ne încarcă bateriile, cred că stă nevoia aceasta extraordinară de a inventa, în continuare, o gramatică a fericirii în vremuri nefericite. E foarte ușor să-i spui cuiva să se bucure de faptul că e viu, sănătos și funcțional. E mult mai greu să o faci. Cum mi-a spus cândva cineva, cine se bucură că trage aer în piept? Ei bine, redescoperirea acestor mici privilegii pare să fie o plasă de siguranță. În lipsa ei, ne cam facem cioburi. Citeam undeva că, atunci când Diaghilev a pus în scenă Cleopatra, la Londra, în 1918, Léonide Massine era terorizat de ideea că s-ar putea îmbolnăvi de gripa care se întindea prin Europa. Teama ucidea lent în el dansul și tot ce fusese cândva plăcere pură se transforma în crispare. Massine s-a încăpățânat să danseze pentru public, stăpânit de groază, terorizat de frigul din sală, de posibila contaminare, de orice mușchi care-i vibra dureros, până când portarul teatrului a murit de gripă. Cumva moartea asta, a plăcerii, a firescului exersării unui talent, mi s-a părut infinit de tristă. Distanța dintre curaj și grotesc e, uneori, o linie fină, pe marginea căreia e, într-adevăr, extrem de frig.
Așa că, până când scena va fi posibilă, ne rămâne dansul din sufragerie. Pe iarbă, cu picioarele goale. Pe o plajă pustie. Într-o fărâmă de poieniță. Într-un colț al propriei minți. Evident, din punctul meu de vedere. Moartea trăirii autentice de dragul vitejiei exhibate nu m-a pasionat niciodată. Și cred, în continuare, că lucrurile prin care te definești sunt ancora ta în lumea viilor. Resortul intim al ființei tale. Pastila necesară, care camuflează durerea. Pentru că nimeni nu știe dacă și când va trece. Încă. Important, deocamdată, e să putem deschide fereastra. Să ne putem uita spre mâine, cu cicatricea lui ieri încă atât de proaspătă, și să ținem durerea sub control. Cât se poate.
Știu că e un an de. Că suntem toți obosiți. Zgâlțâiți. Tracasați. În așteptarea unei primăveri care nu mai vine. Și eu sunt. Poate (și) de asta m-am gândit să încerc să fac, periodic, o listă de zece lucruri bune. Unde zece e un ideal. Practic… sper să trec de cinci. Nu m-am gândit la lucruri mari, ci la lucruri mici, din cele care construiesc un orizont ceva mai solar. Interior și exterior. Sigur, sunt zece lucruri subiective, dar sper ca exercițiul, în sine, să fie unul bun. Și, sigur, sunt curioasă cum arată listele voastre, dacă veți dori să împărțiți un pic de culoare în primăvara asta cam posacă.
Marc-Olivier Jodoin pentru Unsplash
Am văzut zilele astea, într-un moment când aveam multe griji pe cap, o filmare rară cu o pisică sălbatică în Apuseni. Eu am găsit-o, inițial, pe Mediafax. Era în ea așa o vrajă netulburată de furtunile lumii noastre că mi-a dat un soi de liniște. Câteodată e nevoie doar de atât, de câteva secunde de frumusețe înainte să te întorci la război.
2. Pozele oamenilor care se vaccinează. Speranța din ele. Fericirea celor apropiați, care-i văd pe ai lor dragi dincolo de linia frontului. M-am bucurat pentru fiecare dintre ei. E mai ușor să-ți duci așteptarea ta când te bucuri pentru alții. Pentru fiecare om care o să fie bine.
CDC, Unsplash
3. La noi weekend-urile sunt cu desert și ăsta a fost cu înghețată (visez la ea cam de… miercuri). Un pont: lămâie și fistic de la Velocita.
4. Lista mea de cărți crește. O să fac un articol separat, că e prea lungă, dar deocamdată nu vă spun decât Didion (Anansi, Pandora M), Gillham (Corint Fiction), MacFarlane (Polirom), Forgách (Anansi, Pandora M), Kargar (Corint, în pregătire), Mitchell (Humanitas Fiction). O să am ce face de Paști. Revin, garantat, cu detalii. Îmi e dor să scriu o cronică lungă, despre un text care a rămas cu mine.
5. Și fiindcă tot vorbim de liste, cred că o să fac o listă și poate și o serie de interviuri cu ilustratori români: Ana Alfianu, Alexia Udriște, Mihaela Paraschivu, Cristiana Radu, Ioana Petre fac așa niște minuni că ți se duc automat colțurile gurii spre urechi când dai peste ele. Ar trebui să o facem mai des, mai mulți. E terapeutic.
Inimă de la Ioana Petre
6. Spencer Tracy, în scena finală din Ghici cine vine la cină, 1967. El spune un monolog interminabil, Hepburn joacă din ochi. Tracy a murit la șaptespreze zile după ce a terminat filmările. După ce i-a spus Christinei din film cât de mult a iubit-o. Și Christina a plâns pe sub genele lui Hepburn. Nu voi fi văzut niciodată filmul ăsta, un pic siropos, un pic magistral, de suficient de multe ori. ”And if it’s half of what we felt, that’s everything”.
7. Știu că toată lumea e înnebunită acum cu Meghan și Harry (sau Haz, cum înțeleg că i se spune), Daily Mail, Piers Morgan, God Save the Queen și Oprah, dar inima mea bate în altă parte. La National History Museum e o minune de expoziție care se poate vedea online, pentru copii mari și mici: Fantastic Beasts: The Wonders of Nature. E adevărat, nu am s-o văd fizic, ceea ce mi-ar fi plăcut la nebunie, dar visez la ea cu conștiinciozitate. E o colaborare Google Arts &Culture, NHM London, Warner Brothers și J.K. Rowling. Lumos, ce să zic…
8. În toată nenorocirea, mie mi se pare un lucru bun că se nuanțează, în spațiul public, conversația despre muncă. Se fac liste (alte liste) cu ce se poate păstra, ce se poate adapta, ce se poate flexibiliza, ce se poate regândi. După un an de lucrat online, iată că nu biroul, ci omul face job-ul. Faptul că există conversația aceasta va schimba radical felul în care ne raportăm la programe, ședințe, reconversii și, în general, la resursa umană. Ceea ce e bine. Se demontează rigidități care costau bani și generau timpi morți. Intuiția mea e ca această conversație va avea în centrul ei întrebarea ”Cum ești tu mai productiv?”. Nu va mai fi despre pontaj de la 9 la 17, ci despre ce poți să faci de la 9 la 17. Concret.
9. Tuturor ne e dor, foarte dor de librăriile fizice. Dar, când nu le pot vizita, fac ce fac și ajung pe enbook.ro, sau pe anticexlibris.ro. Construiesc coșuri peste coșuri de minuni. Și… păcătuiesc, de câte ori pot.
10. Pe 10 nu l-am găsit. M-am căznit un pic, dar nu am dat de el. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar e weekend, suntem împreună, uite că reușesc să și scriu ceva… Și azi a fost, totuși, mai puțin frig ca ieri. Eu am ratat cum a rămas anul ăsta cuPunxsutawney Phil, așa că sper la mai bine. Poate că ăsta e al zecelea lucru. Un strop în plus de speranță în ceașca de vești rele. Cine știe…
Sarah Frier e autoarea volumului No Filter. Povestea Instagramului, apărut la Editura Corint, în colecția Corint Future. Frier, care e jurnalist specializat pe zona de social media pentru Bloomberg, a scris despre fondatorii instagramului, Kevin Systrom și Mike Krieger, despre incredibila lor ascensiune, preluarea de către Facebook și, deloc în ultimul rând, despre clash-ul cu Mark Zuckerberg și bătălia lor pentru statut, influență, bani și principii în vasta arenă a online-ului.
M-a fascinat lectura asta cu influenceri, algoritmi și ritm de sitcom, pentru care Frier a luat, săptămâna trecută, prestigiosul FT &McKinsey Business Book of the Year Award. Vă invit să o ascultați și să o citiți investigând istoria start-up-ului care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat tuturor viețile.
Saah Frier. Foto: Jeff Singer
– În primul rând, felicitări pentru FT&McKinsey Business Book of the Year Award. Cum te raportezi la acest tip de recunoaștere?
– E incredibil pentru că mi-am dorit să spun o poveste despre un business în alt mod. Nu am vrut să vorbesc doar despre competiția dintre aceste companii, despre cum făceau profit și dividende și despre cum au devenit acești tineri miliardari. Am vrut să aflu ce înseamnă acest produs, Instagramul, pentru noi toți. Care e impactul lui asupra culturii noastre, la ce trebuie să ne așteptăm în viitor și cum se manifestă puterea celor de la Facebook în povestea aceasta. Văd acest premiu ca pe o validare a faptului că oamenii își doresc un alt tip de poveste de business. Una care să recunoască în aceste companii o infrastructură a societății noastre, cu efect direct asupra felului în care trăim.
– Eu am citit-o ca pe o carte de business și ca pe un thriller în același timp, pentru că are un ritm susținut. Roula Khalaf, redactor șef la Financial Times și președinte al juriului, a spus că această carte abordează ”două probleme majore ale timpurilor noastre: cum se poartă giganții tehnologiei cu rivalii mai puțin impozanți și cum afectează social media viețile noilor generații.” Cum ți se pare această descriere?
– Cartea chiar vorbește despre controlul exercitat de Facebook și despre imensa lor putere asupra lumii noastre. Facebook are acum trei miliarde de utilizatori ai produselor sale. E proprietarul Instagram și al WhatsApp, iar această întrebare cu privire la legalitatea achiziționării Instagramului va fi în centrul unor investigații asupra trustului, inițiate de Congresul American, de Comisia Federală a Comerțului. Veți descoperi în carte o serie de lucruri pe care nu le știați despre culisele acestei preluări. Celălalt aspect, cel cultural, e unul la care țin foarte mult, pentru că de multe ori nu cred că luăm în calcul impactul acestor decizii asupra fiecăruia dintre noi.
Ce am învățat eu din povestea Instagramului a fost că această companie era foarte vocală în legătură cu felul în care doreau să le fie folosit produsul. Lucrul acesta ne-a influențat comportamentele. Acum, când te uiți în jur, observi că toate s-au schimbat: felul în care călătoresc oamenii, în care mănâncă, modul în care se raportează la celebrități, la cultură. Instagramul e o parte a acestor procese, iar noi toți suntem mai conștienți de imaginea noastră, de brandul nostru personal online, filtrăm altfel ce e instagramabil și ce nu, ce anume din lucrurile pe care le-am putea posta ne-ar influența viețile în mod pozitiv, ne prefacem cu toții, conform indicațiilor Instagramului cu privire la cum ar trebui să ne purtăm. Am vrut să scot toate aceste lucruri în evidență și mă bucur că juriul le-a observat.
Foto: Unsplash
– Cu singuranță a avut loc o schimbare culturală în felul în care percepem realitatea și pe noi înșine. Cât de mult crezi că ne-am schimbat, însă, de când ne facem mereu griji în legătură cu cât de instagramabili suntem?
– Eu cred că acest produs nu ne-a afectat doar comportamentul online, ci și viețile din lumea reală. Când mergem la restaurant, e foarte probabil că ne vom fotografia mâncarea înainte să o mâncăm. Dacă mergem la o nuntă, ne concentrăm asupra detaliilor care vor arăta bine în fotografii. Oare avem nevoie de o cabină foto?… Toate aceste lucruri care fac parte din vacanțele noastre au altă dimensiune. Am stat de vorbă o dată cu o femeie care spunea că de câte ori merge la plajă cu prietenele ei își aranjază părul, pentru că plaja e un fundal foarte bun pentru fotografii și ele își fac pozele de Instagram înainte să intre în apă. Cred că acum trăim preocupați de tipul de conținut pe care îl putem crea din viețile noastre. Câteodată, când facem un lucru, ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să mai încercăm o dată, dacă lumina a fost bună, acum ne știm mult mai bine unghiurile și culorile care ni se potrivesc, evident, datorită Instagramului, știm multe lucruri legate de fotografie. E important și dacă începi o afacere, fie că e vorba de o brutărie sau de o companie de fitness, fie că ești speaker motivațional sau agent imobiliar, te folosești de Instagram pentru a transmite un mesaj vizual și pentru a încerca să ajungi la un anumit public. Așa că aș spune că Instagramul a schimbat și antreprenoriatul în lume. Într-un fel, el înlocuiește cerberii societății. Nu-ți trebuie neapărat un agent dacă vrei să faci stand-up comedy. Îți poți pune glumele pe Instagram și sunt șanse ca oamenii să înceapă să te urmărească acolo.
-Absolut! Mai există o schimbare pe care o semnalezi în cartea, și anume diferența între începuturile Instagramului, anterior achiziționării de către Facebook, când fondatorii Kevin Systrom și Mike Krieger au făcut, de fapt, o aplicație care a coagulat o comunitate de artiști, de exploratori, de iubitori de #caffelatte și comunitatea actuală, orientată mai mult spre business, influențată de celebrități, de brand-uri, de mulți bani. Cum s-a petrecut, concret, schimbarea aceasta?
– Când Mike Krieger și Kevin Systrom au pus bazele acestui produs, s-au gândit la un loc virtual în care oamenii să-și poată face cunoscută creativitatea, să relaționeze pe baza unor interese comune, cum ar fi fotografia, arta, gastronomia. Lucrul acesta s-a schimbat în timp, pe măsură ce oamenii au înțeles că urmăritorii reprezentau un public de pe urma căruia se puteau face bani. Când ai un public poți vinde spațiu publicitar și produse și sfârșești prin a avea puterea unui publisher. O persoană privată poate exercita o influență comparabilă cu a unei reviste sau a unei emisiuni de televiziune. Oamenii și-au dat seama de avantajele acestei situații. Toată cultura Instagramului a suferit o mutație ca urmare a acestei noi identități comerciale. La început a fost un mare șoc pentru comunitate, dar, în cele din urmă, s-au mulat pe acest model de folosire a aplicației pe care îl foloseau celebritățile. Au început să cultive utilizatori potențial faimoși și să parieze pe cine avea să câștige în lumea aceasta pe care o creaseră. Același lucru s-a întâmplat cu afacerea Instagram, inițial un hub al creativității și al artei, care s-a raliat Facebook-ului. Facebook-ul se concentrează pe creștere, pe sporirea numărului de utilizatori, a dividendelor și așa mai departe. Au pus multă presiune pe Instagram pentru a putea obține acest lucru. Cu timpul, Instagramul a început să semene din ce în ce mai mult cu Facebook-ul. Au devenit mult mai interesați de captarea atenției noastre și de influențarea unui orizont cultural.
Eu cred că, pe parcursul cărții mele, veți descoperi că și utilizatorii, și oamenii din interiorul echipei Instagram, se lasă ademeniți de succes, se întreabă ce reprezintă el în societatea noastră și își dau seama că răspunsul e ”mai mult”. Mai mulți urmăritori, mai multe comentarii, mai multe like-uri, iar, în cazul Facebook, mai mulți utilizatori, mai mult profit, mai mult timp petrecut pe aplicație. Eu cred că acest lucru m-a făcut să reevaluez modul în care definim succesul, pentru că în ultimii ani a avut loc o flagelare a aspectelor negative ale Facebook-ului, și anume controlul asupra culturii noastre, a dietei noastre informaționale, dat fiind că ei au toate aceste platforme – Instagram, WhatsApp, Messenger Facebook. Responsabilitatea e împărțită. Ei s-au concentrat să crească, nu să repare lucruri sau să fie atenți la sănătatea mentală a utilizatorilor. Așa că, dacă ne întoarcem la ideea aceasta a puterii Facebook-ului asupra Instagramului și a lumii în care trăim, definiția succesului ar trebui revizuită.
Foto: Unsplash
– Îmi place felul în care pui în evidența tensiunea aceasta dintre ”mai mult” și ”mai bine”. Pur și simplu trebuie să te întreb: crezi că istoria social media ar fi fost diferită dacă Systrom și Krieger ar fi fost mai puțin mofturoși, să zicem, în selectarea unei echipe la începuturile Instagramului?
– Așa cred… Un pic de background pentru întrebarea asta: când a fost achiziționat Instagramul, aveau doar treisprezece angajați și 25 000 de utilizatori. Acești oameni erau epuizați, pentru că serverele aplicației cădeau în continuu, nu aveau suficientă infrastructură pentru a putea remedia problemele… Dacă fondatorii ar fi dorit să păstreze compania independentă, ar fi trebuit să angajeze cam 80 de oameni în câteva luni, ceea ce era dificil. Așa că oferta Facebook a venit într-un moment potrivit pentru ei. Aveau aplicația aceasta care funcționa, funcționa chiar prea bine, dar erau mereu în pericol de a fi zdrobiți pe drumul spre succes. Cred că dacă ar fi investit mai mult în pregătirea echipei, ar fi câștigat milioane de dolari și ar fi reușit singuri, nu ar fi avut nevoie să fie preluați de Facebook. Mai e un aspect, însă. Zuckerberg amenința să concureze cu Instagramul. Asocierea cu el a fost o idee mai puțin dureroasă decât tot ce ar fi implicat o situație competițională.
– Pe de altă parte, avem și situația Snapchat.
– Da, și toată lumea a crezut că Evan Spiegel (n.tr. fondatorul Snapchat) a fost un idiot când a refuzat oferta Facebook de a-i cumpăra compania cu trei miliarde de dolari. Iată că anul acesta Snapchat a înregistrat progrese surprinzătoare, acțiunile lor au crescut, creează în continuu produse noi, pe care Facebook se grăbește să le copieze. Toate aceste lucruri pledează pentru asumarea acelui risc de a rămâne independent. Succesul poate depinde de hotărârea ta, iar Evan Spiegel s-a încăpățânat în hotărârea lui de a rămâne independent și a făcut-o să funcționeze.
– Pe scurt, aceasta e povestea unui start-up înghițit de un mamut corporatist. Cum a decurs documentarea acestei preluări cumva istorice?
– A presupus să stau de vorbă cu mulți oameni care nu mai vorbiseră niciodată cu un reporter, oameni care semnaseră contracte de confidențialitate cu Facebook, care nu puteau spune nimic din ce se întâmpla în spatele ușilor închise ale companiei. Până la urmă au vorbit. Am rămas cu senzația că toți înțelegeau importanța istorică a acestei preluări și că voiau să se asigure de faptul că e spusă corect. Am reușit să intervievez sute de oameni. Nu doar actuali și foști angajați, ci și influenceri, celebrități, proprietari de câini faimoși, părinți, psihologi, adolescenți, tot felul de oameni influențați de aplicație.
Am vorbit cu mici întreprinzători, oameni care vindeau gogoși prin Instagram, care deveniseră modele via Instagram, oameni din țări diferite. Am făcut acest lucru pentru a putea pune cap la cap modul în care niște decizii interne afectau utilizatori din lumea reală.
– Ai vorbit în cartea ta despre cum succesul inițial al Instagramului s-a datorat faptului că Systrom și Krieger au insistat să păstreze produsul simplu de folosit. Au avut un produs bun pe care l-au tot îmbunătățit, au pedalat pe conținut original, fără opțiunea share, fără etichetări agresiv semnalate și aș mai departe. Ce s-a schimbat de atunci?
– Dacă te-ai alătura Instagramului astăzi, ai vedea că Facebook l-a transformat în arma sa secretă prin care să poată concura cu alte produse. Lucru care nu e neapărat bun pentru utilizatori.
Acum ai colaje video prin care încearcă să concureze cu TikTok, ai Stories, prin care încearcă să concureze cu Snapchat, ai IGTV, prin care încearcă să concureze cu Youtube, ai Instagram Shopping, prin care încearcă să concureze cu Amazon, ai toate aceste lucruri și, dacă ești proaspăt utilizator, e derutant, pentru că simplitatea de la începuturile Instagramului s-a dus cu totul.
Foto: Unsplash
– Care crezi că a fost momentul decisiv al schimbării?
– În 2016, când și-au implementat cu succes versiunea lor de Snapchat Stories, au avut parte de o creștere nemaiauzită a bazei de utilizatori. Zuckerberg a profitat de acest moment și s-a temut că, dacă acest lucru continuă, oamenii se vor muta de pe Facebook pe Instagram și vor posta mai mult acolo ca pe Facebook, iar Instagramul nu era nici moștenirea pe care voia să o lase în urmă, nici viitorul Facebook-ului. Poate s-a gândit că, neintenționat, au direcționat oamenii mai mult către Instagram și a decis să schimbe sensul orientării. A făcut Instagramul să aibă mai multe legături spre Facebook. Prin 2017 lucrurile se schimbaseră major. Zuckerberg a început să le taie din resurse. A hotărât că nu mai pot să angajeze în ritmul în care aveau ei nevoie, pentru a crea produse noi. A devenit dificili pentru fondatori să-și mențină ideologia și viziunea asupra produsului, așa că aceștia au plecat. De atunci, Instagramul seamănă din ce în ce mai mult cu Facebook. Au mai multe notificări, te pistonează cu recomandările, îți personalizează mereu utilizarea. Instagramul fusese gândit să-ți facă, într-un fel, cunoștință cu lucruri noi. Vedeai oameni din Germania care-și pun gândaci pe față, acrobați din Australia, lucruri care nu ar fi făcut niciodată parte din căutările tale. Politica Facebook e să îți dea mereu mai mult din ce îți place deja. Dacă vei urmări un cont care se ocupă cu decorarea torturilor, ți se vor recomanda alte șaptesprezece conturi absolut similare.
– Mi s-a părut că e și o poveste cu un erou în centrul ei. E povestea lui Kevin Systrom ca fondator și CEO al Instagramului și, în cele din urmă, ca angajat al Facebook. Care a fost cel mai provocator aspect al redării acestei povești?
– Nu mi s-a părut chiar o poveste clasică, pentru că eroul ăsta nu câștigă. E mai mult un exemplu de luat aminte. Instagramul obține tot ce și-ar fi putut dori, dar asta nu îi face pe fondatori fericiți. Obțin miliarde de utilizatori, fac obiectul unei achiziționări istorice, primesc mai mulți bani decât se obținuseră vreodată printr-o aplicație pentru mobil, dar sfârșesc prin a se lupta cu Mark Zuckerberg pentru putere, pentru drumul spre succes. Cred că lucrul acesta arată că acum funcționăm într-o lume diferită. Companii ca Facebook, Google, Amazon, Apple, Microsoft au întâietate într-o asemenea măsură, încât, chiar dacă reușești să prosperi cot la cot cu ei, tot ești la cheremul lor.
-Eroul își pierde regatul, în cele din urmă. Cum vezi viitorul Instagramului?
– Vorbeam mai devreme despre cum Instagramul se considera un spațiu al creativității și cum, în timp, a devenit din ce în ce mai comercial, lucru care i-a cam îngrozit pe fondatori. Acum aspectul comercial e preponderent. Există magazine pe Instagram, poți cumpăra produsele direct de la influenceri, așa că toată această economie a influenței, care s-a născut pe Instagram, se va instituționaliza cumva. Vor să-ți faci cumpărăturile acolo. Al doilea aspect va fi creșterea integrării în Facebook. Transparența în legătură cu ce se întâmplă de fapt acolo va scădea. Din 2018 nu mai avem o cifră actualizată a utilizatorilor de Instagram, așa că habar nu avem câți oameni folosesc acum aplicația, de fapt. Facebook vrea să-și ascundă inevitabilul declin, care nici măcar nu a început încă. În ciuda faptului că oamenii tot spun că s-au săturat de Facebook, platforma crește peste tot în lume. Instagramul alimentează, însă, această creștere și va sfârși ca o componentă a Facebook-ului.
– Crezi că această economie a influenței e accelerată de pandemie, de faptul că suntem mai mult acasă, mai mult online?
– Absolut. Și comportamentul influencerilor s-a schimbat puțin în pandemie, nu mai e atât de mult despre unde mergem ca să arătăm că avem o viață de invidiat, cât despre a oferi sfaturi, despre vulnerabilitate, despre un tip de conectare care să înlocuiască evenimentele cu participare personală.
Vezi antrenori de fitness care-și țin orele pe Instagram, DJ care mixează pe Instagram… Oamenii se adună acum acolo pentru că evenimentele s-au mutat din viața reală în cea virtuală. Oamenii se plictisesc. Sunt acasă, pe canapele, dând scroll. Timpul petrecut pe Instagram a crescut mult în ultimele luni. Probabil că va continua să crească până la vaccin, până ne vom putea întoarce la viețile noastre. Dar și atunci vom face în neștire poze cu noile noastre activități.
– Ce crezi că spune feed-ul tău de Instagram despre tine?
– Sunt reporter specializat pe zona de social media, așa că stau mult pe social media și mai ales pe Twitter. Acolo se adună jurnaliștii, acolo ne punem poveștile, să le vadă concurența. Pe Instagram e locul unde pun poze din vacanțe, de la nuntă, acum acolo postez despre carte. Primesc feedback, mesaje, idei de povești de la oameni. Așa folosesc social media – țin legătura cu oamenii. Am început să țin un cont de Instagram pentru un cățeluș. E caraghios pentru că oamenii ți se adresează din perspectiva câinilor lor.
– Ce anume îți place acum cel mai mult la Instagram?
– Faptul că pot evada în altă lume. Asta a și fost intenția originală – să cunoști oameni de peste tot din lume, să înveți de la ei, să le apreciezi realizările. Unul din conturile mele favorite e @pastagrannies, cu toate acele bunicuțe italiene care te învață să gătești paste. Sunt grozave! Asta îmi place pe Instagram. Că înveți de la oameni. Găsești inspirație.
– Kevin Sneader, global managing partner la McKinsey’, a descris No Filter ca “o saga pasionantă despre cum acest start-up fenomen a devenit parte dintr-un Zeitgeist global”. Cum e să fii acel autor care a spus povestea asta?
– Wow… Simt validare, simt că e o poveste importantă pe care nimeni nu o spusese până acum. Nu eram sigură în legătură cu asta. Le spuneam oamenilor că scriu despre Instagram și mi se părea că pentru ei Instagramul e doar locul unde sunt pozele acelea drăguțe. Aveam multe neliniști. Înainte să iasă cartea mi-am rugat toți colegii de la Bloomberg să o citească, pentru că nu eram sigură că sunt pregătită ca ea să iasă în lume. Așa că mi se pare suprarealist că e citită peste tot în lume acum și că oamenii simt că ea contează atât din perspectiva de business, cât și din cea umană. Găsesc acolo multe lucruri, prezentate într-o manieră cinematografică, din care pot învăța ceva, își văd explicate multe lucruri pe care nu le înțelegeau pe Instagram, înțeleg altfel presiunea pe care aplicația o exercită asupra sănătății noastre mentale, deci a meritat. E o carte lansată în toiul pandemiei, așa că te întrebi dacă asta chiar e o poveste importantă acum, când oamenii mor sau își pierd serviciile, dar, așa cum am mai spus, ne petrecem foarte mult timp pe Instagram acum. Ne luăm de-aici inclusiv informații despre coronavirus și unele din aceste informații nu sunt corecte. Așa că trebuie să continuăm să tragem aceste companii la răspundere, pentru că ele ne influențează comportamentele.
– Încă o dată, felicitări pentru premiu, mulțumesc pentru interviu și pentru perspectiva revelatoare.
Sunt cele mai ciudate Sărbători. Nu știu dacă neapărat cele mai triste, deși a plouat cu vești rele și, în ultimele zile, m-am strâns în mine ca sub o glugă de arici. Nu e ușor, nu e nicicum. Îmi lipsesc niște oameni, apa caldă și căldura s-au oprit de trei ori săptămâna asta (nici acum nu suntem departe de o stare de iglu, ameliorată doar de cele trei aeroterme care sfârâie strict cât să nu purtăm mănuși în casă), mestec greu schimbări care mă prind din urmă, ca un soi de Smaug care simte ori de câte ori îmi zornăie buzunarele de speranță. Iar mie, una, povestea cu hygge nu prea-mi ieșea nici înainte.
Dar azi e sărbătoare, Moș Nicolae chiar și-a găsit, în mod miraculos, drum până la noi și, după ce s-a plâns tot ce era de plâns, am râs tot ce era de râs.
Am făcut crumble. Și brioșe. Și fritatta persană. Și schimb de bunătăți cu mamele pe care nu le pot îmbrățișa. Și m-am auzit la telefon cu voci care îmi lipsesc. Și am cumpărat un ren mic și ciudat, ecosez, pe care l-am botezat Sven și care era suficient de hapciupaliu (cuvânt împrumutat de la membri ai familiei mai simpatici ca mine :-)) cât să se potrivească perfect la noi acasă. Nu am găsit ilex, nu am terminat tot ce era de făcut, nu citesc nimic grozav, copilul nu și-a terminat temele.
Nu e chiar cum am vrea.
Dar e.
Poate că asta e cel mai important.
Să scoatem vesela bună fără motiv. Să nu mai drămuim chiar fiecare linguriță de zahăr. Să facem să fie cald în casă când e rece caloriferul (mă rog, e o metaforă, puțin ajutor de facto ar fi grozav aici, că mie vraja cu țevile nu-mi iese decât cu ”parametri insuficienți”). Să luăm o pauză de la pozele cu noi în în sprint de alegători, de la tot ce e greu, tot ce e presant, tot ce ne mănâncă zi de zi.
Să ne descurcăm, cumva, cu Sărbătorile astea până când ne vom revedea. Să mai rezistăm un pic. Să ne ocrotim mai mult unii pe alții, dincolo de clișeu.
Să încingem cuptorul la 180 de grade. Să pregătim lingurițele. Să ne bucurăm de cum spiridușesc copiii (mai mici sau… mai mari) pe lângă ușa cuptorului. Să așteptăm.
Să fie bine. Azi.
Cine știe.
Poate că mâine se dă drumul la căldură.
(Acesta a fost, fără doar și poate, un intro mai mult sau mai puțin inspirat. Ideea era că Sven vă urează să vă bucurați de ce aveți și de cine sunteți, să vă desfaceți cadourile și să mai luați o prăjitură. Numai una. Că n-o fi foc ;-).)
Întâi am vrut să fie un podcast. Pe urmă mai multe podcasturi. Pe urmă altceva. Ceva așa ca ei. Ca pentru ei. Un melanj de bun gust și versatilitate, de ”acasă” și de alteritate elegantă, prietenoasă, bibliofilă, simpatică, surprinzătoare, caldă.
”Am spus povestea de multe ori. Toată lumea o știe.” Vocea lui Șerban Radu, unul dintre proprietari, la telefon. Îl ascult și mă gândesc că are dreptate. Am auzit și am citit povestea asta de multe ori. O văd, cumva, defalcată în titluri noi, ambalaje, cutii de ceai, sacoșe de pânză și scări melc de câte ori intru într-o librărie. De ce aș spune-o din nou? Și cum? De ce aș vrea să-mi fie spusă?
”E un vis. Am vrut ca oamenii să recunoască locul acela pe care și l-au imaginat. Și, mai mult decât locul, să recunoască atmosfera.”
Suntem în plină pandemie. Aceasta nu e o conversație ochi în ochi. Pe măsură ce dau telefoane, notez, înregistrez, descarc fotografii, cuvintele capătă, cumva, carne pe oase. Așa e. Cărturești nu e un loc. Nici măcar mai multe locuri reunite sub același blazon. E o idee. E o atmosferă. Un tip de stare care vorbește unui tip de public. De 20 de ani. E un soi de Camelot. O vrajă care a funcționat. Nu doar comercial. A funcționat ca liant al unei comunități. Ca fir roșu în viețile unor oameni. Poate de-asta e, într-un fel, și povestea mea. A ultimilor mei 20 de ani. Poate de-asta simt, într-un fel, nevoia să păstrez și eu un paragraf din ea. Să-mi aduc aminte lucruri. Și să vorbesc despre asta.
Ce e ciudat, cumva, e că nu prea îmi aduc aminte când am dat prima oară cu nasul de librărie. Trăiesc cu senzația că a fost în drumul meu dintotdeauna. Mă văd mereu, cumva, în poză.
Așa că de-aici, din golul meu de memorie, pornesc când îl întreb pe Cristi Neagoe cum a început povestea lui cu Cărtureștiul.
Cristian Neagoe, manager Fundația Cărturești:
E o poveste care mi-a schimbat viața. Nu spun doar așa, dar chiar așa a fost. Fugisem de-acasă, îmi căutam un job, am văzut o cerere de CV la librăria de pe Edgar Quinet. Era o librărie foarte mică acolo unde acum e Cărturești &Friends. M-am dus repede la o prietenă să îmi scriu CV-ul și, când să-l depun, nu mai era afișul. Eram în anul întâi de facultate. Zic ”Aoleu, s-a terminat perioada de înscriere!”. Îmi fac curaj, intru, vorbesc cu un librar, Mihai, și îmi zice ”Daaaaaa, am încheiat înscrierile dar, dacă tot ai venit până aici, dă-mi CV-ul.” M-au sunat după vreo lună. Atunci se dădeau niște teste de cultură generală foarte interesante. Am răspuns foarte bine la întrebările lor și au zis că, în mod normal, nu ar angaja studenți care nu au timp, dar că se gândesc că poate suntem meniți să fim împreună 😊.
Perioada în care am lucrat ca librar a fost una din cele mai fericite și mai intense perioade din viața mea. Pe de o parte, adoram cărțile, și le ador și acum. Era, așa, o bogăție, ca în Paradisul lui Borges. Aveam acces la toate acele cărți, puteam să le răsfoiesc. Când nu era foarte aglomerat mă așezam să citesc pe o ladă din acelea de zestre, din care avea Cărturești Verona. Inițial eu am lucrat la librăria mică, de pe Quinet, apoi am ajutat la deschiderea librăriei de pe Verona, inclusiv cu cărat moloz și toate lucrurile astea.
Pe de altă parte, întâlneam niște oameni extraordinari, pentru că, fiind Cărtureștiul așa, o bijuterie a librăriilor din București, venea cam toată crema culturală. Să-l cunoști pe Cărtărescu, personal și să-i recomanzi o carte, sau pe Exarhu, sau pe Patapievici… Mi se părea un privilegiu să pot să lucrez acolo.
TE CUNOSC DIN CĂRTUREȘTI
Cam așa își amintește și Oana Dumitru. Pe Oana o știu de atâta timp că mi se pare sinonimă cu locul, deși ea e foarte tânără și, fără doar și poate, una din cele mai solare persoane pe care le știu.
Oana Dumitru, PR &Events Manager Cărturești: Cred că la 18 ani am descoperit Cărturești, eu venind dintr-un orășel fără nicio librărie. Trebuia să merg până la Târgoviște ca să cumpăr cărți. În primul an de facultate, când am intrat prima oară în Cărturești, jur că nu-mi venea să cred că nu vine cineva prin camere, așa, după mine, să vadă că nu fur nimic. Eu veneam dintr-o lume foarte suspicioasă și, cumva, defensivă. Experiența Cărturești era în contra acestui curent. A fost foarte interesant. Îți dă o încredere Cărturești când intri. Asta se întâmpla prin 2003, cred. Lumea de acum e mult mai obișnuită cu stilul ăsta relaxat, cu experiența faină a cumpărării. Acum douăzeci de ani lucrurile nu stăteau chiar așa.
Eu, cumva, n-am avut norocul să plec din școală cu încredere. Și Cărturești a făcut asta, prin generozitate, prin spațiile acelea mari și frumoase în care te invita să te plimbi liber, să descoperi… Niciodată nu m-am simțit judecată la Cărturești pentru alegerile pe care le făceam.
Țin minte că, la început, aveam foarte puțini bani și cumpăram niște chestii micuțe, drăgălașe, ieftine pe care mi le permiteam, gen casete audio… Nu m-am simțit niciodată judecată de librarul căruia îi întindeam produsul ăla, sau judecată că am stat jumătate de oră, o oră în librărie și că am plecat fără să cumpăr ceva. E un fel de încredere pe care o primești. Înțelegi că poți să descoperi lumea fără să dai musai ceva înapoi.
Nu e, așa, ceva tranzacțional. Nu trebuie să plătești pentru timpul ăsta.
Cristian Neagoe: Librăria asta a dat un pic peste cap comerțul de carte, așa cum îl știam din comunism. Prin anii ‘90, așa, librăria rămăsese un soi de alimentară, în care cărțile erau în spatele vitrinei. Nu aveai voie să le atingi, puteai cel mult să ceri și atunci, dacă puneai mâna, musai trebuia să cumperi. Cărtureștiul a venit cu propunerea asta firească: oricine se poate așeza, poate răsfoi cartea, dacă vrea, o ia, dacă nu, o lasă. Și-au asumat faptul că unele cărți vor fi uzate. Și-au asumat faptul că unele vor fi furate. Dar au creat atmosfera asta… Te duceai acolo ca pe o insulă de liniște. Găseai cultură, o muzică foarte bine aleasă, în surdină, un ceai, niște oameni cu care să poți discuta, pentru că librarii nu erau, pur și simplu, niște comercianți de cărți. Erau niște oameni cu care creai o relație. Aveam clienți care veneau special pentru că le recomandasem o carte care le plăcuse.
I: Librarul era ca barmanul din Dulcele bar, al lui Moehringer.
Cristi Neagoe: Cam așa ceva, da. Un rege în micul lui regat.
Când l-am sunat pe Vlad, tocmai ajunsese la Cărturești &Friends. Mi s-a părut, cumva, ciudat să îl sun. De Vlad Niculescu mă leagă una din acele prietenii care îți sunt dragi o viață, pe care distanța fizică nu le ruginește și în care te regăsești pe tine, cel care ai fost dintru început, indiferent de context. Vlad e LIBRARUL cu majuscule, omul cu vocație un pic donquijotescă pentru cărți și cu înțelegere dincolo de limite pentru oamenii lor.
”Ce faci, Vlad?”, îl întreb.
”Uite”, îmi spune, ”tocmai am ajuns pe Edgar Quinet, la numărul 9, în locul în care acum douăzeci de ani (se împlinesc pe 22 noiembrie) s-a deschis primul Cărturești. Acum librăria e închisă, dar tu știi că eu vin mai devreme să dau cu mătura, să spăl vitrina, să ud florile, să fac acte și așa mai departe…”
I: Un lucru care-mi place mie la spațiile astea e că ele seamănă cu oamenii care le creează și care au grijă de ele. Mi se pare că e și cazul tău.
Vlad: Da, și eu cred asta. Și în vremurile astea destul de dificile pentru comunități, oamenii se strâng în jurul librăriei.
I: Care e capitolul tău preferat din povestea Cărturești?
Vlad Niculescu, THE bookshop magic maker: Îmi aduc aminte că am notat în jurnalul pe care îl țineam atunci o întrebare care suna cam așa (era prin 2004, 2005):
Cum a devenit librăria asta din Pictor Arthur Verona Librăria cu L mare din București? Asta consemna în micul meu jurnal apariția unui spațiu care împlinea cumva dorințele publicului, surprinzându-l, în același timp. Casa aceea din Verona, care s-a deschis la trei sau patru ani după prima librărie din Edgar Quinet, care acum este Cărturești &Friends, a găzduit un imaginar pe care îl așteptam cu toții de multă vreme. A fost un declic pentru un anumit tip de public.
Evident că pe mine mă leagă de Cărturești și un alt capitol foarte emoționant. E vorba de un alt noiembrie, noiembrie 2017 când, după închiderea Anthony Frost, m-am alăturat echipei Cărturești și împreună am conceput acest spațiu. Noi, adică eu, Ramona Chirica și Daniel Voinea i-am dat numele Cărturești and Friends. Am vrut să păstrăm aici și memoria Anthony Frost, îndrăgită foarte mult în cei aproape zece ani de viață, de bucureșteni și nu numai.
Îl ascult și rememorez perioada aceea. Lumea aceea. Faptul că Anthony Frost trăiește în prima librărie Cărturești, cea de pe Verona, e un soi de paradox al culturii noastre nevralgic consumeriste. E ceva frumos, de luat în buzunar și de dus acasă, ceva cu gust de tabletă de ciocolată și ceai de vanilie deopotrivă. E într-adevăr o poveste cu… prieteni.
Seamănă, cumva, cu ce îmi spunea OanaDumitru: Am început să lucrez la Cărturești acum opt ani și văd și cum se întâmplă lucrurile în spate.
Lumea nu-și pune niciodată problema să facem vânzări pe titlul ăsta, să băgăm în față x sau y lucruri. Întotdeauna ideea a fost să aibă cititorul o experiență faină în librărie și cred că asta se vede. Noi nici nu eram organizați în stilul unei comunicări foarte comerciale. Nu era stilul nostru. Nu era stilul nimănui din echipă.
Absolut separat și fără să ne fi vorbit în vreun fel, Ana Niculescu îmi spune aceeași poveste. Ana e unul din acei oameni cu care am făcut click instantaneu. O cunosc de puțin timp și mă luminez când o aud. Ca atunci când simți că împarți niște gusturi cu cineva, chit că nu ți-a spus ce carte are acum pe noptieră :-). Știi, pur și simplu, că ți-ar plăcea și ție. Pentru că îți place omul. Just like that.
Ana Niculescu, Manager Comunicare &Relații Publice, Cărturești: Mă leagă de Cărturești o istorie de mai bine de cincisprezece ani. De pe vremea studenției, când aveam cursuri în Pitar Moș și, în drum spre facultate, am descoperit locul ăsta care nu semăna cu nimic din ce era în București, la vremea aceea. Și eu eram într-un moment în care descopeream Bucureștiul, umblam pe străduțe, citeam cărți despre istoria Bucureștiului, eram foarte atentă la arhitectură. Beam ceai și erau foarte puține locuri unde se putea bea ceai în perioada aceea. Mai era o ceainărie prin Cotroceni și încă una pe Paul Greceanu, așa că… atunci când am intrat în librărie, locul ăsta a fost ca un răspuns la o întrebare nerostită.
Era un loc pe care, de fapt, îl căutam. O casă de final de secol XIX, cu o ceainărie, cu niște librari cum nu mai văzusem în altă parte și pe care intram să-i observ, cel puțin o dată pe săptămână. Cred că de-acolo am și învățat să îmi aleg lecturile. Făceam Facultatea de Litere, dar, la fel ca în liceu, mi se părea că discuția se oprește când ajungi la literatură contemporană. Poate ai un curs, dar, în rest, nimeni nu discută despre literatură contemporană. Și atunci locul în care am învățat să-mi selectez tipul acesta de lecturi a fost Cărturești. Mergeam să văd ce e la Noutăți. Cum sunt puse cărțile.
Noi, acasă, îi spunem ”librăria noastră”. Maria i-a spus așa. La Cărturești am muncit. Am făcut și am dat interviuri. Am organizat o petrecere surpriză (probabil cea mai frumoasă la care am fost). Am pierdute ore. Am făcut direct. Am moderat evenimente. Am dus-o pe Maria la primul ei vernisaj. M-am așezat într-un fotoliu, cu nasul într-o carte și am uitat de lume. Am uitat lumea. Și m-am dus acolo ca acasă. Ca într-un acasă al meu, imaginat și găsit, în cele din urmă, așa cum spun toți cei care mi-au povestit ultimii lor 20 de ani, de CărturEȘTI.
”Ție, Maria, ce îți place la librăria noastră?”
”E prietenoasă și e mereu grozav decorată… Și știi ce îmi place? Că acolo găsesc mereu tot îmi doresc: cărți, jucării, filme, brelocuri din alea cu pisică, știi tu…”
”Știu. Găsești și ce nu cauți, dar îți trebuie…”
”Da, da, da, exact, găsești bucățele de imaginație…”
”Ce frumos ai spus…”
”Mulțumesc!”
”Dar de ce ei îi spui Librăria noastră?”
”Pentru că mergem acolo mereu, poate… Nu, știi de ce, de fapt? Pentru că acolo suntem mereu noi, înțelegi? Suntem mereu așa, nu știu cum să-ți zic… fericiți!” (Maria, 9 ani, cititoare)
Notă: mulțumiri Oanei Dumitru, pentru fotografii, și întregii echipe Cărturești, pentru cine sunt ei :-).
Despre livrări, livratori, amânări și ”o să transmit colegului”. Sau cum joacă adulții telefonul fără fir.
Foto: Unsplash
Buy local, they said. Susține afacerile mici, la care ții. Asigură-te că vor mai exista și mâine. Nu comanda de la brandurile mari, sprijină business-urile de familie. Ele au mai multă nevoie de tine.
Eu m-am conformat. Mai ales că acum câteva luni chiar am văzut închizându-se sau transformându-se în mod nefericit locuri la care țineam. Cu unele aveam un trecut, o poveste și mi-a părut rău. Așa că, atunci când pot, comand de la business-urile mici, de la oameni pe care îi știu, care se luptă ca și mine cu online-ul și offline-ul, cu pandemia, cu distanța, cu una, cu alta… Câteva experiențe au fost și sunt minunate și abia aștept să le recomand, cu nume și prenume :-).
Cele mai multe, însă, implică un soi de lipsă de racord conversațional, un anacolut continuu, o fisură logică absolut năucitoare. Nu e doar la business-urile mici, e și în alte părți, dar aici o simt, cumva, mai acut pentru că mă aștept ca oamenii aceia să vadă, cumva, că îi susții. Că îi preferi. Că le ții partea cu inima și cu contul din bancă deopotrivă. Acum… trei luni, cred, doamna care mi-a încasat plata pentru o cutie cu prăjituri și mi-a spus ”V-o aduc eu, personal!” nu a mai dat niciun semn. Nici nu a răspuns la mesaj. Nu am mai sunat-o. Mi-a fost rușine. Și m-am gândit că poate s-a întâmplat ceva, poate că i-a fost greu… Și mie mi-e greu, de multe ori. Sigur, niciodată pe banii altuia, dar asta e o chestiune separată. Ține de filozofia de viață a fiecăruia. Atât că aș fi apreciat să fi spus ceva, măcar. Un cuvânt. Nu am reușit, vă livrez altă dată în contul acelei plăți, ceva, orice. Never happened. Evident că nu o să dau nume , nu le-am dat bad review, nu nimic. Și sper să le fie bine și cu un client în minus. Prăjiturile erau bune. Luasem la un târg prepandemic, cu zâmbet și cu ”o să mă întorc”. Eu m-a întors.
Două torturi, comandate cu mult timp înainte, la adrese diferite, la aceeași oră. Anunțat că e o petrecere. Se mănâncă simultan, pe Zoom, în două case. (Da, așa am ajuns…). Unul ajunge, unul nu. Dau telefon. Tom, niciun răspuns. Tușa Polly insistă. Scrie mail. Nada. Scrie pe chat. Victorie! ”Să verific cu colegul.” Aici filmul meu se blurează, că știu ce urmează. Negură confirmată: ”păi, noi avem un singur livrator!”. Păi, de ce mi-ați luat comanda? Acum mult timp… ”O să vă sune colega mea în cinci minute!”
Mă sună. Peste vreo treizeci și cinci. Știți, comanda, două adrese, două plăți, aveți toate datele în mail, livrarea era stabilită pentru acum două ore. Și dă-i, și luptă…
”O să ajungă.”
”Când?”
”Astăzi.”
Mic moment de tăcere contrariată.
”Știți, e un… tort. Astăzi e o zi lungă. Era o petrecere. Astăzi la patru, la șase, la unșpe noaptea?”
Mai dezbatem puțin, dar astăzi rămâne astăzi. O gaură neagră în care s-au pierdut niște calorii glazurate. Ce-i drept, conversația nu e lipsită de bunăvoință, în substratul ei kafkian.
”Ne cerem scuze pentru situația creată, să vă dăm 15% reducere data viitoare?”
Nu îmi dau seama exact ce mă surprinde mai tare. Faptul că următoarea comanda e considerată certă, din capul locului, sau că vocea de la telefon se consultă cu mine dacă să îmi facă sau nu reducere data viitoare. Trecem peste. Probabil că era o întrebare… știu eu, retorică. Invariabil, la final, ajungem la ”Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”.
Replica asta o URĂSC. E împrumutată, sigur, de la brand-uri mai mari, de unde vine și năravul, într-un fel.
Comandă mare, achitată, în vară. Chestii casnice. Totul confirmat. Trec… șase săptămâni. Sun.
”Păi, nu mai avem pe stoc.”
…
”Știți, eu am achitat. Mi-ați confirmat. Nu m-a sunat nimeni…”
”O să verific cu colegu’.”
…
„Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”
Conversația asta se repetă cu date, număr de comandă și facturi forwardate și reforwardate, în vreo cinci variante. Peste vreo două luni de la prima comandă reușesc să o plasez pe a doua. Cumva, colegu’ e mereu de vină. El pierde comenzi, plăți, stocuri din vedere, e nou, e debusolat, nu vorbește limba, nu aude cu o ureche, e supărat, nu a venit la serviciu, și-a pierdut telefonul, nu are telefon deloc, a greșit o cifră, a greșit mai multe cifre, nu v-a reținut numele, nu i-a apărut adresa în sistem, nu știe să opereze sistemul, de ce ați plătit imediat, da, dumneavoastră, cu dumneavoastră vorbesc, ce nu înțelegeți?
Să ne înțelegem. E departe, foarte departe de mine ideea aceea un pic grobiană cu clientul nostru, stăpânul nostru. Oameni suntem toți și, cât timp banii nu cresc pe stradă (și ultima oară când m-am uitat pe geam nu creșteau), cu toții muncim în condițiile actuale și probabil că nu ne e ușor. E omenește să greșești. Și mai omenește e să recunoști, să îți asumi, să îl tratezi pe celălalt cu acel respect pentru banii lui pe care ți-l dorești și tu, pentru munca ta. Să încerci să porți cu el conversații reale, nu să repeți lobotomizat fraze găunoase, ca de chatbot. Ești o persoană reală. Stai de vorbă cu un om. Încearcă să afli ce nu a mers. Explică-ți și explică-i de ce. Calm. Civilizat. Politicos. Elegant, dacă nu e prea mare efortul. S-ar putea să merite. Pentru noi toți.
ioanabaldea.com 