Despre livrări, livratori, amânări și ”o să transmit colegului”. Sau cum joacă adulții telefonul fără fir.
Foto: Unsplash

Buy local, they said. Susține afacerile mici, la care ții. Asigură-te că vor mai exista și mâine. Nu comanda de la brandurile mari, sprijină business-urile de familie. Ele au mai multă nevoie de tine.

Eu m-am conformat. Mai ales că acum câteva luni chiar am văzut închizându-se sau transformându-se în mod nefericit locuri la care țineam. Cu unele aveam un trecut, o poveste și mi-a părut rău. Așa că, atunci când pot, comand de la business-urile mici, de la oameni pe care îi știu, care se luptă ca și mine cu online-ul și offline-ul, cu pandemia, cu distanța, cu una, cu alta… Câteva experiențe au fost și sunt minunate și abia aștept să le recomand, cu nume și prenume :-).

Cele mai multe, însă, implică un soi de lipsă de racord conversațional, un anacolut continuu, o fisură logică absolut năucitoare. Nu e doar la business-urile mici, e și în alte părți, dar aici o simt, cumva, mai acut pentru că mă aștept ca oamenii aceia să vadă, cumva, că îi susții. Că îi preferi. Că le ții partea cu inima și cu contul din bancă deopotrivă. Acum… trei luni, cred, doamna care mi-a încasat plata pentru o cutie cu prăjituri și mi-a spus ”V-o aduc eu, personal!” nu a mai dat niciun semn. Nici nu a răspuns la mesaj. Nu am mai sunat-o. Mi-a fost rușine. Și m-am gândit că poate s-a întâmplat ceva, poate că i-a fost greu… Și mie mi-e greu, de multe ori. Sigur, niciodată pe banii altuia, dar asta e o chestiune separată. Ține de filozofia de viață a fiecăruia. Atât că aș fi apreciat să fi spus ceva, măcar. Un cuvânt. Nu am reușit, vă livrez altă dată în contul acelei plăți, ceva, orice. Never happened. Evident că nu o să dau nume , nu le-am dat bad review, nu nimic. Și sper să le fie bine și cu un client în minus. Prăjiturile erau bune. Luasem la un târg prepandemic, cu zâmbet și cu ”o să mă întorc”. Eu m-a întors.

Două torturi, comandate cu mult timp înainte, la adrese diferite, la aceeași oră. Anunțat că e o petrecere. Se mănâncă simultan, pe Zoom, în două case. (Da, așa am ajuns…). Unul ajunge, unul nu. Dau telefon. Tom, niciun răspuns. Tușa Polly insistă. Scrie mail. Nada. Scrie pe chat. Victorie! ”Să verific cu colegul.” Aici filmul meu se blurează, că știu ce urmează. Negură confirmată: ”păi, noi avem un singur livrator!”. Păi, de ce mi-ați luat comanda? Acum mult timp… ”O să vă sune colega mea în cinci minute!”

Mă sună. Peste vreo treizeci și cinci. Știți, comanda, două adrese, două plăți, aveți toate datele în mail, livrarea era stabilită pentru acum două ore. Și dă-i, și luptă…

”O să ajungă.”

”Când?”

”Astăzi.”

Mic moment de tăcere contrariată.

”Știți, e un… tort. Astăzi e o zi lungă. Era o petrecere. Astăzi la patru, la șase, la unșpe noaptea?”

Mai dezbatem puțin, dar astăzi rămâne astăzi. O gaură neagră în care s-au pierdut niște calorii glazurate. Ce-i drept, conversația nu e lipsită de bunăvoință, în substratul ei kafkian.

”Ne cerem scuze pentru situația creată, să vă dăm 15% reducere data viitoare?”

Nu îmi dau seama exact ce mă surprinde mai tare. Faptul că următoarea comanda e considerată certă, din capul locului, sau că vocea de la telefon se consultă cu mine dacă să îmi facă sau nu reducere data viitoare. Trecem peste. Probabil că era o întrebare… știu eu, retorică. Invariabil, la final, ajungem la ”Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”.

Replica asta o URĂSC. E împrumutată, sigur, de la brand-uri mai mari, de unde vine și năravul, într-un fel.

Comandă mare, achitată, în vară. Chestii casnice. Totul confirmat. Trec… șase săptămâni. Sun.

”Păi, nu mai avem pe stoc.”

”Știți, eu am achitat. Mi-ați confirmat. Nu m-a sunat nimeni…”

”O să verific cu colegu’.”

„Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”

Conversația asta se repetă cu date, număr de comandă și facturi forwardate și reforwardate, în vreo cinci variante. Peste vreo două luni de la prima comandă reușesc să o plasez pe a doua. Cumva, colegu’ e mereu de vină. El pierde comenzi, plăți, stocuri din vedere, e nou, e debusolat, nu vorbește limba, nu aude cu o ureche, e supărat, nu a venit la serviciu, și-a pierdut telefonul, nu are telefon deloc, a greșit o cifră, a greșit mai multe cifre, nu v-a reținut numele, nu i-a apărut adresa în sistem, nu știe să opereze sistemul, de ce ați plătit imediat, da, dumneavoastră, cu dumneavoastră vorbesc, ce nu înțelegeți?

Să ne înțelegem. E departe, foarte departe de mine ideea aceea un pic grobiană cu clientul nostru, stăpânul nostru. Oameni suntem toți și, cât timp banii nu cresc pe stradă (și ultima oară când m-am uitat pe geam nu creșteau), cu toții muncim în condițiile actuale și probabil că nu ne e ușor. E omenește să greșești. Și mai omenește e să recunoști, să îți asumi, să îl tratezi pe celălalt cu acel respect pentru banii lui pe care ți-l dorești și tu, pentru munca ta. Să încerci să porți cu el conversații reale, nu să repeți lobotomizat fraze găunoase, ca de chatbot. Ești o persoană reală. Stai de vorbă cu un om. Încearcă să afli ce nu a mers. Explică-ți și explică-i de ce. Calm. Civilizat. Politicos. Elegant, dacă nu e prea mare efortul. S-ar putea să merite. Pentru noi toți.

Cam atât am avut de spus azi.

Cu ce pot să vă mai fiu de folos?

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: