Sunt cele mai ciudate Sărbători. Nu știu dacă neapărat cele mai triste, deși a plouat cu vești rele și, în ultimele zile, m-am strâns în mine ca sub o glugă de arici. Nu e ușor, nu e nicicum. Îmi lipsesc niște oameni, apa caldă și căldura s-au oprit de trei ori săptămâna asta (nici acum nu suntem departe de o stare de iglu, ameliorată doar de cele trei aeroterme care sfârâie strict cât să nu purtăm mănuși în casă), mestec greu schimbări care mă prind din urmă, ca un soi de Smaug care simte ori de câte ori îmi zornăie buzunarele de speranță. Iar mie, una, povestea cu hygge nu prea-mi ieșea nici înainte.

Dar azi e sărbătoare, Moș Nicolae chiar și-a găsit, în mod miraculos, drum până la noi și, după ce s-a plâns tot ce era de plâns, am râs tot ce era de râs.

Am făcut crumble. Și brioșe. Și fritatta persană. Și schimb de bunătăți cu mamele pe care nu le pot îmbrățișa. Și m-am auzit la telefon cu voci care îmi lipsesc. Și am cumpărat un ren mic și ciudat, ecosez, pe care l-am botezat Sven și care era suficient de hapciupaliu (cuvânt împrumutat de la membri ai familiei mai simpatici ca mine :-)) cât să se potrivească perfect la noi acasă. Nu am găsit ilex, nu am terminat tot ce era de făcut, nu citesc nimic grozav, copilul nu și-a terminat temele.

Nu e chiar cum am vrea.

Dar e.

Poate că asta e cel mai important.

Să scoatem vesela bună fără motiv. Să nu mai drămuim chiar fiecare linguriță de zahăr. Să facem să fie cald în casă când e rece caloriferul (mă rog, e o metaforă, puțin ajutor de facto ar fi grozav aici, că mie vraja cu țevile nu-mi iese decât cu ”parametri insuficienți”). Să luăm o pauză de la pozele cu noi în în sprint de alegători, de la tot ce e greu, tot ce e presant, tot ce ne mănâncă zi de zi.

Să ne descurcăm, cumva, cu Sărbătorile astea până când ne vom revedea. Să mai rezistăm un pic. Să ne ocrotim mai mult unii pe alții, dincolo de clișeu.

Să încingem cuptorul la 180 de grade. Să pregătim lingurițele. Să ne bucurăm de cum spiridușesc copiii (mai mici sau… mai mari) pe lângă ușa cuptorului. Să așteptăm.

Să fie bine. Azi.

Cine știe.

Poate că mâine se dă drumul la căldură.

(Acesta a fost, fără doar și poate, un intro mai mult sau mai puțin inspirat. Ideea era că Sven vă urează să vă bucurați de ce aveți și de cine sunteți, să vă desfaceți cadourile și să mai luați o prăjitură. Numai una. Că n-o fi foc ;-).)

Foto: Unsplash
Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: