Da. Toți ne-am plictisit. De Zoom și de DocuSign. De planuri pe termen scurt. De cei patru pereți, oricât de frumos ar fi accesorizați. De lipsa de proiecție, de hiperadaptabilitate. Cel mai acut am simțit asta după prima și foarte scurta evadare de anul acesta. După câteva zile la țară, m-am reobișnuit greu spre deloc cu o realitate despre care nici măcar nu știam că e atât de importantă pentru mine: lipsa unui colț de grădină. Cât de mic. O insulă verde, a ta, unde să scoți nasul când și cât ai chef, indiferent dacă plouă, dacă ești în papuci, dacă e două noaptea sau patru dimineața.
Cred că niciodată nu m-a bântuit ca acum gândul mutatului la țară. Lucru cel puțin bizar. Acum… nu foarte mult timp, aș fi spus despre mine că sunt o ființă eminamente urbană. Uite, însă, că după un an de evenimente și librării online, fără cafele băute pe drum, în conversație matinală cu un oraș care știa, cumva, să apese pe butonul PLAY, în cazul meu, lista obiecțiilor mele la rural se reduce la două aspecte. Ce-i drept, esențiale: școala copilului și diferite plictiseli medicale. Cum ambele sunt greu de reorchestrat în alt spațiu, …iată-mă captivă în oraș, la bloc, la etaj. Nu grădină, nu balcon. Câteva ghivece. Nu comunicăm bine, le suspectez că se tem de mine. Pe bună dreptate.
Îmi lipsește grădina aceea. Un loc de hălăduit, de observat, un ierbar viu, un soi de expoziție permanentă, cu actualitatea ei, tradusă în ritm suav, cu dramolete iscate între cuiburi și răsaduri, cu suspansul creat de un boboc înghețat peste noapte, cu câini care evadează dincolo de gard și, una peste alta, cu natura placidă în ceea ce privește tumultoasele mele probleme existențiale, de la net la taxe de plătit, rețete și orare pline de la prima la ultima oră a zilei. Inițial, m-am gândit că, poate, cu vârsta se activează o genă idilică, până acum nedetectată. Poate că ea intră în scenă oarecum sincron cu reumatismul și tabieturile. Adevărul, însă, e că dincolo de cei patru pereți suntem într-o permanentă stare de explorare, pe care în funcție de vârstă, rutină și preferințe, o traversăm cu mai multă sau mai puțină atenție. Lumea, la scară mică, poate fi o grădină. Acolo se întâmplă toate. Miracol și tentație. Căderi și expiere. Acolo e mereu timp (și spațiu) de otium meum, cum ar spune latinii.
Pe termen scurt, planurile mele de viitor includ o tartă, în weekend. Cu cremă de lămâie și cu mure. Am două mâini stângi, deci o să mă frâng un pic pentru ea. E, însă, o opinteală bună, la finalul căreia mă întrevăd fericită din toate punctele de vedere. Bine, mai puțin caloric. Pe termen lung, fantazez la o grădină înflorită în care mă strecor dimineața, cu cana de cafea plină ochi, cu laptop-ul plantat afară, pe o masă, sub un pom, cu idei care, dincolo de actuala viață de oraș și ghiveci, ar avea o șansă… nu știu la ce, poate la un soi de înflorire. Mi-e dor de grădina pe care nu o am, la care nu am acces, care e în afara rețelei mele. Connect to outdoor. Sună a vrajă, a ușă încuiată, a fereastră care nu se deschide, a pagină care nu se mai încarcă. Dar e frumos să ți-o imaginezi. Să o crezi posibilă. Într-o zi…
ioanabaldea.com 